Nu Există Nimic în afară de El – Partea 1
Aceste articole au fost lecţii povestite de către Baal HaSulam, stundetilor, iar fiul său Rabaş a fost unul dintre studenţii săi şi a notat ce spunea tatăl său şi a păstrat totul într-un carnet personal. Acest carnet îl păstra cu el tot timpul. Avea câteva cărţi despre care vorbea mereu iar acestea, direcţiile, instrucţiunile şi cuvintele tatălui său le păstra aproape de el.
Rav Michael Laitman, care este profesorul meu şi profesor la Institutul Bnei Baruch, a fost asistentul personal al lui Rav Baruch. Avea grijă de toate treburile lui şi a fost cu el tot timpul. A fost discipolul său direct. În perioada de sfârşit a vieţii lui Rav Baruch, Rav Laitman a fost cu el. A fost cu el în spital; a fost cu el în timpul procesului. În timpul în care a studiat cu el, Rabaş i-a arătat multe texte pe care nu le ştia şi care nu au fost arătate celorlalţi studenţi, iar Rav-ul ştia despre acest carnet – îl văzuse şi l-a împrumutat de câteva ori pentru a învăţa din el. Era un lucru foarte pretios.
Cand Rabaş era pe patul de moarte, i-a dat acest carnet lui Rav Laitman. Michael Laitman a publicat aceast carnet sub forma unei cărţe care conţine articole minunate ce descriu procesul interior al unui om. Mult din munca în Cabala este muncă tehnică – Studiul celor Zece Sfirot şi alte lucrări tehnice, Pomul Vieţii şi Zohar-ul, care se ocupă cu aspectele tehnice ale creaţiei dar şi cu stările interioare ce au legătură cu ele. Aceste articole, cartea numită Şamati, sunt facute pentru ca studentul să se regăsească, să identifice stări interioare şi să conecteze aceste stări la munca tehnică şi la munca în Cabala în ansamblu. Ele conţin gânduri dintre cele mai înalte niveluri ale realităţii.
Acest articol -“Nu există nimic în afară de El”- înglobează întreaga metodologie Cabalistică. Tot ce trebuie să ştii sau să iei în considerare se află în acest articol. Rabaş i-a spus lui Rav Laitman că ar fi un lucru bun daca l-ar citi de o sută de ori. Îl vom citi astăzi o dată, poate reuşim să îl parcurgem. Pe parcus, vom încerca să atragem Lumina Superioară, iar tot ce trebuie să faceţi este să încercaţi să vă conectaţi la senzaţiile autorului.
Nu există nimic în afară de El
Este scris: „Nu există nimeni în afară de El“. Aceasta înseamnă că nu există nici o altă forţă în lume care să aibă puterea de a face ceva împotriva Lui. Iar dacă omul descoperă că există lucruri în lume care neagă Ghidarea de Sus, motivul este că aceasta este voia Lui.
Cu alte cuvinte, există o singură putere, există o singură forţă activă, există un singur actor în realitate. Nu există o altă autoritate, nu există un alt autor pentru ceea ce se întâmplă în realitate, în afară de faptul că vedem că lumea este construită în aşa fel încât să pară că există o forţă contrară, iar aceasta se întâmplă cu un scop şi este spre binele nostru. Această unică forţă trebuie să fie exploatată, să fie înţeleasă, şi trebuie inclusă în percepţia noastră.
Şi este considerată rectificare, numită „stânga respinge şi dreapta atrage“, adică ceea ce stânga respinge este considerată rectificare. Aceasta înseamnă că există lucruri în lume care, de la început, au fost menite să abată omul de la calea cea dreaptă şi prin care este respins de la Sfinţenie.
Ascunderea Creatorului nu este una fizică. Probabil simţim că nu este acolo, sau poate îţi spui “eu cred în El” dar fără a avea dovada pentru asta – nu sustinem că L-am văzut stând în fata noastră – deja ştim asta. Ştim că nu este vorba despre o dovadă fizică: El este ascuns senzaţiilor noastre interioare, sentimentelor noastre de conexiune, de credinţă, senzaţiei directe, gândurilor noastre. El ne este ascuns datorită îndoielilor noastre. Există o calitate a stării noastre interioare, căci suntem plini de îndoieli, apoi există respingerea; astfel există o ascundere. Simţim că nu este aşa şi că probabil există o forţă. Este această senzaţie, această stare interioară de ascundere a motivului lucrurilor, sau a simţirii faptului că există vreun fel de Îndrumare Divină în spatele a tot, îndoiala noastră acaparând-o. Aceasta este ascunderea Creatorului şi aceasta este metoda Lui de a ne învăţa şi a ne îndruma.
Asta înseamnă că există lucruri în lume, care, de la început vor încerca să ne abată de la calea dreaptă şi să ne îndepărteze de Lumină. Este construită aşadar astfel, ca parte din model, această ascundere a Creatorului şi această evoluţie către dorinţa de a-L percepe.
Iar beneficiul respingerilor este acela că, datorită lor, omul primeşte o nevoie şi o dorinţă completă pentru ca Creatorul să îl ajute, fiindcă vede că altfel este pierdut.
Această dorinţă este ceea ce Cabala numeşte rugăciune. Pentru un cabalist, rugăciunea nu înseamnă cuvinte vorbite. Nu este ceva vorbit; nu este repetarea lucrurilor, cuvintelor şi ideilor dintr-o carte de rugăciuni. Este o dorinţă instinctuală. Este ceva ce a avut loc în dorinţa unei persoane pentru care nu există altă cale decât ceea ce îşi doreşte. Iar ascunderea Creatorului şi acţiunea mâinii drepte şi stângi creează în mod special dorinţa de apropiere de Creator. Adică, îndoielile să dispara, noi să ne ridicăm deasupra naturii noastre, ceea ce respinge îndoielile. Iar acesta este avantajul. Asta se numeşte o “rectificare”, dezvoltarea acestei dorinţe. Şi ce se întâmplă? Cum simte o persoană acest avantaj?
Nu numai că nu progresează în munca sa, dar vede că regresează, adică nu are puterea să respecte Tora şi Mițvot chiar şi în Lo Lișma (nu pentru Numele Ei)
Aşadar ştim că scopul este acela de a deveni asemenea Creatorului, să creăm o asemănare interioară a formei intenţiei, către Creator, cea de a dărui fără a ne gândi la noi, fără acea dorinţă, să dăruim din suflet ceea ce se numeşte, “pentru numele Ei (Lişma)”. Dar o persoană nici nu se poate apropia de asta aşa că senzaţia care îl învaţă şi îl ajută să evolueze este o senzaţie că el nu pot face asta, nu pentru numele Ei, nici chiar pentru el însuşi. Respingerea şi îndoiala fac parte din proces, se întâmplă, este o mână apoi mâna următoare, iar o mână, iar următoarea. Când asta se întâmplă unei persoane, nu se întâmplă pentru că este ceva în neregula cu ea, se întâmplă întrucât acesta este sistemul şi aşa este el construit. Doar prin depăşirea tuturor obstacolelor, mai presus de raţiune, poate respecta Tora şi Miţvot.
Aşa sunt construite lucrurile pentru o persoană – căci nu este posibil să ai de-a face cu îndoiala şi apoi cu un fel de a implora, o plăcere în a fi aproape. Aceste două variaţii întotdeauna produc o ascundere, o senzaţie de învăluire, şi singurul mod în care o persoană poate percepe Tora şi Miţvot, adica să devină asemenea Creatorului, să se apropie şi să se uneasca cu El, este deasupra acestui nivel, mai presus de motivaţie.
Dar omul nu este întotdeauna capabil să depăşească această motivaţie, altfel fiind fortat să devieze de la calea Creatorului, şi de la numele Lui.
Iar el, care simte mereu că ceea ce este sfărâmat este mai măreţ decât întregul, adică există mai multe coborâri decât urcuşuri, nu vede finalul acestor stări şi crede că va rămâne pentru totdeauna în afara sfinţeniei, întrucât vede că îi este dificil să acorde atenţie Torei, chiar şi într-o mică măsură, dacă nu trece peste raţiune. Dar nu este întotdeauna capabil să o depăşească. Şi care va fi, oare, sfârşitul?
Aceasta este extinderea ascunderii şi dorinţa care o trezeşte în om. Ajunge la o expresie extremă. Adica, cu cât mai mult o doreşte o persoană, cu cât o vrea mai mult, cu atât pare că se îndepărtează. Acesta este un răspuns asemănător cu cel al unui părinte către un copil care se apropie de maturitate – îi oferă mai mult spaţiu, îi acordă un fel de independenţă, se îndepartează – iar nivelul de confuzie al acestui adolescent sau al tânărului adolescent este o situaţie extremă şi este creeată de un tată iubitor pentru copilul său, această distanţare extremă.
Şi care va fi, oare, sfârşitul?
Atunci, ajunge la concluzia că nimeni nu îl poate ajuta, cu excepţia Creatorului. Asta îl determină să ceară din adâncul inimii să îi deschidă Creatorul ochii şi inima şi să îl aducă, într-adevăr, mai aproape de eterna contopire cu El.
Asta se întâmplă ulterior. O rugăciune adevărată apare în persoană; nu poţi să-L păcăleşti pe Creator, nu poţi spune un lucru şi să crezi altceva. Acestui fel de rugăciune i se răspunde imediat întrucât Creatorul reprezintă întreaga realitate şi forţa dezvoltării răspunde acestor condiţii care facilitează dezvoltarea. Adică trebuie să existe ceva în om care să permită existenţa unei stări superioare, iar această stare superioară are loc datorită unei dorinţe intense.
Înţelege atunci, că toate respingerile trăite vin de la Creator.
Acest lucru nu înseamnă că el a greşit sau că nu a avut capacitatea de a le depăşi. Mai degrabă, acelor oameni care doresc cu adevărat să se apropie de Creator şi nu se mulţumesc cu puţin, adică să rămână neştiutori ca nişte copii, li se dă ajutor de Sus, aşa încât să nu poată să spună că mulţumită Creatorului au Tora şi Mițvot şi fapte bune şi, oare, ce altceva şi-ar mai putea dori?
Această acţiune a Creatorului, această respingere ce i-a fost dată, această îndoială ce l-a pătruns i-a fost dată de către Creator cu scopul de a nu rămâne pe loc, de a nu se mulţumi cu o senzaţie de la distanţă, o idee, o credinţă, cu alte cuvinte, că nu se va purta ca un copil în realitate, “ah, exista un D-zeu şi El va avea grijă de mine, şi dacă voi cere ceva poate îşi va schimba atitudinea către mine şi se va purta frumos cu mine şi va schimba această situaţie.”
Acesta este modul în care se comportă un copil şi manipulează un părinte, dar ce îi poate face un copil unui părinte ca să îi schimbe calitatea iubirii purtate unui copil? Chiar şi în lumea naturală, în lumea fizică, dragostea unei mame sau a unui tată pentru copil, înglobează totul pentru copil. Nimic nu se poate schimba. Este perpetuu. Aşadar, pentru ca omul să nu rămână aşa înseamnă să nu fie mulţumit cu această condiţie, astfel ca această forţă – şi de atracţie şi de respingere – să îl dezvolte într-un adult spiritual.
Numai cel care are o dorinţă adevărată va primi ajutor de Sus.
Aceasta este condiţia. Doar dacă persoana are o dorinţă adevărată, bineînteles că va exista ajutor de Sus. Nu întrucât Creatorul si-ar schimba atitudinea faţă de persoană; ci este datorită faptului că persoana şi-a schimbat nevoia faţă de Creator. Dorinţa sa, care este un vas, a deschis un loc unde il poate percepe pe Creator, aşa încât îl percepe. Este o lege. Se întâmplă. Răspunsul la rugăciune se bazează în totalitate pe schimbarea atitudinii omului.
Şi i se arată în mod constant ce greşeşte în starea lui actuală. Mai precis, i se trimit gânduri şi opinii care sunt împotriva muncii. Asta se întâmplă pentru ca el să îşi dea seama că nu este unit cu Creatorul.
Cu alte cuvinte, acest contrast de sentimente de respingere şi gânduri de îndoială, nu sunt ale lui. Sunt o acţiune a Creatorului asupra lui pe măsură ce devine un adult spiritual, pe măsură ce creşte. Mai exact, ascunderea vine de la el, şi trebuie să fie experimentată drept îndoială şi trebuie să fie împotriva eforturilor sale, nu conteaza cât de mult sau cât de bine sau cât de precis a progresat până la momentul respectiv. Trebuie să saboteze totul în mod voit. Şi asta pentru ca el să poată vedea un contrast între unde se afla acum, şi ceea ce trebuie să depăşească mai presus de raţiune, şi unde trebuie să fie în continuare pentru a fi satisfăcut, credem: “ah, sunt una cu Creatorul, sunt bine, am această percepţie, sunt ok, ştiu totul acum, am credinţa într-o anumită măsură la acest nivel.” Nu, Creatorul doreşte să creeze un om şi să-l binecuvânteze cu o legătură, cu Lumină. Trebuie să fie detaşat. Astfel, vedem cât de diferit este urmştorul nivel pentru a construi această dorinţă pentru a ne mişca din nou către următorul nivel.
Şi, pe măsură ce le depăşeşte, vede că este mai departe de sfinţenie decât alţii, pe care îi simte ca fiind uniţi cu Creatorul.
Pe de altă parte, el are mereu doleanţe şi cerinţe şi nu poate înţelege comportamentul Creatorului şi felul în care se poartă cu el. Asta îl doare. De ce nu este unit cu Creatorul? În cele din urmă, ajunge să simtă că nu are deloc parte de sfinţenie.
Persoana vede cum se schimbă situaţia sa. Nu este multumită cu lucrurile cu care sunt mulţumiti cei din jur. Ajune la un moment de completă tulburare pregătitoare, adică, de indoială şi disperare. Acesta este unul dintre lucrurile care se întâmplă. Iar asta este o pregătire. Este disperarea faţă de scop, nu o disperare faţă de viaţă, că viaţa nu merită trăită, ci pentru scopul pe care şi l-a propus, intenţia de a se uni cu Creatorul, vede că este depăşit, adică, înţelege capabilitatea naturii creată din dorinţa de a primi, şi acţiunile sale, inteligenţa sa. Nu poate fi făcut astfel.
Şi, desi este ocazional trezit de Sus, ceea ce pe moment îl revitalizează, în curând va cădea în abis. Asta îl face, însă, să realizeze că doar D-zeu îl poate ajuta şi atrage. Chiar şi iluminarea şi trezirea pe care o primeşte nu vor reuşi să împlineasca scopul. Trebuie să continue până în momentul în care va exista o nevoie completă pentru Creator, doar pentru Lumină. Omul trebuie să abandoneze complet aceasta idee, că exista ceva ce putem face prin acţiunile noastre în această lume. Nicio faptă făcuta de o persoană nu va face nimic pentru a avansa în acest sens. Doar dorinţa interioară poate schimba ceva.
Omul trebuie, întotdeuna, să încerce să se unească cu Creatorul, adică să îşi îndrepte toate gândurile către El. Cu alte cuvinte, chiar dacă este în cea mai rea stare, ceea ce înseamnă că nu poate cădea mai jos de atât, el nu trebuie să părăsească domeniul Lui, şi anume să creadă că există o altă putere care îl împiedică să intre în sfinţenie şi care i-ar putea face bine sau rău.
Asta înseamnă că omul nu trebuie să creadă că puterea Sitra Achra (cealaltă parte) este cea care nu-i permite să facă fapte bune şi să urmeze căile Creatorului. Dimpotrivă, totul este făcut de Creator.
Baal Șem Tov a spus că cel ce susţine că există o altă forţă în lume, şi anume Klipot (coji), se află în situaţia în care „serveşte alţi zei“. Nu este neapărat gândul ereziei, care este un păcat, ci faptul că el crede că există o altă autoritate şi o altă forţă în afară de Creator şi, astfel, comite un păcat.
Asta înseamnă renunţarea la scop, crezând că există o altă putere ce atrage omul, de a lua o decizie că este o altă forţă, şi că nu este deloc Creatorul. Această distanţare se numeste păcat.
Mai mult, cel ce spune că omul are propria sa putere, adică spune că ieri el însuşi nu a vrut să urmeze căile Creatorului, chiar şi aceasta este considerată comitere a păcatului ereziei. Înseamnă că el nu crede că numai Creatorul este Cel ce conduce lumea.
Toate gândurile pe care le avem , toate sezaţiile pe care le avem şi toate deciziile care le luăm până când ajungem la Echivalenţă de Formă cu Creatorul, până când începem să simţim spiritualitatea, toate aceste lucruri au loc în noi. Toate acestea sunt acţiuni ale Creatorului. Omul nu are nici o putere. Doar dorinţa sa, doar creşterea vasului său, în mod specific pentru dorinţa de Lumină, această rugăciune adevărată este acţiunea unui om şi singurul lucru necesar ascensiunii.
Vom continua acest articol data viitoare.