Pentru implementarea Supravegherii Divine care să-i permită omului libertatea de alegere în privinţa acţiunilor, au fost create două sisteme de guvernare. Fiecărei forţe pozitive, pure, i se opune întotdeauna o forţă impură, negativă. Patru lumi ABYA de kduşa (Sfinţenie) au fost create, opuse celor patru lumi negative ABYA de tumaa (impuritate).
În lumea noastră, diferenţa dintre puterile pure şi impure nu este evidentă, aşa cum pare că nu există nici o diferenţă între cel care ascende spre Creator şi cel care nu se dezvoltă spiritual. Noi înşine nu suntem capabili să cunoaştem adevărul în privinţa progresului sau stagnării şi nu putem determina dacă asupra noastră acţionează o forţă pozitivă sau negativă. Prin urmare, conştientizarea şi încrederea că ne aflăm pe calea cea bună şi dreaptă sunt extrem de înşelătoare şi deseori se dovedeşte că nu am putut face o alegere corectă.
Dacă suntem abia la începutul călătoriei noastre spirituale, cum putem avansa corect pentru a atinge scopul Creaţiei şi scopul existenţei noastre? Fără o înţelegere clară a ceea ce constituie binele sau răul pentru destinaţia noastră finală, pentru adevărata şi eterna bunăstare, şi nu pentru mulţumirea iluzorie şi efemeră, cum putem găsi calea corectă în această lume?
Întreaga omenire rătăceşte pierdută ca într-o pădure, creând teorii greşite privind scopul esenţial al vieţii şi modalităţile în care acesta poate fi atins.
Nici aceia dintre noi care sunt la începutul căii corecte nu au repere şi sunt incapabili să determine corectitudinea gândurile şi dorinţele lor.
Este posibil ca Creatorul să ne fi creat fără să pregătească niciun ajutor pentru această stare de nerezolvat şi lipsită de speranţă? Bunul-simţ ne spune că nu este rezonabil să creezi ceva cu un scop clar şi apoi să abandonezi procesul în mâinile unor creaturi slabe şi oarbe ca noi.
Cu certitudine Creatorul nu ar fi acţionat în acest fel. Probabil că pentru orice situaţie El ne-a dat o modalitate de a găsi calea corectă. De fapt, singura cale este de a merge mai presus de raţiune. Pe toate căile, noi experimentăm căderi şi învăţăm cum să le evităm. Nu finalizăm cu succes nici o acţiune decât dacă, mai întâi, ne poticnim. Când simţim că am ajuns la o stare de disperare, atunci avem nevoie de Creator.
De fapt, există o confirmare certă a corectitudinii căii alese, şi anume: ajutorul de la Creator! Cei care aleg calea impurei şi egoistei ABYA nu ajung la destinaţia lor spirituală, îşi pierd toată puterea pe parcursul procesului şi, în final, ajung la bariera maximei disperării, din cauză că nu au dobândit dezvăluirea Creatorului ca imagine a întregii Creaţii.
Pe de altă parte, cei care urmează căile lumilor pure ABYA sunt răsplătiţi prin conştientizarea şi înţelegerea faptului că întreaga Creaţie ne este dată ca o binecuvântare de la Creator. Aceşti oameni sunt capabili să ajungă la cea mai înaltă stare spirituală.
Prin urmare, în lumea noastră (în starea noastră) acesta este singurul test care ne arată calea pe care ar trebui să mergem, cum ar trebui să acţionăm şi ce gânduri ar trebui să alegem, astfel încât ele să ne fie de ajutor în atingem scopului, indiferent de gândurile şi dorinţele pe care le primim atât de la lumea Asia pură, cât şi de la lumea Asia impură.
Diferenţa dintre cei care urmează calea cea dreaptă şi cei care greşesc constă în faptul că, spre deosebire de aceştia din urmă, celor dintâi li se va revela Creatorul şi îi va apropia de El.
Astfel, dacă vedem că secretele Cabalei nu devin evidente, atunci trebuie să concluzionăm că este incorectă calea, cu toate că entuziasmul, convingerea puternică şi imaginaţia pot evidenţia o altă direcţie, indicând faptul că am atins deja o anumită înălţare spirituală. Un asemenea final este obişnuit în rândul celor implicaţi superficial în studiul Cabalei şi al filozofilor „mistici“.
Întreaga cale a ascensiunii spirituale de-a lungul stadiilor lumilor ABYA poate fi descrisă ca o exercitare alternativă a forţelor care provin din fiecare stadiu consecutiv la care ne găsim la un moment dat. Fiecare dintre aceste forţe este notată cu o anumită literă a alfabetului ebraic. Adică fiecare literă simbolizează o forţă spirituală care guvernează un anumit stadiu al lumilor ABYA. Dar numai o forţă este capabilă să ne salveze şi să ne libereze din domeniul dorinţelor egoiste. Acea forţă este binecuvântarea Creatorului, notată cu litera bet.
În lumile ABYA impure nu există nici o forţă opusă care să îi corespundă, deoarece binecuvântarea provine numai şi numai de la Creator şi nu poate exista nimic egal cu Creatorul în nici una din lumile impure ABYA. Prin urmare, lumile există doar prin binecuvântarea Creatorului şi numai această binecuvântare poate lumina distincţia dintre bine şi rău sau mai precis, dintre ceea ce aduce satisfacţie unei persoane şi ceea ce acţionează în detrimentul ei.
Numai cu binecuvântarea Creatorului poate cineva să distingă forţele pure de cele impure şi să depăşească impuritatea de-a lungul drumului vieţii sale până la finalul Creaţiei. Acest lucru demonstrează clar dacă cineva se înşeală pe sine sau se îndreaptă cu adevărat către lumile spirituale.
Fiecare forţă de pe tărâmul forţelor impure, ale răului, există doar pentru că este alimentată de o forţă corespunzătoare, dar opusă şi care există în regatul forţelor pure. Singura excepţie este Forţa care provine din binecuvântarea Creatorului.
Aşadar, nicio Forţă nu ar fi putut crea această lume, cu excepţia Celei care irupe din binecuvântarea Creatorului. Fără a fi diminuată în acest proces, Forţa provine de la Creator şi pătrunde în întregul spectru al lumilor, ajungând până la cel mai jos stadiu – lumea noastră.
Această Forţă este capabilă să corecteze creaturile, dându-le puterea de a se perfecţiona şi de a începe ascensiunea spirituală. Cu ajutorul acestei Forţe a fost creat universul; prin urmare, forţele impure, egoiste, nu îi pot diminua puterea şi nici nu o pot folosi în avantajul lor, deoarece forţele impure au efect numai în cazul în care forţele pure sunt slabe.
Astfel, Forţa pură ne ajută, în cele din urmă, să distingem între gândurile pure şi cele impure deoarece, de îndată ce gândurile noastre se îndepărtează de Creator, puterea pe care o are Forţa binecuvântării dispare.
Sunetele literelor (nekudot) simbolizează revărsarea Luminii, percepţia Creatorului. Orice percepţie a Creatorului, orice sentiment spiritual cuprinde zece Sfirot. Pornind de la cel mai înalt dintre ele (Keter), sunetele corespund următoarelor gradaţii: 1) kamaţ; 2) patah; 3) ţeirei; 4) segol; 5) shva; 6) holam; 7) hirek; 8) kubuţ; 9) şuruk; 10) fără sunet, adică îi corespunde lui Malhut – ultimul stadiu al percepţiei, care niciodată nu este umplut. Uneori, pe parcursul procesului de avansare spre scopul apropierii noastre de Creator, ne simţim deodată vlăguiţi pentru că ne lipsesc cunoştinţele de Cabala şi suntem incapabili să facem chiar şi cel mai mic act de altruism. În schimb, gândurile noastre sunt preocupate doar de succesul din această lume.
Atunci vom cădea în deznădejde, crezând că doar oamenilor deosebiţi, cu puteri înnăscute, care au calităţi, gânduri, dorinţe adecvate scopului şi ale căror inimi tânjesc după Cabala şi autoperfecţionare le-a fost dată capacitatea de a se apropia de Creator.
Apoi apare un alt sentiment: conştientizarea faptului că fiecare are un loc pregătit lângă Creator şi fiecare, mai devreme sau mai târziu, va fi răsplătit cu plăceri spirituale prin aderarea la Creator. Atunci ne vom ridica deasupra disperării, devenind conştienţi că El este „Atotputernic“ şi plănuieşte o cale pentru fiecare, ştie ceea ce fiecare dintre noi simte, ne conduce şi aşteaptă să ne întoarcem rugându-L să ne apropie de El.
După aceea, ne vom aminti că de mai multe ori ne-am spus asta, dar nimic nu s-a schimbat. În final, rămânem cufundaţi în gândurile noastre de neputinţă, înjositoare şi demne de dispreţ. Mai târziu vom ajunge să înţelegem că acest sentiment ne-a fost trimis de Creator pentru a-l putea depăşi.
Vom începe atunci să lucrăm pentru a ne perfecţiona, folosind-ne de toată voinţa de care dispunem. Deodată vom primi condiţia viitoare la care aspirăm. Asta înseamnă că Lumina viitoarei stări străluceşte de la distanţă, din moment ce nu poate străluci din interior, atâta vreme cât natura dorinţelor noastre rămâne egoistă. Lumina (plăcerea spirituală) nu poate intra şi străluci (mulţumindu-ne) în asemenea dorinţe.
În calitate de creaturi, noi suntem o esenţă concentrată de dorinţe egoiste şi ne numim „fiinţe umane“.
Pe de altă parte, Creatorul este cu desăvârşire lipsit de orice egoism. Prin urmare, întoarcerea la Creator, lipirea de El şi conştientizarea Lui vin ca rezultat al faptului că am obţinut echivalenţa de formă cu El. O astfel de întoarcere la Creator este numită „marea întoarcere“.
Acesta este motivul pentru care întoarcerea la Creator, unirea cu Creatorul şi conştientizarea Creatorului pot fi considerate ca fiind nimic altceva decât concordanţa cu anumite calităţi ale Lui. Această întoarcere la Creator este cunoscută sub numele de hazara beciuva.
Se poate determina că o asemenea întoarcere a fost atinsă numai când Creatorul Însuşi „mărturiseşte“ asta. Care este această mărturie? Faptul că omul are acum capacitatea de a simţi în mod constant Prezenţa Lui, ceea ce face posibil ca el să fie, în toate gândurile sale, cu Creatorul.
În acest mod, omul se poate rupe pe sine, îndepărtându-se de dorinţele corpului.
Numai noi, ca indivizi, putem simţi dacă într-adevăr ne-am întors la Creator.
Puterea pe care o dobândim atunci când Îl percepem pe Creator ne îngăduie ca, treptat, să ne întoarcem complet la El şi să schimbăm dorinţele egoiste cu cele altruiste.
Cu cât avem mai multe dorinţe „rele“ la începutul drumului, cu atât mai mult ne putem autoperfecţiona şi, în consecinţă, ne putem apropia mai mult de Creator. De aceea nu ar trebui niciodată să ne plângem de însuşirile noastre rele, ci mai degrabă să cerem corectarea lor. Ar trebui să ne întoarcem la acest mod de gândire de fiecare dată când ne vin în minte gânduri despre lipsa propriei valori.
Toate aceste gânduri sunt trezite în noi ca rezultat al senzaţiei de îndepărtare faţă de Creator, iar Creatorul ne trimite nouă aceste sentimente, şi nu altora, dar numai dacă suntem pregătiţi să le primim. Alţii nu se consideră a fi răi şi nu îşi percep propriul egoism. Dimpotrivă, au convingerea că ei sunt neprihăniţi.
Aceste gânduri nu ne sunt trimise de Creator pentru a ne face să suferim sau să cădem în disperare, ci mai degrabă să ne încurajeze să apelăm la El, cerând să fim eliberaţi de noi înşine şi de slăbiciunile noastre.
De fiecare dată când din nou ne simţim neputincioşi şi slabi, după ce în trecut am mai experimentat deja aceleaşi sentimente, ne vom aminti că nu trebuie să ne întoarcem la sentimentele de eşec şi înfrângere. Trebuie să ne reamintim că, de fiecare dată când trecem prin acest proces, suferim noi corectări care se acumulează până când Creatorul Însuşi le adună împreună.
Toate aceste sentimente negative referitoare la distanţarea noastră de Creator, nemulţumirea faţă de calea spirituală, plângerile cu privire la stările de impas le experimentăm într-o măsură necesară pentru noi, astfel încât să merităm conştientizarea Creatorului şi a plăcerilor care provin de la El. Doar atunci „porţile lacrimilor“ se vor deschide larg, şi doar atunci putem intra prin ele în sălile Creatorului.
Chiar dacă devenim copleşiţi de reacţiile puternice şi de încăpăţânarea egoismului nostru, nu ar trebui să credem că nu ne-a dat Creatorul suficientă putere pentru a le face faţă sau că ne-am născut fără talent, răbdare, calm şi claritate a minţii. De asemenea, nu ar trebui să ne lamentăm că nu ne-a dat Creatorul condiţiile adecvate pentru a ne corecta, fiind astfel în imposibilitate de a realiza ceea ce altcineva ar fi putut face.
Este, de asemenea, interzis să gândim că aceste suferinţe sunt rezultatul păcatelor noastre anterioare sau că asta este „soarta noastră“ ori că acţiunile făcute într-o altă viaţă au condus la această stare. Ne este, de asemenea, interzis să renunţăm la speranţă şi să nu facem nimic, iar dacă folosim în mod corespunzător puţina putere şi minimele talentele pe care le avem, vom avea foarte mult succes.
Vom avea nevoie atât în prezent, cât şi în viitor, de fiecare însuşire, chiar şi de cele mai modeste însuşiri pe care Creatorul ni le-a dat pentru a ne realiza obiectivul: corectarea sufletului. Acest proces este similar cu plantarea unei seminţe. Dacă este plantată într-un sol fertil şi este îngrijită corespunzător, atunci sămânţa va germina, va creşte şi va rodi. Prin urmare, avem nevoie atât de un mentor bun, cât şi de pământ (mediu) bun pentru ca toate trăsăturile noastre să se poată dezvolta şi echilibra, iar cu fiecare combinaţie de trăsături să creăm o relaţie potrivită care să ne ajute să atingem scopul principal.
Fiecare întrebare care se trezeşte în noi este trimisă de Creator, care aşteaptă de la noi răspunsul corect. Răspunsul la întrebările corpului şi ale minţii, precum şi la întrebările egoiste, ca de exemplu: „De ce?“ şi „Ce câştig din asta?“ au un singur răspuns, unul pe care corpul nu îl înţelege: „Este Voinţa Creatorului ca eu să ajung la El în acest fel.“
Toate cuvintele Cabalei şi toate sfaturile pe care ni le oferă vizează un singur aspect: cum putem ajunge la Creator pentru a ne uni cu El. Toate deficienţele provin din incapacitatea noastră de a simţi măreţia Creatorului. Fiind doar la începutul aspiraţiei de a ne apropia de El, noi vrem deja să Îl experimentăm în simţurile noastre.
Dacă nu avem un ecran (masah) care să respingă Lumina Creatorului, acest lucru este imposibil, iar această situaţie se menţine atâta timp cât nu avem vase de dăruire. Şi câtă vreme nu avem aceste calităţi de dăruire, putem avea doar o senzaţie vagă a Creatorului, numită „Lumina Înconjurătoare“, care poate străluci din depărtare asupra celui care este încă departe de calităţile Creatorului.
Lumina Înconjurătoare este întotdeauna mai mare decât Lumina Interioară, care este obţinută cu ajutorul unui ecran, dat fiind faptul că posedă anumite calităţi altruiste. Lumina Înconjurătoare este Însuşi Creatorul, în timp ce Lumina Interioară (sufletul) este doar acea „parte“ a Creatorului pe care un individ o poate dobândi după ce şi-a îmbunătăţit într-o anumită măsură propriile calităţi.
Deci, cum putem primi Lumina Creatorului cât încă nu ne-am corectat înclinaţiile? Răspunsul este simplu: numai prin intensificarea strălucirii pe care o are Lumina Înconjurătoare. Cu alte cuvinte, vom realiza acest lucru doar prin creşterea importanţei Creatorului în ochii noştri, tânjind în mod constant să Îl simţim pe Creator ca Sursă a întregii existenţe şi a tot ceea ce este înfăptuit.
Trebuie să înţelegem că tot ceea ce ni se întâmplă este un act al lui Dumnezeu şi că nu există nimic în lume în afară de El. Toate eforturile noastre ar trebui să se concentreze pe acest lucru: să nu credem că ceea ce ni se întâmplă se datorează şansei, sorţii sau este consecinţa acţiunilor noastre anterioare ori voinţa altora. Noi trebuie să ne străduim să nu Îl uităm pe Creator.
Sub nici un motiv nu ar trebui să interpretăm textul sau o secţiune oarecare din Biblie (Cele Cinci Cărţi ale lui Moise) în conformitate cu propriile noastre percepţii, comparând evenimentele descrise cu cele din lumea noastră.
De exemplu, aşa cum am scris în cărţile anterioare, „Lavan cel rău“ (menţionat în Biblie), fiind umplut cu Lumina Creatorului, este cel mai înalt nivel al sufletului. „Faraon“ este un simbol al întregului nostru egoism.
Un alt exemplu care poate fi găsit în Biblie este cel în care se povesteşte că o anumită persoană, cu numele de Ptahia, s-a dus într-un oraş şi a adunat în jurul său oameni „goi“, iar toţi au mers cu el în deşert. Numele Ptahia derivă din verbul „liftoah“ (a deschide) – o persoana care deschide ochii oamenilor.
El i-a adunat pe toţi cei „goi“ – oameni care simt golul din viaţa lor. „El i-a luat din oraş în deşert“ – a deschis deşertul în vieţile lor pentru că, aşa cum este scris în Biblie: „Leh aharai bamidbar.“
„Leh“ (Mergi), spune Creatorul omului, „aharai bamidbar“ (după Mine în deşert) – cu sentimentul că viaţa ta fără percepţia spiritualităţii este ca un deşert, este fără pic de apă, că cea mai mică scânteie salvatoare a sentimentului goliciunii îţi va părea ca „un izvor rece pentru sufletul tău istovit“.
Alt exemplu poate fi găsit în Hagada şelPesah, (Legenda Paştelui), în exodul din Egipt, din captivitatea spirituală a Faraonului – egoismul nostru. „Faraonul a murit“ – în cele din urmă, omul vede că egoismul nu este pentru binele lui, că îl ucide şi îl obligă să-l servească toată viaţa. Acest principiu „moare“ acum în ochii lui. Şi atât timp cât nu recunoaşte că egoismul său este singurul duşman, el crede că viaţa şi captivitatea în Egipt (captivitatea în dorinţele corpului) au fost bune şi favorabile. Chiar după aceea, ocazional, (în timpul căderilor spirituale) el plânge după „bucăţile de carne şi pâine“ pe care le-a avut în Egipt, adică cele care au servit din abundenţă egoismului său.
Atâta vreme cât Faraon (egoismul din inima omului), regele Egiptului, (care a domnit peste toate gândurile şi dorinţele cuiva) a fost în viaţă, el a dictat omului dorinţele şi acţiunile, împotriva voinţei lui. Se spune despre această persoană că este „exilată (captivă) în Egipt“, în captivitatea numeroaselor dorinţe egoiste (miţraim care derivă din cuvintele miţ-ra – concentrarea răului“).
Noi înşine nu suntem capabili să înţelegem că natura care ne guvernează este rea. Acest lucru persistă atâta timp cât Creatorul nu creează binele pentru om, reprezentat de: „Şi iată, Faraonul a murit.“
El ne oferă acele experienţe de viaţă care ne permit să recunoaştem că egoismul este duşmanul nostru. Numai atunci acest simbol al răului va muri, iar noi vom simţim că suntem incapabili să trăim ca până atunci, muncind degeaba.
Şi „fiii lui Israel au gemut din cauza muncii şi au strigat“ – ei au făcut acest lucru numai după ce au înţeles că nu sunt capabili să se mişte fără beneficii personale, egoiste, şi că nu au câştigat încă natura spirituală, altruistă.
„Şi strigătul lor de ajutor pentru a ieşi din sclavie s-a ridicat până la Dumnezeu, şi Dumnezeu a auzit vocea lor“ – acest lucru se întâmplă numai în cazul în care cineva strigă cu adevărat, din adâncul sufletului, lucru care este posibil numai dacă omul a atins limitele extreme ale răbdării şi suferinţei.
Numai atunci Creatorul trimite ajutor, iar acest ajutor vine întotdeauna pe neaşteptate. Omul nu poate şti niciodată în avans care lacrimă va fi ultima; toate lacrimile trebuie să fie vărsate ca şi cum ar fi ultimele. Cât despre ajutorul Creatorului – „yeşuat haŞem karaf haein“ – „Salvarea Domnului apare deodată“ şi întotdeauna pe neaşteptate!
Zohar-ul este considerat de mulţi a fi o învăţătură morală bazată pe Cabala, deoarece este scris în limbajul poruncilor, prescriind ceea ce ar trebui să facă o persoană. Este clar că definind astfel cartea Zohar, oamenii încearcă să îi nege mistica, esenţa sa ascunsă.
În cartea Zohar, autorii se referă doar la alcătuirea şi funcţionarea lumilor spirituale, într-un limbaj deliberat scolastic şi oficial. Acest lucru a fost decis pentru a nu lăsa în mintea cititorului nici un dubiu asupra faptului că cel mai important scop al Cabalei nu este înţelepciunea în sine, ci „distribuirea înţelepciunii“. De fapt, scopul principal al Cabalei şi al legilor spirituale este de a dezvolta nevoia noastră de Creator şi de a dori să ne asemănăm cu El în privinţa calităţilor sufletului.
Când vrem să intrăm în lumea spirituală, toate obstacolele pe care le întâlnim în calea noastră spre Creator sunt de fapt semne ale apropierii de El, de porţile spiritualităţii. Asta pentru că nu există situaţie în care să fim mai îndepărtaţi de Creator decât aceea în care nu credem în existenţa tărâmului spiritual sau suntem incapabili să dorim să-l experimentăm.
Sentimentul îndepărtării noastre de tărâmul spiritualităţii apare pentru că El ne lăsă să devenim conştienţi de adevărata noastră stare, trezind astfel în noi dorinţa de a ne apropia de El. Iar dacă aceste sentimente de distanţare faţă de Creator nu ar fi trezite, noi nu am avea nici o şansă să începem să ne apropiem de El.
Prin urmare, aceste sentimente de distanţare sunt un semn al începutului apropierii. Şi tot aşa, pe întreaga cale a celui care avansează către Creator: experimentăm în mod constant toate tipurile de obstacole. În realitate, aceste obstacole nu sunt altceva decât Creatorul care ne ajută, trezind în noi sentimente de furie şi insatisfacţie faţă de starea noastră prezentă, pentru a ne determina să Îi cerem să o schimbe.
Toate obstacolele pe care trebuie să le depăşim pentru a ajunge mai aproape de Creator sunt necesare datorită obişnuinţei noastre de a urma calea fiind distanţaţi – recunoscând egoismul şi separarea de Creator. Totuşi, acest sentiment nu ar trebui să ne afecteze acţiunile.
În schimb, ar trebui să recunoaştem în prealabil că acest sentiment dezvăluie adevărata noastră stare şi că starea anterioară nu a fost mai bună decât cea prezentă, deşi nu am conştientizat acest fapt la momentul respectiv. Astfel decurg lucrurile până când încetăm să ne mai concentrăm asupra preocupărilor legate de condiţia noastră şi le înlocuim cu gânduri şi dorinţe care se centrează pe o singură aspiraţie: să ne pese doar de modul în care Creatorul ne priveşte.
Această dorinţă ar trebui să determine toate acţiunile şi gândurile noastre. Ceea ce Creatorul doreşte să vadă în fiecare dintre noi devine clar celui care studiază Cabala şi urmează în totalitate direcţionarea legilor spirituale pentru a ajunge la acest ultim scop. Atunci, toate legile spirituale devin un instrument pentru unificarea cu Creatorul.
Până când vom începe să cântărim care dintre acţiunile şi gândurile noastre sunt împotriva dorinţelor Creatorului, noi evaluăm de fapt toate acţiunile care sunt împotriva dorinţelor celor care îşi impun voinţa asupra noastră, definindu-ne astfel gândurile şi acţiunile. Niciodată nu avem libertatea de a acţiona pe cont propriu.
Fie suntem influenţaţi de cei care ne determină comportamentul şi acţiunile, fie gândurile şi acţiunile noastre sunt dictate de Voinţa Creatorului. Niciodată nu putem acţiona în libertate absolută. Ascunderea Creatorului este făcută pentru beneficiul nostru.
La fel cum în lumea noastră fiecare obiect care nu este pe deplin explorat ne atrage mai mult decât unul complet examinat, tot astfel vălul lumii spirituale este indispensabil pentru a ne induce intensificarea dorinţei care alimentează sentimentul importanţei de a atinge înţelegerea lumii spirituale.
Noi nu suntem niciodată cu adevărat capabili să înţelegem măreţia Creatorului şi lumile spirituale care constituie o revelare parţială a Sa. Însă tocmai datorită ascunderii Creatorului sau a măsurii în care El ne dă un sentiment de ascundere şi distanţare se trezeşte în noi dorinţa de a-L percepe pe Creator, precum şi importanţa strădaniei de a înţelege ceea ce este ascuns.
Pe de altă parte, gradul ascunderii este determinat de nevoia personală de a atinge ceea ce este ascuns. Astfel, cineva conştientizează treptat importanţa atingerii a ceea ce este ascuns, pe când altul începe să se simtă îndepărtat de obiectul dorinţei sale pătimaşe.
Calea de a atinge, prin Cabala, ceea ce este ascuns diferă de oricare altă experienţă din această lume. De exemplu, când cineva este onorat, acest fapt îi umple egoismul şi, prin urmare, provocă daune mari la nivelul sufletului. Prejudiciul este considerat a fi atât de mare, încât oameni proeminenţi, remarcabili, care au câştigat o popularitate imensă şi au dobândit discipoli, consideră că o asemenea faimă a fost de fapt o pedeapsă de la Creator.
Pe de altă parte, există cei mari, cei pe care Creatorul doreşte să îi protejeze, astfel încât ei să nu piardă cât de puţin din nivelul lor spiritual. Acestora Creatorul nu le trimite doar discipoli, ci şi pe aceia care îi urăsc, îi invidiază, se opun opiniilor lor şi sunt gata să îi defăimeze. În acest fel, Creatorul echilibrează lauda şi onoarea primită de cei mari, cu suferinţa pe care o experimentează prin contemporanii lor.
Este dificil pentru cineva care încă nu a intrat pe tărâmul spiritualităţii şi nu a perceput puterea şi dorinţele spirituale să îşi susţină acţiunile şi gândurile în direcţia bună. Prin contrast, îi este uşor şi natural unei persoane să acţioneze în concordanţă cu natura lumilor spirituale, dacă a primit puterea spirituală şi a intrat pe tărâmul spiritualităţii, dobândind astfel o pregătire înaltă.
În timpul declinului spiritual toate realizările spirituale anterioare dispar.
Dorinţa de a-L servi pe Creator şi a se uni cu El, dorinţa de a lupta cu el însuşi şi de a rămâne doar în starea de ascensiune – toate acestea dispar. Chiar şi amintirea realizărilor spirituale dispare, precum şi conştientizarea faptului că poate exista o dorinţă de ascensiune spirituală.
Unii sunt de părere că dacă aceste lucruri într-adevăr există, ele pot fi menţinute numai de gânduri măreţe şi înălţătoare, în timp ce se pun la adăpost de multitudinea plăcerilor mărunte şi neînsemnate ale acestei lumi. Însă cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi, din rândul cărora omul simte într-un astfel de moment că face parte, pe lângă aspiraţiile spirituale, au alte griji şi scopuri în această lume.
Cum poate o persoană obişnuită ca mine – se întreabă omul – să viseze măcar la o legătură cu Creatorul, ca să nu mai vorbim despre o legătură strânsă cu El? Însăşi posibilitatea în sine pare absurdă şi vagă.
Despre momente ca acestea s-a spus: „Unde găsiţi măreţia Creatorului, veţi găsi, de asemenea, şi modestia Lui“, deoarece Creatorul oferă fiecăreia dintre creaturile sale posibilitatea de a se uni cu El. Şi, după un timp, cei aflaţi în declin urcă spiritual încă o dată, însă nu trebuie să uite starea de declin moral, astfel încât să poată aprecia cu adevarat starea de înaltă spiritualitate a aspiraţiei de a se uni cu Creatorul – darul personal, individual, al Creatorului.
În acest caz nu va mai fi nevoie să experimenteze din nou stări de declin spiritual pentru că, prin munca constantă asupra propriei persoane, prin ridicarea la credinţa mai presus de raţiune, prin învăţarea şi respectarea unei ordini stabilite a acţiunilor şi gândurilor, omul va crea astfel un vas spiritual pentru o ascensiune spirituală treptată.
Calea Cabalei
Calea de dorit pentru ascensiunea spirituală este calea Cabalei. Calea suferinţei ne aşteaptă doar dacă nu există altă cale care să ne determine să ajungem la perfecţiune. Aşa cum este menţionat, calea Cabalei este o oportunitate dată de Sus fiecăruia, pentru a crea în noi dorinţele necesare creşterii spirituale, demonstrând prin urcări şi coborâri că Lumina spirituală este plăcere, iar absenţa ei este suferinţă.
În acest fel începem să ne dorim Lumina, urcarea spirituală şi percepţia Creatorului. Fără ca mai întâi să primim Lumina Spirituală şi apoi să ne fie luată, noi nu putem simţi dorinţa de Lumină.
Cu cât este mai mare Lumina pe care Creatorul o trimite iniţial şi pe care apoi o „ia“, cu atât va fi mai mare dorinţa noastră de a primi încă o dată Lumina. Această cale este cunoscută sub numele de „calea Cabalei“ sau calea Luminii. Există, de asemenea, „calea suferinţei“, atunci când cineva caută o modalitate prin care să scape de suferinţa constantă şi greu de suportat din viaţa sa, dar nu din dorinţa de a restabili plăcerile pierdute.
Pe calea Cabalei se trezeşte dorinţa de a fi umplut de Lumina spirituală, ca Sursă vitalizată a salvării. Ambele căi conduc către acelaşi scop; în timp ce una ne atrage prin plăcerea şi perfecţiunea care se află înainte, cealaltă ne împinge din spate, determinându-ne să evadăm din durere.
Pentru ca o fiinţa umană să fie capabilă să analizeze factorii externi şi senzaţiile interioare, ea dispune de două mijloace perceptive: amar şi dulce – percepute de inimă, fals şi adevărat – percepute de intelect.
Dobândirea spirituală nu poate fi apreciată de către inimă, deoarece este total opusă adevăratei sale naturi. De aceea dobândirea respectivă este întotdeauna percepută ca amară, în timp ce orice plăcere personală este percepută ca fiind dulce. Acesta este motivul pentru care munca asupra propriei persoane, prin care dorinţele sunt reorientate, este considerată munca inimii.
Munca minţii este de o cu totul altă natură, întrucât noi nu ne putem baza pe propria minte şi logică pentru a analiza evenimentele înconjurătoare. Într-un astfel de caz suntem forţaţi, în pofida noastră, să ne bazăm pe mintea naturală, egoistă.
Suntem incapabili să ne rupem de ea pentru că fiecare a fost creat astfel de cel Atotputernic. De aceea, există doar o singură cale: să schimbăm complet înclinaţia obişnuită de a analiza mediul şi, în loc de asta, să acceptăm sfatul înţelepţilor expus în cărţile de Cabala şi explicat de profesorii care au ajuns la nivelul spiritual al conştientizării.
Dacă suntem capabili să facem, cu ajutorul Creatorului, chiar şi cea mai mică încercare de a analiza mai degrabă prin credinţă, decât prin raţiune şi să discernem cu inima noastră gustul amar al egoismului, ni se va trimite imediat înţelegerea spirituală a nivelului atins, care cuprinde atât Lumina spirituală, cât şi puterea (ecranul).
Creatorul revelează apoi următorul grad inferior de egoism, cel care a fost anterior ascuns întrucât, dacă am înţelege imediat toată amploarea propriului egoism, nu am avea puterea să îl depăşim. În schimb, am deveni cu siguranţă descurajaţi de sarcina copleşitoare care stă în faţa noastră.
Cu toate acestea, ar trebui să ne dăm seama că acest munte de egoism a fost mereu acolo, în noi, de la început, însă a fost ascuns şi este revelat treptat, întrucât Creatorul ne dă atât posibilitatea de a-l corecta, cât şi puterea de a face acest lucru. De aceea, cei care urcă treptele spirituale, depăşind succesiv „propria“ raţiune, se simt tot mai nedumeriţi şi confuzi în ceea ce priveşte îndrumările înţelepţilor din cărţile de Cabala şi a instructorilor cabalişti.
În măsura în care diminuăm importanţa „propriei“ înţelegeri, ni se acordă o înţelegere superioară. În cele din urmă, în loc să fim nedumeriţi de faptul că am întors spatele logicii egoiste a acestei lumi, noi devenim incomparabil mai înţelepţi.
Dacă nu am ajuns încă la o înţelegere superioară sau nu ne-am schimbat modul de a analiza, începând să simţim mai degrabă dulceaţa gândurilor care nu sunt egoiste, decât amărăciunea lor ori nu am început să vedem adevărul credinţei comparativ cu falsitatea intelectului, intelect care este legat de natura lumii noastre, putem continua să progresăm printr-o metodă de analiză deja îmbunătăţită, provenită de la profesorii noştri: ascultând şi urmând exemplul profesorului în orice situaţie. Iată sfatul înţelepţilor: Dacă un singur cabalist care posedă înţelegerea spirituală a minţii şi a inimii conduce umanitatea, oricine poate ajunge la scopul Creaţiei nu pe calea suferinţei, ci prin uşoara şi lipsita de durere cale a Cabalei!
Pe de altă parte, ghinioane şi eşecuri constante ne vor fi sortite dacă aceia care au fost aleşi să călătorească primii pe această cale – cu care Creatorul a făcut o înţelegere şi de la care se cere mult – şi-au ales îndrumători care nu înţeleg scopul Lui înalt sau proiectul Guvernării Sale.
Numai în timpul războaielor, catastrofelor sau marilor nenorociri, atunci când pare că problemele noastre nu au rezolvare, simţim clar mâna Creatorului şi ajutorul Său. Acest lucru se întâmplă numai când ne aflăm în momente critice, deoarece refuzăm să dobândim şi să folosim cunoştinţele cabalistice pentru a recunoaşte Providenţa Divină în lume.
De ce oamenii se nasc cu capacităţi diferite de a percepe forţele subtile din jur, cu niveluri diferite de vigilenţă şi logică a înţelegerii naturii lucrurilor? A cui este vina că o persoană nu a fost creată în acelaşi fel ca geniile, ca cei cu gândire adâncă şi emoţii profunde? Cum se face că atunci când ne naştem primim de la Creator nevoi intelectuale, spirituale şi aptitudini diferite?
Indivizii care se nasc cu aspiraţii măreţe, inimi mari şi minţi agere sunt numiţi în Biblie „inteligenţi“, pentru că ei sunt capabili să primească cea mai înaltă înţelegere. Pe de altă parte, cei născuţi cu capacităţi mentale şi spirituale limitate sunt denumiţi în Biblie „nechibzuiţi“. Dar, din moment ce fiecare suflet are un scop special pentru care a „coborât“ în această lume, nimeni nu ar trebui să se simtă ruşinat de înclinaţiile cu care s-a născut.
Nu ar trebui să ne simţim ruşinaţi nici de gândurile noastre rele deoarece şi ele ne-au fost trimise de Creator.
Însă ar trebui să acordăm o atenţie specială şi să fim conştienţi de modul în care reacţionăm la gândurile rele: dacă luptăm cu ele sau le urmăm orbeşte, dacă ne corectăm (fiecare în măsura capacităţilor cu care s-a născut) şi ce facem pentru a ne corecta.
Este aşa pentru că fiecare dintre noi ar trebui să se simtă ruşinat şi tocmai pentru asta fiecare va trebui să răspundă în faţa Creatorului. Însă cum poate un nechibzuit să se ridice spiritual? Creatorul a spus: „I-am creat pe cei înţelepţi şi i-am creat pe cei nechibzuiţi. Pe cei înţelepţi i-am pus în fiecare generaţie ca să îi ajute pe cei nechibzuiţi, astfel încât, legându-se de inimile celor care urcă, aceştia să poată ajunge la o uniune completă cu Mine.“
De ce este nevoie de oameni nechibzuiţi în această lume? La urma urmei, în comparaţie cu cei câţiva înţelepţi ai lumii, există o mulţime covârşitoare de nechibzuiţi!
Motivul constă în faptul că fiecare calitate spirituală necesită propriul ei purtător. Acei oameni care au capacităţi spirituale limitate sunt purtătorii egoismului. Pe de altă parte, cei înţelepţi care şi-au corectat propriul egoism, dorind să urce neîncetat prin muncă la Creator, trebuie să îi ajute pe cei nechibzuiţi să lucreze asupra egoismului lor.
Pentru a continua să urce, cei înţelepţi trebuie să absoarbă egoism „străin“ şi să îl corecteze. Astfel, atât nechibzuiţii, cât şi înţelepţii au nevoie unii de alţii.
Întrucât masele pot da celor înţelepţi doar partea lor infimă de egoism care constă din dorinţa pentru plăcerile mărunte, trecătoare ale lumii noastre, pentru fiecare persoană înţeleaptă din această lume există miliarde de nechibzuiţi.
Cu toate acestea, dacă aceştia din urmă acţionează în conformitate cu indicaţiile înţelepţilor, urmându-i conştiincios în tot ceea ce fac, toţi pot ajunge la scopul existenţei lor: unitatea absolută cu Creatorul.
Chiar dacă munca spirituală de a ridica altruismul deasupra egoismului se realizează în inimă, în timp ce ridicarea credinţei deasupra revendicărilor intelectului are loc în minte, ambele sunt condiţionate de respingerea intelectului care ne-a fost dat fiecăruia dintre noi la naştere, precum şi de respingerea mulţumirii de sine şi a autoafirmării.
Acest lucru se datorează faptului că tocmai în timp ce lucrează în scopuri altruiste omul preferă totuşi să vadă şi să ştie cui îi dă şi cine primeşte fructele muncii sale; în acest caz, omul nu are nimic altceva decât credinţa în existenţa Creatorului şi credinţa că El acceptă roadele muncii sale.
Aici găsim ideea de unicitate a Creatorului, în conformitate cu principiul „nu există nimic altceva decât Creatorul“. Trebuie să Îl recunoaştem pe Creator ca fiind Cel care ne trimite tot ce simţim şi percepem în mintea noastră, aducându-ne pe o anumită linie de gândire care, la rândul său, ne conduce la anumite decizii şi hotărâri.
Numai după ce acceptăm toate cele de mai sus putem avea o perspectivă adecvată a tot ceea ce transpare. Apoi, putem corecta dorinţele şi gândurile noastre în conformitate cu planul Creatorului.
Cabala se concentrează în întregime asupra Creatorului şi acţiunilor Sale. Din acest motiv Cabala este denumită cu numele Creatorului. Aşa cum numele unei persoane indică la cine se face referire, tot astfel, fiecare cuvânt din Cabala este un nume al Creatorului, deoarece exprimă acţiunile Sale şi indică ceea ce El ne trimite la un moment dat.
Cabala vorbeşte despre noi ca fiind o parte a Creatorului pe care El a îndepărtat-o de Sine, conferindu-ne natura egoistă. Din acest motiv, sufletele noastre sunt compuse din două părţi opuse. Prima dintre acestea este partea divină, care manifestă (în unii dintre noi) propria dorinţă de a percepe Creatorul, determinându-ne astfel să începem să căutăm ceva spiritual pentru a ne simţi împliniţi în interior. În acelaşi timp, plăcerile spre care cei din jurul nostru tind nu mai sunt satisfăcătoare acelora care caută împlinirea spirituală.
A doua parte a sufletului este acea natură egoistă, creată intenţionat, pe care oamenii o experimentează într-o măsură deplină: dorinţa de a avea totul, de a şti totul, de a face totul, de a vedea rezultatul acţiunilor lor, adică de a vedea o parte a „sinelui“ în tot ce îi înconjoară. Partea egoistă a sufletului este singura parte care a fost creată, deoarece partea altruistă a sufletului este o parte a Creatorului Însuşi. După ce a luat dorinţa Lui din Sine şi a înzestrat-o cu egoism, El s-a distanţat astfel de acea parte din El, iar această parte a devenit suflet, o Creaţie separată de El.
Sufletul este considerat o Creaţie tocmai pentru că el conţine o parte nouă – egoismul său – o calitate care nu a existat înainte, pentru că nimic de acest fel nu există în Creator. Aceasta este noţiunea de suflet, care cuprinde o parte a Creatorului şi o parte a nou-creatului sentiment egoist „de a primi totul în sine“, de care se ocupă Cabala. În Biblie se vorbeşte mai degrabă despre suflet decât despre corp, deoarece acesta din urmă, fiind alcătuit din carne şi oase, este precum carnea şi oasele animalelor, iar sfârşitul lui este degradarea şi întoarcerea la elementele acestei lumi.
Noi ne simţim ca fiind corpuri, pentru că nu ne percepem sufletele.
Pe măsură ce începem să ne percepem sufletul, sentimentul de corp fizic, cu dorinţele şi durerile sale se diminuează, atunci când sufletul însuşi se afirmă din ce în ce mai mult. Când continuăm să avansăm pe calea spirituală, nu mai simţim întru totul dorinţele corpului, pentru că acordăm atenţie doar sufletului – partea Creatorului din noi.
Astfel, „corpul“ începe mai degrabă să reprezinte dorinţele spirituale, decât dorinţele trupeşti pe care omul nu le mai simte aproape deloc.
Biblia nu vorbeşte despre corpul nostru fizic, despre masa de carne şi oase, ci despre cele două aspiraţii ale sufletului: dorinţa părţii divine de a percepe Creatorul, de a se uni cu El, şi dorinţa părţii egoiste de automulţumire, de autosatisfacţie şi de a se percepe pe sine în loc să perceapă Creatorul.
Ambele aspiraţii sunt cunoscute în Cabala sub numele de „corp“. Ele se referă atât la corpul egoist, cât şi la corpul fizic, adică la cel din lumea noastră, deoarece numai lumea noastră se caracterizată prin egoism, iar corpul spiritual, întrucât dorinţele altruiste sunt dorinţele Creatorului, fiind caracteristice lumii spirituale.
În toate exemplificările sale, Biblia descrie modul în care sufletul nostru este influenţat de diverse situaţii şi circumstanţe. Se ocupă, de asemenea, de dorinţele noastre, concentrându-se asupra modului în care Creatorul le schimbă şi asupra modului în care fiecare dintre noi le putem schimba sau, mai degrabă, despre cum Îl putem ruga pe El să le schimbe, deoarece noi înşine suntem incapabili să le transformăm.
Principala provocare a începătorului este să se bazeze pe puterea voinţei şi să se concentreze asupra faptului că, în ciuda multitudinii gândurilor şi dorinţelor, toate acestea sunt trimise de Creator; toate aceste gânduri şi dorinţe extrem de diferite şi, uneori, atât de josnice sunt trimise de Creator.
Creatorul face acest lucru astfel încât, în ciuda tuturor obstacolelor, omul să persiste în menţinerea legăturii cu Creatorul, păstrând credinţa că toate aceste gânduri şi dorinţe sunt trimise de El. Lupta cu ele ar trebui să ne întărească credinţa că toate provin de la Creator.
Pe măsură ce ne întărim convingerea, putem ajunge la un nivel la care acest sentiment va fi întotdeauna prezent, în ciuda obstacolelor din ce în ce mai mari care vor fi trimise de Creator. Ele sunt menite să continue consolidarea acestui sentiment.
Apoi, credinţei noastre constante în Omniprezenţa Creatorului i se va alătura sentimentul Prezenţei Sale în noi, iar Creatorul se va „îmbrăca“ cu noi, determinând astfel toate gândurile şi dorinţele noastre. În acest moment vom deveni parte a Creatorului.
Trebuie să ajungem să realizăm că fiecare sentiment de distanţare faţă de Creator este în mod special mijlocul prin care vom fi capabili să Îl percepem. Aceste două sentimente sunt cunoscute în Cabala sub numele de kli (vas) şi Or (Lumină). Primul dintre ele este dorinţa de a experimenta Creatorul, dorinţă care se naşte în noi treptat, în timp ce ne confruntăm cu obstacole (gânduri şi dorinţe).
Acestea ne distrag atenţia în mod deliberat de la gândurile îndreptate către Creator şi Unicitatea Sa, crescând puterea credinţei prin exercitarea voinţei, şi astfel Îl menţinem pe Creator în gândurile noastre.
Lumina în sine este răspunsul la dorinţa noastră de a primi percepţia Creatorului. Când Creatorul Însuşi se înveşmântează în dorinţa unei persoane, Lumina intră în vas, iar creşterea spirituală este de o aşa mărime încât se trezeşte în acea persoană dorinţa pentru spiritualitate şi pentru perceperea Creatorului, necesitatea de a se descoperi pe sine numai sub efectul Luminii, un sentimentul imens de însufleţire şi inspiraţia care rezultă din apropierea de senzaţiile spirituale, precum şi un sentiment de împlinire.
Apoi, omul este invariabil „vizitat“ de gânduri străine. Sub influenţa lor, el începe să coboare de la nivelul pe care l-a atins, până la nivel gândurilor şi dorinţelor obişnuite. După un timp, va începe să regrete aceste griji şi gânduri tranzitorii şi meschine.
La rândul său, aceasta aduce amărăciune şi omul devine mânios pe sine, uneori chiar şi pe Creator, care îi trimite asemenea gânduri şi dorinţe ce îl determină să întoarcă spatele spiritualităţii. Este ca un răspuns la acest sentiment amar de regret pentru propria stare spirituală, comparativ cu cel care primeşte de Sus Lumina, sentimentul apropierii de Cel Superior.
Apoi apare dorinţa de a renunţa la tot pentru a-L simţi pe Creator, pentru sentimentele de securitate, încredere de sine şi veşnicie pe care omul le are când se apropie tot mai mult de eternitatea şi perfecţiunea transmise de El. În acel moment dispar toate gândurile pe care omul le-a avut despre ruşine, împreună cu orice temere legată de tot ceea ce există în această lume.
Când omul percepe sufletul ca parte a Creatorului şi, prin urmare, nemuritor, când este în totalitate de acord cu Creatorul, când justifică tot ceea ce Creatorul face pentru creaturile Sale şi când este gata să renunţe la propriul intelect şi să Îl urmeze, atunci el este umplut cu Lumina Creatorului şi devine un slujitor al percepţiilor spirituale.
Însă odată cu trecerea timpului omul este din nou vizitat de gânduri străine. Treptat, după mai multe cicluri de gânduri perturbatoare şi ascensiuni spirituale, apare un sentiment statornic al nevoii de spiritualitate şi omul primeşte în cele din urmă Lumina mereu prezentă a Creatorului.
Rav Baruh l-a întrebat odată pe bunicul său, Baal Şem Tov: „Este cunoscut faptul că, în antichitate, cei care doreau să Îl experimenteze pe Creator s-au supus în mod constant restricţiilor de tot felul, însă tu ai anulat asta, spunând că cineva care se supune în mod voluntar acestor privaţiuni, acela încalcă legile spirituale, şi este considerat răspunzător. Deci, care este cel mai important lucru pe care o persoană trebuie să îl facă în munca pentru sine?“
Baal Şem Tov i-a răspuns: „Eu am venit în această lume pentru a arăta altă cale; o persoană trebuie să se străduiască să stăpânească trei lucruri: iubirea pentru Creator, iubirea pentru oameni şi iubirea pentru spiritualitate. Atunci nu mai sunt necesare privaţiunile voluntare.“
Capacitatea de a mulţumi Creatorului este deja o bunătate pe care El a dăruit-o.
Bunăvoinţa Creatorului constă în faptul că Îl putem iubi. Puterea Sa constă în faptul că ne putem teme de El.
De ce, atunci, cel care se străduieşte să fie aproape de Creator şi are sentimentul că reuşeşte se simte deodată îndepărtată?
Baal Şem Tov răspunde astfel: „Este ca şi cum ai învăţa un copil să meargă; în timp ce este susţinut, copilul face mai mulţi paşi în direcţia tatălui său. Însă tatăl, dorind să îl înveţe să meargă singur, se îndepărtează până când copilul învaţă să meargă singur.“
Baal Şem Tov a spus: „Munca unui individ cu sine însuşi constă într-o luptă continuă cu egoismul, o luptă dusă până la ultima suflare care trebuie să conducă, de fiecare dată, la înlocuirea egoismului cu Creatorul
„Creatorul, ca un mare conducător, stă în centrul palatului său. El a ridicat multe ziduri şi obstacole în jurul Său. A împrăştiat o mare bogăţie între zidurile palatului şi conferă onoruri şi titluri celor care depăşesc obstacolele. După ce le primeşte, persoana este mulţumită. Dar numai cel care respinge totul, dorind să fie cu Creatorul Însuşi, câştigă dreptul de a se afla în Prezenţa Sa.“
În natură există o stare de tranziţie între sămânţă şi răsad, în care descompunerea completă a seminţei, dispariţia ei în întregime este necesară. În mod similar, până când nu ajungem la starea de completă dezicere de „sine“, nu putem primi noua natură spirituală.
Creatorul a generat „sinele“ uman din „nimic“, şi din acest motiv trebuie să ne întoarcem de la starea de „sine“ la cea de „nimic“, cu scopul de a ne uni cu Creatorul. De aceea se spune că salvatorul (Mesia) s-a născut în ziua distrugerii Templului.
Prin urmare, de fiecare dată când ajungem la starea de disperare totală, ne dăm seama că totul este doar „praf şi deşertăciunea deşertăciunilor“. Tocmai din această stare apare o nouă treaptă în ascensiunea noastră spirituală pentru că, în acest moment, putem abandona totul.
Un mare cabalist al secolului trecut, Maghid din Mizrich, a declarat: „Sunt zece reguli ale muncii spirituale. Trei dintre acestea pot fi învăţate de la un copil şi şapte de la un hoţ.“
Copilul:
- Este fericit fără un motiv anume;Nu stă o clipă locului;
- Cere ceea ce vrea cu toată puterea.
Hoţul:
- Lucrează noaptea;
- Încearcă să obţină într-o noapte ceea ce nu a câştigat în precedenta;
- Este loial camarazilor săi;
- Îşi riscă viaţa pentru a câştiga chiar şi cele mai nesemnificative lucruri;
- Nu pune preţ pe cele furate şi vinde totul pe nimic;
- Este bătut, dar nu se abate de la calea lui;
- Vede avantajele ocupaţiei sale şi nu vrea să o schimbe.
De asemenea, el a adăugat: „Există o cheie pentru fiecare lacăt, iar dacă nu are cheia, un hoţ curajos va sparge lacătul. Creatorul iubeşte persoana care îşi sparge inima pentru a intra în casa Lui.“
Numai când vom cunoaşte nivelurile spirituale vom deveni nesemnificativi în ochii noştri şi ne vom putem pleca înaintea Creatorului, simţind că nu mai avem nevoie de nimic: nici de propria salvare spirituală, nici de ascensiune spirituală, nici de eternitate, ci doar de Creator.
În timpul declinului spiritual poate să ni se pară că Însuşi Creatorul se ascunde de noi şi este dificil să ne menţinem credinţa în existenţa şi Providenţa Sa. Dacă simţim într-adevăr că Însuşi Creatorul se ascunde, înseamnă că nu experimentăm cu adevărat ascunderea Sa, ci mai degrabă situaţia în care Creatorul se aşteaptă ca noi să facem un efort pentru a avansa spre El.
Creatorul este considerat a fi Locul (HaMakom), tocmai pentru că omul ar trebui să intre în El cu toată fiinţa sa, astfel încât Creatorul să îl poată înconjura şi să îi fie locuinţă. (Aşa cum am mai spus, noi locuim deja într-un ocean de Lumină al Creatorului şi ar trebui să devenim conştienţi de asta.)
În timp ce ne rugăm ar trebui să verificăm în mod constant unde ne direcţionăm atenţia şi eforturile: la citirea textului şi urmărirea strictă a ordinii fragmentelor unei anumite cărţi de rugăciuni, la profunda examinare a semnificaţiei numelor şi combinaţiilor de litere, la pronunţia distinctă a cuvintelor, la urmărirea cu precizie a intenţiilor mentale (kavanot) sau la ceea ce este cel mai important: direcţionarea inimii către ataşamentul faţă de Creator.
Cea mai importantă este intenţia noastră: rugăciunea de a-L percepe pe Creator! Cei care se roagă recunosc existenţa Creatorului, însă cei care se roagă pentru capacitatea de a percepe Creatorul, Îl experimentează!