(înapoi la pagina BAAL HASULAM – SCRISORI – click)
4 Iyar, Tav–Reish–Peh–Bet, Mai 2, 1922, Ierusalim
Pentru prietenul meu…
Acum este miezul zilei și am primit scrisoarea lui din data de opt a primei luni, iar plângerile tale de cerşetor împotriva mea sunt o rugăciune acceptată, așa cum este scris în Zohar.
Ți-am dovedit deja în scrisoarea anterioară că, deși îmi reproșezi că nu scriu, este propria ta langoare cea pe care ar trebui să ţi-o reproșezi. Reține că, din șapte al lui Shevat (luna ebraică în jur de luna februarie) până în opt al lui Nissan, adică mai mult de două luni, nu mi-ai scris niciun cuvânt, în timp ce eu, în acel interval de timp, ţi-am scris patru scrisori: pe 22 al lui Shevat, 10 al lui Adar, 1 al lui Nissan și 8 al lui Nissan.
Și dacă acest puţin mai satură leul, atunci este așa cum este scris: „pentru unul ce-i deasupra ceasurile înalte și cele mai înalte sunt deasupra lor”. În ceea ce privește răspunsul pe care el îl cere cu stăruinţă, voi răspunde că toată lumea crede în Providența personală, dar nu se uneşte cu ea deloc.
Motivul este că un gând străin și nebunesc … nu poate fi atribuit Creatorului, care este simbolul „binelui care face bine”. Cu toate acestea, numai adevăraţilor slujitori ai Creatorului li se deschide cunoașterea Providenței personale, conform căreia El a cauzat toate motivele care au precedat-o, atât bune, cât și rele. Apoi, ei sunt uniţui cu Providența personală, pentru că toți cei care sunt conectați la pur sunt puri.
De vreme ce Protectorul este unit cu cel pe care-l protejează, nu există o distincţie evidentă între rău și bine. Toți sunt iubiți și sunt cu toții curaţi, pentru că toți sunt purtători ai vaselor Creatorului, gata să glorifice revelarea unicității Sale. Este cunoscut prin simțuri și, în această măsură, ei știu până la urmă că toate acțiunile și gândurile, atât bune cât și rele, sunt purtători ai vaselor Creatorului. El le-a pregătit, din gura Lui au ieșit și, la sfârșitul rectificării, va fi cunoscut de toți.
Între timp, însă, are loc un exil lung și amenințător. Principala problemă este că atunci când omul vede o acțiune nedreaptă, el cade din gradul său (și se agață de faimoasa minciună și uită că este ca un topor în mâna tăietorului). În schimb, el se consideră proprietarul acestui act și uită raţiunea tuturor consecințelor de unde provine totul și că nu există alt operator în lume în afară de El.
Aceasta este lecția. Cu toate că a știut-o la început, totuși, în momentul nevoii, el nu va deţine controlul acestei conștientizări pentru a atribui totul cauzei, care condamnă de partea meritului. Acesta este răspunsul complet la scrisoarea sa.
V-am relatat deja, față către față, o alegorie adevărată despre aceste două concepte, în care unul îl învață pe un altul. Forța de ascundere se înstăpânește între ele, așa cum au spus înțelepții noștri despre acei doi glumeţi din faţa rabinului, care îi amuzau pe toți cei întristați.
Există o alegorie despre un rege care s-a îndrăgostit de slujitorul său până când a vrut să-l ridice deasupra tuturor miniștrilor, pentru că recunoscuse dragostea adevărată și neclintită în inima sa.
Cu toate acestea, nu este o manieră regală aceea de a ridica pe cineva la cel mai înalt nivel dintr-odată fără un motiv evident. Mai degrabă, este o manieră regală aceea de a dezvălui tuturor motivele cu o înțelepciune profundă.
Ce a facut el? El l-a numit pe servitor gardian la poarta orașului și i-a spus unui ministru, care era un glumeţ exersat, să njoace rolul celui răzvrătit împotriva regatului și care porneşte război pentru a cuceri casa regelui atunci când gardienii nu sunt pregătiți.
Ministrul a făcut așa cum poruncise regele și, cu o mare înțelepciune și viclenie, s-a prefăcut că luptă împotriva casei regelui. Slujitorul și-a riscat viața și l-a salvat pe rege, luptând devotat și curajos împotriva ministrului până când iubirea sa pentru rege a fost evidentă pentru toți.
Apoi, ministrul și-a scos hainele și au izbucnit în hohote de râs (pentru că se luptase cu atâta înverșunare și curaj, iar acum și-a dat seama că aici totul era doar ficțiune și nu realitate). Au râs cel mai mult când ministrul a povestit despre cât de profund fusese imaginarul cruzimii sale și frica pe care o imaginase și astfel fiecare element al acestui război teribil a devenit obiectul unei porţii de râs și de mare veselie.
Însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, el este totuşi un slujitor și nu este un învăţat, aşadar cum poate fi el ridicat mai presus de toți miniştrii și slujitorii regelui?
Atunci, regele a reflectat și i-a spus acelui ministru că trebuie să se deghizeze într-un tâlhar ucigaș și să pornească un război feroce împotriva lui. Regele știa că în cel de-al doilea război va arăta o minunată înțelepciune și virtute ieşind în faţa tuturor miniștrilor.
Prin urmare, el l-a numit pe slujitor responsabil cu trezoreria regatului. Ministrul s-a deghizat acum într-un ucigaș nemilos și a venit să pradă comorile regelui.
Săracul desemnat a luptat curajos și devotat până când paharul s-a umplut. Atunci ministrul și-a scos hainele și au fost mari bucurii și râsete în palatul regelui, chiar mai mult decât înainte.
Detaliile trucurilor folosite de ministru au stârnit hohote de râs, întrucât acum ministrul a trebuit să fie mai inteligent decât înainte, deoarece acum se știa că, în mod evident, nimeni nu este crud pe domeniul regelui și toate cele crude nu sunt, de fapt, decât glume. Aşadar, ministrul a trebuit să fie foarte viclean pentru a juca rolul celui rău.
Între timp, însă, slujitorul a moștenit „înțelepciunea” din cunoaștere ulterioară și „iubirea” din cunoaşterea anterioară și atunci a fost instalat pentru eternitate.
În realitate, toate războaiele din acel exil constituie o priveliște minunată și toată lumea știe în sinele lor bun că totul este un fel de înțelepciune și bucurie care aduce numai bine. Totuși, nu există nicio tactică pentru a ușura greutăţile războiului și amenințările asupra propriei persoane.
Am explicat acest lucru față către față, iar acum ştiţi care este sfârşitul omului din acea alegorie și, cu ajutorul Creatorului, veți înțelege, la fel, și celălalt sfârşit.
Dar lucrul despre care vreţi să mă auzi vorbind cel mai mult este unul la care nu pot răspunde nimic. V-am dat şi despre asta o alegorie față către față, pentru că „împărăția pământului este precum împărăția cerurilor” iar adevărata îndrumare este dată miniştrilor.
Totuși, totul se face conform sfatului Regelui și semnăturii Sale. Regele însuși nu face altceva decât să semneze planul pe care l-au conceput miniștrii. Dacă găsește un defect în plan, nu îl corectează, ci pune un alt ministru în locul său, iar primul demisionează din funcție.
La fel este și cu omul: o lume mică ce se comportă conform literelor întipărite în el, de vreme ce sunt regi ce conduc cele șaptezeci de națiuni din el. Acesta este sensul celor scrise în Sefer Yeţira (Cartea Creației): „El a încoronat o anumită literă”.
Fiecare literă este un ministru pentru timpul său, care face evaluări, iar Regele lumii le semnează. Când este o literă greșită în vreun plan, aceasta demisionează imediat din funcție și El încoronează o altă literă în locul ei.
Acesta este sensul cuvintelor „Fiecare generație și judecătorii săi”. La sfârșitul rectificării, acea literă numită Mesia va domni. Va completa și va lega toate generațiile într-o cunună a gloriei în mâna lui D-zeu.
Acum poți să înțelegi cum pot interfera cu afacerea ta de stat, care are deja … regi și judecători și fiecare trebuie să descopere ceea ce i s-a atribuit să descopere. Bacul unificării … el nu vrea să îi rectifice; Cu toate acestea, îi voi rectifica. Și totuşi, toţi vor deveni curaţi prin încarnări.
De aceea, mi-e dor să aud toate deciziile voastre în fiecare detaliu, întrucât există o înțelepciune profundă în fiecare detaliu și, dacă aș auzi de la voi câteva rânduieli stabilite, aș putea să le îmlinesc și să vă încânt inima.
Să știți că este foarte dificil pentru mine să vă aud limbajul, pentru că nu aveți o constanţă în nume și semnificația lor. Prin urmare, vă voi deschide o ușă către semnificaţia denumirilor și veţi măsura pentru mine judecata înțelepciunii voastre. În acest fel, voi putea să vă urmăresc intenția.
Aşadar, voi aranja denumirile așa cum am văzut din toate scrisorile voastre, pentru a le stabili între noi statornic, pentru a ști tot ceea ce veți scrie fără nici un control, ca semnele de pe damigenele de vin.
Vom începe de la rădăcina tuturor rădăcinilor și vom ajunge chiar la sfârșitul sfârşitului. Cinci grade sunt marcate în general: Yechida, Haya, Neşama, Ruah, Nefeş. Toate acestea sunt grupate împreună în corpul aflat în rectificare. Yechida, Haya și Neşama sunt deasupra timpului și, deși se găsesc în inima unei creaturi, sunt considerate ca înconjurând de departe. Ele nu intră într-un corp în timpul rectificării sale, pentru că o rădăcină, Roş, Toh, Sof (respectiv: cap, interior, sfârșit), este deosebită și în sursa ascunsă.
Roş-ul este rădăcina pentru Yechida; este Ein Sof (Infinitul). Acolo, chiar și în locul său, lumina sa este nedezvăluită și totul este anulat ca o lumânare în faţa unei torțe.
După aceea este rădăcina Toh-ului care este rădăcina pentru Haya. Acesta este sensul luminii Ein Sof, adică aparenţa luminii Sale complete. În vreme ce, în timp, această lumină este dobândită doar ca subzistenţă și de aceea este numită „rădăcina pentru Haya”.
Ulterior, rădăcina pentru Sof care este rădăcina sufletelor. Este la fel ca la început, Ein Sof. Aici, un voal superior se răspândește și timpul începe sub forma celor „șase mii de ani, lumea există și unul este distrus”. Aceasta se numește Ruah, Nefeş, iar rădăcina lor este alipită la Neşama.
Cu toate acestea, ele se extind și sub Tora, care este un spirit de viață, și Miţva (poruncă), care este Nefeş. Acest Nefeş este permanența, liniștea, forța care îmbrățișează şi întărește corpul într-o stare permanentă prin forța femininului imprimată în acest Nefeş.
Acest Ruah suflă spiritul vieții și lumina Torei în imaginea femininului. Rădăcina sa explică sensul versetului „și i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”(Geneza 2: 7). Asta face referire la spiritul care se ridică la suflet și primește de la el viață în lumina feței Regelui, aducând această viață sufletului, care în acel moment se numește „suflet viu”.
Aceasta este, de asemenea, ordinea în toate Zivugim (cuplări) ale celor șapte aspecte feminine ale Roş-ului și ale celor două de mai jos în Nefeş. Acesta este sensul versetului „D-zeu dă o casă celor părăsiţi”, (Psalmi 68: 6) adică atunci când apare forța aspectelor feminine, prin „Fata împăratului este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti”.(Psalmi 45:13)
Rectificările principale și munca constau în dezvăluirea forțelor sufletului, pe care Zohar-ul le numește „Lumea Superioară”. Aceasta aparţine, de asemenea, sursei ascunse, ca rădăcină a sfârșitului, și fiecare Zivug (cuplare) este manifestarea unei singure lumini în realitatea Lumii Superioare. Acesta este sensul „Fiii noştri sunt ca nişte odrasle (plante), care cresc în tinereţea lor”, (Psalmi 144:12) adică Ibur (zămislirea) în Lumea Superioară. Prin Zivug … către cei inferiori … astfel că a venit asupra gândului Său, iar sfârșitul Roş-ului, sursa ascunsă, va completa toate luminile … o continuare din cartea, Comoara Cunoașterii.
Mintea în sine este sufletul omului și întregul om, căci în ea este definit el în întregime. Ceea ce reiese din ea sunt hainele lui și cei care îl servesc. Unele sunt ramurile sale, iar altele sunt considerate a fi străine de ea.
Această forță, deși este în sufletul său, el tot nu o va vedea; este ascunsă oricărei ființe vii. Nu vă întrebați despre asta, întrucât ochiul este cel care controlează și este cel mai important dintre toate simțurile. Cu toate acestea, el nu se vede niciodată pe sine, ci doar îşi simte existența într-un manieră în care vederea nu i-ar adăuga nicio cunoaștere. Prin urmare, nimic nu a fost creat în zadar, întrucât totul este senzaţie pentru el și nu este nevoie să adaugi senzației.
Există, de asemenea, puterea mentală, care este sinele omului. Aceasta nu este dată în niciun discernământ al simțurilor, întrucât senzația propriei existențe este destul de suficientă și oricărei persoană îi va fi suficient pentru propria existență și nu va cere dovezi pentru propriile simțuri (și este raţiunea pentru care nu există un sentiment fără mișcare, adică faptul că uneori senzația dispare și nu există mișcare în propriul sine, deci este mai mult ca o conștienţă absolută). Este o greșeală gravă să asemănăm forma esenței minții cu forma unui concept cuprins într-o clipă de ochiul minții. Aceasta este falsul absolut, întrucât acest concept este ca o lumină care apare și funcționează. Lumina sa se simte atâta timp cât este activă până când își termină activitatea și lumina sa dispare.
Din aceasta învăţați faptul că acel concept simțit în timp ce este activ nu este decât o ramură mică și slabă a acestuia (senzația esențială este considerată cunoaștere, întrucât puterea de a simți este, de asemenea, un simţ, o consecință și nu are nevoie de senzaţia esențială).
Nu este deloc asemănător esenței, nici în cantitate, nici în calitate, ca piatra lovită care răspândeşte scântei de lumină ce sunt reînnoite de forța generală de îmbrățișare conţinută în piatră, deși sub forma forței de îmbrățișare din ea nu există deloc lumină. De asemenea, nucleul minții este forța cuprinzătoare din om, iar din aceasta provin diverse ramuri, precum în eroism și putere, căldură și lumină, conform legilor acțiunii operate.
Deși ne referim la acesta ca fiind „sufletul minții” sau „miezul minții”, asta se datorează faptului că mintea este şi ea o ramură a acesteia, cea mai importantă din lume, de vreme ce „Omul este apreciat după mintea lui”.
De vreme ce nu poţi da ceea ce nu ai, o definim astfel ca „minte”, adică cel puțin nu mai puțin decât mintea simțită, întrucât este o ramură și o parte a acesteia. Ea domnește peste toate ramurile ei și le înghite ca pe o lumânare în fața unei torțe. Mintea nu se conectează în nicio acțiune, dar diferitele acțiuni se conectează și se fixează în minte.
Distingem faptul că toată realitatea nu este constituită decât din slujitorii ei, atât în disciplină, cât și pentru a o îmbunătăți, întrucât toate se pierd, în timp ce mintea în general se dezvoltă. Prin urmare, toate angajamentele noastre sunt doar în căile minții și ambițiile acesteia și nu este necesar mai mult decât atât.
Yehuda Leib
(înapoi la pagina BAAL HASULAM – SCRISORI – click)