PERIOADA DE ASCUNDERE

(înapoi la UN POD FOARTE ÎNGUST – click)

PERIOADA DE ASCUNDERE

Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei, pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră.”.

Deoteronomul 28.64

Ruina Templului a însemnat ruina unității din poporul evreu. Acest lucru, la rândul său, a provocat desprinderea de Forța Superioară, de scopul și rațiunea vieții. Conform Înțelepciunii Cabala, exilul este mai mult decât o mutare fizică a maselor de evrei din ţara lui Israel în alte țări. Înțelesul său adevărat și mai profund este desprinderea națiunii de identitatea sa, de rațiunea, scopul și ideologia care au format-o. Ca urmare a exilului, oamenii și-au pierdut capacitatea de a înțelege semnificația interioară a sfintelor scripturi.

Ruina celui de-al Doilea Templu și exilul ulterior au început o eră în care majoritatea națiunii se concentra pe exterioritatea Torei. Au fost stabilite regulamente pentru a păstra moștenirea evreiască în exil, iar interioritatea Torei, și anume Înțelepciunea Cabala, „a trecut în subteran”. Întrucât marea mulţime nu avea nicio dorință de dezvoltare spirituală, nu era nevoie de Înțelepciunea Cabala. Înțelepciunea a fost transmisă, încă, din generație în generație, dar s-a făcut în secret, prin înțelepții lui Israel, descendența cabaliștilor care își transmiteau reciproc sensul lăuntric al scripturilor.

De la exil, inima și nucleul Torei, „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, părea o altă instrucțiune morală printre alte instrucțiuni la fel de importante. O astfel de stare, în care oamenii uită de ce există națiunea și ce înseamnă să fii Israel, se numește „ascundere”.

În ochii cabaliștilor, ascunderea și desprinderea nu au fost o coincidență. Ele fac parte din lucrarea legii generale a naturii, care a dus la dispersarea evreilor între națiuni. Această dispersare a creat legături între poporul Israel și restul națiunilor și a format o bază comună, o pregătire prin care poporul lui Israel ar fi capabil să dobândească un nivel mai înalt de conexiune, precum și să îndrepte restul lumii către metoda conexiunii ascunse în Tora. Cartea Zohar scrie despre acest lucru foarte clar: „De ce au fost Israel înrobiţi printre națiuni? Pentru ca lumea să se înălțe prin ei. ”

Păstrarea Înțelepciunii Cabala

În perioada de ascundere, liderii națiunii, care erau cabaliști, au lucrat simultan pe două niveluri. Pentru marea mulţime, aceștia au creat legile și reglementările pentru menținerea tradiției și culturii evreiești. În același timp, au detectat oameni cu o dorință acerbă de dezvoltare spirituală și le-au transmis înțelepciunea interioară de la învățător la discipol.

Până la ruina celui de-al Doilea Templu și la exil, au fost scrise foarte puține cărți în afară de Biblie. De generații, înțelepciunea lui Israel a fost transmisă din gură în gură. Era interzis să o scrii. În eseul său „Istoria Înțelepciunii Cabala”, Baal HaSulam spune: „după dărâmarea Templului și împrăștierea poporului din ţara lor, ei s-au temut că Tora va fi uitată de Israel, așa că au permis scrierea.”[69]

Mai întâi a fost scrisă Mișna, urmată de Talmudul Ierusalimitean și Talmudul Babilonian. Cabaliștii au văzut internalitatea ascunsă în acele scripturi – care au fost scrise în limbajul ramurilor – și le-au folosit ca instrucțiuni pentru dezvoltarea lor spirituală. Dar majoritatea oamenilor au văzut doar aspectul exterior, superficial și au tratat scrierile ca pe o compilație de instrucțiuni pentru acțiuni care definesc modul de viață evreiesc.

În acest fel, cabaliștii au creat o comunitate a cărei viață socială era în concordanță cu rădăcina spirituală, în ciuda ascunderii rădăcinii propriu-zise. Ei sperau că, atunci când va veni timpul, dorința de spiritualitate se va trezi din nou și cei care vor voi să înțeleagă semnificația interioară a obiceiurilor din Israel vor începe să întrebe care este motivul ritualurilor, ceremoniilor, sărbătorilor și rugăciunilor.

În fiecare generație, cabaliștii au încercat să-i detecteze pe câțiva aleși, oameni care puteau studia înțelepciunea și puteau duce torța mai departe. În acest fel, Înțelepciunea Cabala a fost transmisă de la învăţător la student și s-a format o filiație de cabaliști, care a păstrat internalitatea Torei în perioada de ascundere.

Așa cum am spus mai devreme, este imposibil să învățăm semnificația interioară doar din textele scrise, întrucât „Dobândirea spirituală”, spune Baal HaSulam, „nu poate fi transmisă altuia și cu atât mai mult nu poate fi scrisă într-o carte”.[70] Singura modalitate de a învăța metoda de dobândire spirituală este aceea de a găsi un învăţător cabalist.

Cei puțini care meritau să le fie transmisă înțelepciunea se distingeau de restul oamenilor în sensul că dorința lor era mai dezvoltată. Ei voiau să știe ce se află dincolo, care este esența și scopul existenței. Ei au fost atrași să şi-L reveleze pe Creator, motiv pentru care ar fi putut fi învățați metoda de dezvoltare spirituală pe care o urmărește Tora lui Israel.

În ce priveşte marea mulţime, cabaliștii au adoptat abordarea opusă. De-a lungul perioadei de ascundere, ei au ascuns maselor internalitatea Torei, de teamă că aceştia ar putea să o folosească în mod greșit. Aceştia au trebuit să aștepte până când dorința spirituală din ei s-a dezvoltat. Baal HaSulam explică în legătură cu asta că „înțelepții lui Israel ascund maselor înțelepciunea religiei în spatele ușilor închise. În măsura în care pot, înțelepții fiecărei generații oferă explicații simple maselor și le resping cu tot felul de trucuri chiar şi dorința de a aborda și dobândi înțelepciunea ascunsului.”[71]

După ascundere, cu excepția celor puțini aleși, majoritatea oamenilor nu au avut nici o idee că sfintele Scripturi au fost scrise într-un limbaj al ramurilor care indică rădăcinile spirituale. Ei le considerau ca pe niște simple instrucțiuni pentru poruncile fizice. În acest fel, activitățile fizice au înlocuit rectificarea inimii și dezvoltarea iubirii și a dăruirii.

Prăpastia în națiune între cei care înţelegeau că iubirea pentru ceilalți este inima Torei și cei care nu mergeau mai adânc decât la suprafață, a continuat să se adâncească. Prăpastia a creat un conflict între cei puțini care s-au angajat în dezvoltarea interioară prin Înțelepciunea Cabala și cei care credeau că iubirea pentru celorlalți nu constituie inima Torei. Pentru cei din urmă, datoria omului în această lume este doar aceea de a memora textele din Mişna și Talmud și de a respecta poruncile fizice.

Cele două școli – cea a cabaliștilor și cea a restului oamenilor – interpretau termenul de „Tora” foarte diferit. Adesea, cabaliștii erau chiar persecutați pentru opiniile lor, care erau foarte diferite de credința populară.

Linia cabaliștilor

Cabaliștii au condus națiunea vreme de generații. Ei erau cunoscuți sub diferite nume: Tannaim, Amoraim, Savoraim, Ge’onim și Rişonim. În fiecare perioadă, cabaliștii au învățat de la învățătorii lor metoda de împlinire spirituală și au continuat să o dezvolte, trecând-o în cele din urmă generației următoare.

În eseul său „Învățătura Cabalei și esența ei”, Baal HaSulam explică acest lucru: „Înțelepciunea adevărului, adică înțelepciunea revelării Dumnezeirii în Căile Sale către creaturi, ca şi orice învățătură laică, trebuie să fie transmisă de la o generație la alta. Fiecare generație adaugă o legătură celei dinainte și astfel înțelepciunea evoluează. Mai mult, devine mai potrivită pentru diseminarea către public. Prin urmare, fiecare înțelept trebuie să transmită studenților săi și generațiilor următoare tot ce a moștenit din înțelepciunea generațiilor anterioare, precum și adaosurile cu care el însuși a fost răsplătit.”[72]

În „Introducere la Studiul celor Zece Sfirot”, Baal HaSulam subliniază că, în trecut, toți liderii israelieni erau cabaliști. În cuvintele sale, „acei drepţi renumiţi, care sunt cei mai măreţi și mai buni ai națiunii, cum ar fi Sefer Yeţira (Cartea Creației), Cartea Zohar-ului și Braita a lui Rav Işmael, Rav Hai Gaon și Rav Hamai Gaon, Rav Elazar din Garmiza și restul de Rişonim (cei dintâi) de la Nahmanides, Baal HaTurim și Baal Şulhan Aruch până la Vilna Gaon (GRA) și Ladi Gaon și restul celor drepți, de la care am primit întreaga Tora revelată și prin cuvintele cărora trăim, pentru a ști ce acțiune să facem în așa fel încât să fim pe plac Creatorului. Toți aceștia au scris și au publicat cărți în Înțelepciunea Cabala”.[73]

Linia cabaliștilor se împarte în mai multe perioade:

Perioada Templului a fost „perioada perechilor”. În acel moment, îndrumarea spirituală era împărţită între doi cabaliști, unul servind ca președinte, iar celălalt servind ca președinte al Sanhedrinului. Cele mai cunoscute dintre perechi au fost Hillel și Şammai, care au fost și ultima pereche.

După perioada perechilor a venit perioada Tannaim, cunoscută și sub numele de „înțelepții Mişnei”. Perioada lor a durat cinci generații. Tannaim au trăit și au lucrat în diferite locuri din țara lui Israel, mai întâi în Ierusalim, și după ruina Templului, în Yavne și în alte locuri. În acea perioadă, au fost scrise Mișna și Cartea Zohar.

Linia a continuat cu perioada Amoraim din secolele III-V. Principala lor realizare a fost scrierea Talmud-ului. În acel moment au funcționat două centre de învățare, unul în Israel și celălalt în Babilon. Aceste centre au creat Talmud-ul Ierusalimitean și Talmud-ul Babilonian, cunoscut și sub numele de Gemara.

După perioada acelor Amoraim a venit perioada celor numiţi Savoraim (de la sfârșitul secolului al V-lea până în secolul al VI-lea). Savoraim erau înțelepții care au servit ca șefi ai seminariilor evreieşti (Yeshivot) în Babilon. Savoraim nu au scris noi compoziții religioase precum predecesorii lor, ci s-au angajat în principal în educare și predarea Talmud-ului.

În secolele VI-XI, Ge’onim erau șefii de comunități și constituiau cea mai înaltă autoritate religioasă și centrul spiritual nu numai pentru evreii din Babilon, ci pentru toți evreii din Diaspora.

Către sfârșitul perioadei acestor Ge’onim, evreii din Babilon începuseră să slăbească. În secolele XI-XV, Rişonim s-au alăturat descendenței cabaliștilor. Aceasta a fost perioada în care au trăit și au lucrat RAŞI, Maimonide și alți cabaliști. Unii dintre ei au făcut aluzie la secretele Cabalei în scrierile lor şi unii dintre ei au întâmpinat rezistență.

*

Acum, că am arătat diferitele perioade din descendența cabaliștilor de-a lungul veacurilor, ne vom concentra asupra mai multor figuri cheie care au adus contribuții unice la păstrarea internalității Torei, precum și la cadrul fizic în care a trăit poporul evreu. Observarea lucrărilor acestor oameni va arunca o lumină asupra viziunii unice a lumii a marilor cabaliști. Va arăta cum a fost transmisă Cabala din generație în generație și va clarifica motivul ascunderii sale în trecut. Vom începe cu trei Tannaim remarcabili și vom încheia cu lucrarea Ghidul celor nedumeriți a lui Maimonide.

Rabinul Akiva

Rabinul Akiva a fost un păstor ai cărui părinți nu erau evrei, ci s-au convertit la iudaism. În timp, rabinul Akiva a devenit cel mai mare dintre toți înțelepții în Tora. El face parte din a treia generație de Tannaim și a trăit între secolele I și II e.n. A participat la compunerea Mişnei și Halacha (codul de legi evreiesc) și este menționat în Talmud de aproximativ 1.500 de ori.

Rabinul Akiva a studiat cu rabinul Eliezer, fiul lui Hurcanus, rabinul Yehoşua, fiul lui Hananiah, și cu Nachum din Gamzu. Zvonul despre marea sa înțelepciune s-a răspândit prin țară și 24.000 de studenți din toate colțurile au venit să învețe alături de el. Rabinul Akiva a fost cabalist și, ca atare, a pus un mare accent pe fundamentul Torei: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Rabinul Akiva spune: „Aceasta este o lege măreaţă în Tora.”[74]

În eseul său Matan Tora (Dăruirea Torei), Baal HaSulam explică faptul că „atunci când el spune despre porunca (Miţva) «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți», că este o măreaţă Klal în Tora, trebuie să înțelegem că restul de 612 Miţvot (precepte, porunci) din Tora, cu toate interpretările lor, sunt nici mai mult, nici mai puțin decât suma detaliilor înserate și conținute în această unică Miţva, “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.[75] Mai departe în eseu , Baal HaSulam subliniază: „«Tora și Miţvot au fost date numai pentru a-i curăța pe Israel». Este vorba de curățarea trupului, până ce dobândim a doua natură, definită ca «iubire pentru ceilalţi», adică singura Miţva: «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți», care este scopul final al Torei, după care omul dobândeşte imediat starea de Dvekut cu Creatorul.”[76]

Se spune că elevii rabinului Akiva nu ar fi putut respecta regula iubirii pentru ceilalţi, întrucât dorințele lor egoiste au crescut dincolo de capacitatea lor de a le gestiona, iar Talmud-ul scrie că au murit din această cauză. „Rabinul Akiva avea douăsprezece mii de perechi de discipoli, de la Gevat până la Antipatris și toți au murit în același timp pentru că nu se tratau reciproc cu respect”, scrie Talmud-ul.[77] Moartea ucenicilor rabinului Akiva a fost începutul unei perioade de pustiire spiritual: „și lumea era pustie”.[78]

După moartea celor 24.000 de studenți ai săi, rabinul Akiva a avut cinci discipoli proeminenți care și-au transmis cuvintele către următorii cabaliști din descendență: „Rabinul Akiva a venit la rabinii (învăţătorii) noștri din sud și i-a învățat: rabinul Meir, rabinul Yehuda, Rabinul Yosi, rabinul Şimon și rabinul Elazar, fiul lui Şamoa, care sunt cei care predau Tora în acea vreme.”[79]

Baal HaSulam scrie despre succesorii rabinului Akiva în eseul său „Istoria înțelepciunii Cabalei”: „În acea perioadă, ucenicii lui Rav Akiva au început să scrie întreaga Tora Orală pe care o știau. Fiecare dintre ei a luat asupra sa o anume secţiune. Rav Meir a redactat Mişna, Rav Yehuda a redactat Tosaftot, iar Rav Şimon Bar Yochai a redactat Înțelepciunea Cabala în care erau pricepuți, și au alcătuit Cartea Zohar și Tikunim. Astfel, aşa cum Mişna este o compilație și un ansamblu de legi și inovații ale tuturor generațiilor care duc la generaţia lui Rav Meir, Zohar-ul este o compilație și un ansamblu al Înțelepciunii Cabala a tuturor celor care l-au precedat pe Raşbi (Rav Şimon bar Yochai).”[80]

În anul 132 d.Hr., a izbucnit revolta Bar Kokhba. Inițial, evreii au triumfat, dar romanii au cerut sprijin și au reprimat revolta. În urma răscoalei, romanii au asuprit poporul, i-au persecutat și i-au torturat până la moarte pe înțelepții care continuau să învețe Tora și să studieze. Rabinul Akiva se număra printre cei care continua să învețe Tora și să o circule, și a fost și el capturat de romani. A fost trimis la o închisoare din Cezareea, unde a fost torturat de romani, care i-au greblat pielea cu un pieptene de fier până a murit.

Rabinul Şimon bar Yochai și Cartea Zohar

Rabinul Şimon bar Yochai (Raşbi) a trăit la mijlocul secolului al        II-lea e.n., făcând parte din a patra generație de Tannaim. A studiat cu rabinul Akiva mai bine de treisprezece ani și a fost printre cei mai de seamă discipoli ai săi. Mişna atribuie numeroase reguli numelui său.

Se spune că odată, pe când rabinul Şimon s-a pronunțat împotriva stăpânirii romane, un evreu a auzit cuvintele sale și a sesizat autoritățile romane în legătură cu acest fapt. Drept urmare, rabinul Şimon a fost condamnat la moarte în lipsă. Romanii au trimis oameni în căutarea lui Raşbi pentru a-l captura și a-l executa, dar acesta a fugit și a dispărut.

Conform tradiției, rabinul Şimon și fiul său, Elazar, au fugit în Galileea și s-au ascuns într-o peșteră din satul Peki’in timp de treisprezece ani. În timp ce se aflau în peșteră, ei s-au adâncit în internalitatea Torei, și anume în Înțelepciunea Cabala. Când au ieșit din ascunzătoarea lor, Raşbi a adunat nouă discipoli de o mare sagacitate și cu ajutorul lor a scris Cartea Zohar-ului.

Semnificația cărții Zohar

Cartea Zohar este cartea fundamentală în Înțelepciunea Cabala. În ochii cabaliștilor, importanța ei este de nedescris. Ei o numesc Cartea. Totuși, dacă o persoană fără cunoștințe de Cabala ar examina-o, probabil ar confunda cartea cu un compendiu de povești și idei mistice. Dar pentru cabaliști, care au ajuns să înțeleagă adevăratul sens interior al cuvintelor din Zohar, cartea constituie o comoară de neprețuit.

Mai jos sunt trei dintre nenumăratele laude aduse Zohar-ului: „Cel care nu a văzut lumina Cărții Zohar-ului nu a văzut niciodată lumina în viața sa” (rabinul Zvi Hirş din Ziditşov, Ateret Ţvi, Porţiunea BeHa’alotcha). „Chestiunile care par a fi literale sunt de fapt secrete, întrucât întregul Zohar este lumină” (rabinul Chaim HaCohen, Hanhagot Tovot, 46). „Unul care nu a văzut lumina Zohar-ului mai dulce decât mierea, nu a văzut niciodată lumini în viața sa și nu a gustat niciodată gustul Torei” (rabinul Yiţhak Isaac Yehuda Yechiel Safrin din Komarno, Introducere la cartea Aţei Eden).

Care este sursa puterii ascunse în Zohar? Baal HaSulam explică faptul că procesul complet de schimbare a dorinței omului de la primire la dăruire constă în 125 de grade de evoluţie spirituală. Acesta este nivelul pe care toată omenirea îl va atinge la apogeul dezvoltării sale spirituale. Rabinul Şimon și discipolii săi, autorii Cărții Zohar, au fost unici prin faptul că au dobândit acea stare finală în vremea lor.

„Autorilor Cărţii Zohar li s-au dăruit toate cele 125 de grade în totalitate”, scrie Baal HaSulam în eseul său, „Discurs la finalizarea Zohar-ului.”[81] Ei au dobândit acest grad sublim printr-un proces special de conexiune care le cerea să se ridice deasupra disputelor și conflictelor dintre ei. Prin eforturile lor de a se apropia unii de alții pentru a dezvolta calitatea dăruirii, au reușit să obțină complementaritatea și unitatea reciprocă.

Zohar-ul însuși descrie acest proces: „«Iată, cât de bine și cât de plăcut este și pentru frați să stea împreună.» Aceștia sunt prietenii, așa cum stau împreună și nu sunt separați unul de altul. La început, par oameni aflaţi în război, care doresc să se omoare unii pe alții. Apoi se întorc la a fi în iubire frățească”.

În procesele anterioare de dezvoltare a națiunii, disputele și ura au provocat ruina. Cu toate acestea, autorii Zohar-ului au reușit să se ridice deasupra tuturor și să obțină dăruire și iubire. Relațiile complicate dintre ei, care constau din ură şi dragoste deasupra ei, le-au permis să descopere întregul sistem de forțe care operează în realitate și modalitățile prin care aceste forțe se conectează între ele în complementaritate reciprocă. Au obținut o stare de echivalență completă cu calitatea de dăruire și, prin urmare, au dezvăluit pe deplin sistemul superior care guvernează natura.

Din acea sublimitate spirituală, pe care au obținut-o prin legătura specială dintre ei, rabinul Şimon și discipolii săi au scris Cartea Zohar. Acesta este secretul puterii cărții și sursa calității sale speciale (Segula).

„Acesta este motivul pentru care compoziția sa a făcut o impresie atât de uriaşă în lume, întrucât secretele Torei aflate în ea ocupă nivelul tuturor celor 125 de grade”, scrie Baal HaSulam.[83]

De fapt, rabinul Şimon și cei nouă discipoli ai săi au creat un model unic de comunicare. Erau zece, un Minyan spiritual (un cvorum de zece adulți evrei necesari pentru anumite obiceiuri religioase), iar legătura dintre ei era în sincronie cu dorința spirituală. Această structură este definită ca fiind cele „Zece Sfirot”: Keter, Hochma, Bina, Hesed, Gvura, Tiferet, Neţah, Hod, Yesod, Malhut.

Zece cabaliști corespund celor zece Sfirot. Prin urmare, au format șablonul spiritual complet, care constituie modelul legăturii dintre discipolii Cabalei până în prezent. Un grup de zece oameni care se angajează în studierea Cărţii Zohar-ului pentru a dezvolta calitățile de dăruire și dragoste vor putea să se conecteze la inspirația și puterea grupului care a scris Zohar-ul.

Din acele zile, studenții Cabalei s-au adunat în grupuri pentru a crea un fel de „laborator” în scopul învățării reciproce și al dezvoltării spirituale. Pentru un spectator, aceste grupuri par adesea nişte clici, care duc la frecvente conflicte și rezistență. Numai cei care înțeleg metoda Cabalei știu că scopul adunării este de a permite realizarea condițiilor necesare dezvoltării calității dăruirii. Munca în cadrul grupului este un mijloc de a dezvolta dăruirea și iubirea față de toată creația, iar esența sa este opusă excluderii și detașării de societate.

Scriere codificată

Zohar-ul a fost scris într-un moment în care poporul evreu nu-și putea pune în aplicare conținutul. Nu numai că fuseseră exilați, dar dorința umană colectivă a trebuit încă să sufere secole de dezvoltare înainte ca aceasta să atingă nivelul adecvat pentru o trezire înspre rectificarea interioară.

Drept urmare, la momentul scrierii Zohar-ului, rabinul Şimon nu era sigur ce să facă. Pe de o parte, se temea ca nu cumva cartea să cadă în mâinile unora care să-i interpreteze greșit conținutul și să dezvolte abordări deformate și egoiste ale legăturii omului cu sfinţenia. Pe de altă parte, se temea că, dacă nu își pune în scris revelaţiile, cabaliștii care aveau nevoie de ele nu le vor putea avea.

În cele din urmă, rabinul Şimon a decis să scrie cartea într-un format special numit „revelarea în secret”, adică scrierea codificată. Rabinul Aba, unul dintre discipolii săi, a fost capabil să scrie într-un mod în care cei care au dobândit o dezvoltare interioară suficientă să înțeleagă conținutul interior al cărții, în timp ce restul oamenilor să rămână indiferenţi faţă de ea.

Zohar-ul însuși scrie despre acest conflict și soluția sa: „Iată, vreau să dezvălui către Şhina (Divinitatea) cuvinte sacre pe care nu le-am dezvăluit până acum, așa că nu se va spune că am plecat din lume cu insuficiență … Prin urmare, vă aranjez după cum urmează: rabinul Aba va scrie, rabinul Elazar va studia verbal, iar restul prietenilor vor conversa în inimile lor.”[84]

În eseul „Prefață generală”, Baal HaSulam elaborează referitor la dilema lui Raşbi: „pentru fiecare secret pe care Raşbi l-a dezvăluit în înțelepciune, el ar fi plâns spunând: «Vai, dacă spun; Vai dacă nu spun.»… Asta înseamnă că el era într-o situaţie dificilă din ambele perspective: dacă nu ar fi dezvăluit tainele Torei, secretele ar fi fost pierdute de adevărații înțelepți cu frică de Dumnezeu. Iar dacă ar fi dezvăluit secretele, cei nemerituoşi s-ar fi încurcat în ele, căci nu vor fi înțeles rădăcinile lucrurilor și s-ar fi hrănit cu fructe necoapte. Prin urmare, Raşbi l-a ales pe Rav Aba să scrie, datorită priceperii sale în a imagina alegorii, pentru a aranja lucrurile în aşa fel încât să fie suficient dezvăluite celor care merită să le afle înţelesurile și ascunse și blocate celor nevrednici să le înțeleagă. De aceea a spus că Rav Aba a știut cum să dezvăluie prin aluzii. Cu alte cuvinte, deși el a dezvăluit secretul, acesta a rămas totuşi inaccesibil celor nevrednici.”[85]

Într-adevăr, modul unic de scriere a Zohar-ului a provocat multă confuzie. Cartea este codificată în așa fel încât este imposibil să ne dăm seama că este codificată, astfel încât cititorul crede în mod eronat că o înțelege. Acest lucru a generat interpretări răsucite ale Zohar-ului, care, la rândul său, au contribuit la suspiciunea față de acesta, pe care mulți oameni o simt și astăzi.

Ascunderea cărții Zohar

Zoharul trebuia să fie ascuns … până la venirea ultimei generații la sfârșitul zilelor, și atunci va fi revelat.

Rabinul Isaia HaLevi Horowitz, în Zece enunțuri [86]

După finalizarea scrierii Zohar-ului, cartea a trebuit să fie ascunsă. Ziua ieşirii ei la lumina zilei trebuia să vină numai atunci când omenirea descoperă că intensificarea dorințelor egoiste provoacă probleme insolubile și are nevoie de o metodă pentru a rectifica  ego-ul uman.

Autorii Zohar-ului au prezis că această carte va fi dezvăluită doar către sfârșitul perioadei exilului, iar revelarea sa către publicul larg ar simboliza sfârșitul acelei perioade în sens spiritual. Așa și-au formulat ei predicția în Zohar: „Israelul este destinat să guste din pomul vieții, care este Cartea Zohar. Prin ea, ei vor ieși din exil în compasiune.”[87] În primul rând, cartea trebuia să apară în poporul lui Israel, așa că ei vor implementa metoda de rectificare, și anume Înțelepciunea Cabala, și prin aceasta, cartea va deveni o sursă de putere pentru a rectifica egoismul tuturor oamenilor din lume.

În timpul exilului, Zohar-ul a fost trecut în secret de la cabalist la cabalist până la începutul secolului al XIV-lea în Spania, când văduva rabinului Moşe de Leon „a moștenit manuscrisul de la soțul ei care probabil nu-i spusese nimic despre interdicția de a-l dezvălui, iar ea s-a întâmplat să îl scoată la vânzare.”[88] Odată ce Zohar-ul a fost redescoperit, oamenii au început să-l interpreteze și, întocmai cum se temea rabinul Şimon, au distorsionat și deformat sensul cuvintelor.

Printre alte probleme create de apariția prematură a Zohar-ului este faptul că rabinul Moşe de Leon este considerat autorul său. Baal HaSulam subliniază această problemă în „Introducerea la Cartea Zohar”: „toți cei ce cunosc secretele sfintei cărți Zohar, adică toți cei ce înțeleg ce este scris în ea, sunt de acord în unanimitate că sfânta Carte Zohar a fost scrisă de Dumnezeiescul Tanna (un înțelept din timpul Mişnei) Rav Șimon Bar Yohai. Numai cei ce sunt departe de această înțelepciune se îndoiesc de originea ei și au tendința de a spune, bazându-se pe povești inventate de cei ce se opun acestei înțelepciuni, că autorul ei ar fi cabalistul Rav Moșe de Leon sau alți contemporani ai acestuia.”[89]

De-a lungul anilor, mulți oameni au încercat să interpreteze Cartea Zohar, dar Baal HaSulam a scris ceea ce este de departe cel mai profund și mai cuprinzător comentariu al cărții. „Putem vedea că toate interpretările cărții Zohar înainte de cea a noastră nu au clarificat mai mult de zece procente din locurile dificile ale Zohar-ului. Iar în puținul pe care l-au clarificat, cuvintele lor sunt aproape la fel de abstracte ca și cuvintele Cărţii Zohar. În generația noastră, însă, am fost răsplătiți cu comentariul Sulam (Scara), care este o interpretare completă a tuturor cuvintelor Zohar-ului.”[90]

Rabinul Yehuda HaNassi – Sigilarea Mişnei și concluzia perioadei Tannaim

Rabinul Yehuda HaNassi a făcut parte din a cincea generație de Tannaim. El a studiat cu rabinul Şimon bar Yochai și cu restul discipolilor rabinului Akiva și a servit ca președinte al Sanhedrinului. El este cel care a inventat faimosul idiom „Nu te uita la borcan, ci la ceea ce este înăuntru”[91], urmărind să ne concentrăm atenția asupra sensului interior al cuvintelor.

După cum am spus, discipolii rabinului Akiva au început să scrie Tora orală, care până la timpul lor a fost transmisă oral de la învăţător la student. În eseul său „Istoria Înțelepciunii Cabala”, Baal HaSulam explică faptul că discipolii rabinului Akiva „nu și-au semnat cărțile astfel încât să nu li se adauge nicio altă contribuţie. Dimpotrivă, cu cărțile lor, ei au creat un început, astfel încât alții care le-au urmat să adauge clarificări, examinări și inovații la compozițiile de început. Era o manieră de a scrie obişnuită în perioada când s-au angajat în Tora Orală, unde cei din urmă aduceau clarificări și făceau comentarii și, uneori, contestau punctul de vedere al celor dinainte și făceau adăugiri la scrierile anterioare. De aceea găsim în Mişna comentarii și cuvinte ale altor Tannaim (pluralul pentru Tanna) care au trăit după vremea lui Rav Meir.”[92]

Procesul de adăugare a înnoirilor a continuat până în vremea rabinului Yehuda HaNassi. El a observat că dorința egoistă s-a intensificat la niveluri care au provocat declinul spiritual al generației și a decis să bloca opțiunea de a introduce modificări în textul Mişnei. El a făcut acest lucru atunci când “a constatat că generațiile au decăzut și nu mai erau demne de  a-i contesta pe predecesori. De asemenea, exista temerea ca nu cumva discipoli nevrednici să contrazică spusele celor dintâi. Prin urmare, el s-a ridicat și a sigilat Mişna și, de atunci, nu i s-a permis nimănui să mai adauge ceva la Mişna sau să conteste vreuna dintre regulile introduse acolo.”[93]

În această privință, Baal HaSulam subliniază o altă problemă – diferența dintre Mişna și Cartea Zohar. Mișna trebuia să fie folosită de întreaga națiune pentru a-și menține modul de viață și existența pe tot parcursul exilului. „Cu toate acestea, nu a existat nicio însemnare pe Cartea Zohar, întrucât aceasta a fost destinată ascunderii și a fost absentă în rândul maselor, cu excepția capilor generațiilor, care au păstrat-o în secret.”[94]

Maimonide – Un ghid pentru cei nedumeriți

După Tannaim, următorii cabaliști din descendență au fost Amoraim, Savoraim, Ge’onim și Rişonim. Unul dintre cei mai proeminenți cabaliști dintre Rişonim, care a întâmpinat de asemenea o rezistență acerbă, a fost Maimonide, autorul lucrării Un ghid pentru cei nedumeriți.

Rabinul Moşe Ben Maimon (RAMBAM), cunoscut sub numele de Maimonide (1138-1204), a trăit în perioada Rişonim. A fost un om studios, un om de știință, un medic renumit, un ilustru gânditor  și unul dintre cei mai mari interpreți ai legii evreiești din toate timpurile.

Unii oameni cred că Maimonide a obiectat împotriva Cabalei, în timp ce alții cred că el a fost favorabil ei. În ochii lui Baal HaSulam, el a fost un mare și proeminent cabalist în descendența cabaliștilor, motiv pentru care îl citează adesea în scrierile sale. În cartea Studiul celor Zece Sfirot, de pildă pe care Baal HaSulam a compus-o ca un comentariu la cuvintele lui ARI, el a scris: „«Unul» indică esența Lui în care toate contrariile se găsesc într-o singură uniformitate. Așa cum a scris Maimonide, «În El, cunoscătorul, cunoscutul și cunoașterea sunt una.» ”[95]

Pe vremea lui Maimonide, filozofia și scrierea contemplativă erau populare și se răspândeau și în rândul cărturarilor evrei. Acest lucru a creat confuzie și îndoieli cu privire la semnificația interioară a Torei. Angajarea filozofiei în concepte precum crearea lumii, esența sfinţeniei și scopul omului a creat o viziune alternativă asupra lumii care, în cel mai bun caz, a fost de acord cu percepția evreiască și, în cel mai rău caz, a contrazis-o.

Maimonide a căutat să „desfacă încurcătura” scriind compilația sa Un ghid pentru cei nedumeriți. Cartea prezintă abordarea revoluționară a lui Maimonide față de aceste concepte de bază. Cartea este unică prin faptul că tratează aceste probleme într-un mod rațional și prezintă dovezi la fel ca şi știința. Maimonide s-a străduit să-i ferească pe oameni de a urmări unele idei filosofice false și a dorit să rezolve întrebările cu care te confrunţi atunci când se iscă o dezbatere între o școală filozofică și Tora.

Maimonide a pledat împotriva materializării sau personificării sfinţeniei. El a subliniat că toate cazurile în care Biblia se referă la Creator ca persoană provin doar din încercarea de a ne ajuta pe noi, ființe umane limitate, să înțelegem semnificația Dumnezeirii, așa cum au spus înțelepții noștri: „Tora a vorbit în limbajul oamenilor”. El insistă asupra faptului că scopul omului în viață este acela de a dobândi sfinţenia.

„Înainte ca cineva să învețe și să știe, el este considerat un animal … iar cea mai onorabilă învățătură este atunci când cineva îşi imaginează singur unicitatea Creatorului și tot ceea ce însoțește această chestiune în ce-L priveşte pe D-zeu. Restul învățăturilor au rolul doar să ne pregătească pentru când vom dobândi cunoașterea dumnezeiască.”[96]

În „Scrisoarea din Yemen”, Maimonide subliniază diferența dintre internalitatea Torei și externalitatea acesteia. El scrie că nătărăul „nu cunoaște secretele sfintelor scripturi și internalitatea poruncilor”,[97] și adaugă, „înțelepciunea adevăratei religii sfinte se află în internalitatea sa”. [98]

Maimonide susține, de asemenea, că, pentru a trăi în armonie și pace și pentru a elimina tot răul și ura din lume, umanitatea va trebui să ajungă la legile generale prin care operează realitatea. „Marile nenorociri care se întâmplă între oameni, de la unul la altul, conform scopurilor, poftelor, punctelor de vedere și credințelor, toate provin din absență”, scrie el, „pentru că toate provin din ignoranță, din lipsa cunoașterii. Întocmai cum un orb se va poticni întotdeauna, lovindu-se singur și lovindu-i şi pe alţii, întrucât nu poate să vadă când nu este nimeni care să-i arate drumul, la fel și oamenii: fiecare acționează în funcție de nivelul ignoranței sale, făcând un mare rău, atât lui cât şi celorlalţi. Dacă omul ar cunoaște forma umană, modul în care vederea se referă la ochi, el ar înceta tot răul pe care şi-l face sieşi și celorlalți. Cunoașterea adevărului îndepărtează aversiunea și ura, iar răul pe care şi-l fac oamenii unii altora este anulat.”[99] Maimonide subliniază, de asemenea, că„ motivul îndepărtării urii și aversiunii şi controlului reciproc este acela că, în acel moment, oamenii vor cunoaște adevărul Domnului”  [100] însemnând că vor înțelege cu adevărat natura Forței Superioare.

Rezistența la înnoire

Astăzi, statutul lui Maimonide este incontestabil. Dar la vremea sa, el a întâmpinat obiecții acerbe atunci când a început să-și publice cărțile. Abordarea lui Maimonide a fost extrem de inovatoare în comparație cu abordarea tradițională și a provocat rezistență în rândul multor rabini. Scrisori de condamnare a lui Maimonide au fost trimise liderilor evrei din Franța și a fost creată o dezbatere aprinsă, la sfârșitul căreia cărțile sale au fost interzise.

Interdicția a fost extinsă în Spania, iar opozanții lui Maimonide au apelat chiar la Inchiziție cerându-i să-i fie arse cărțile: „Îți arzi în foc pe cei care te neagă, de ce ar trebui să-i ignori pe cei care ne contestă? Majoritatea poporului nostru este eretic, întrucât a fost ademenit de cuvintele rabinului Moşe din Egipt (Maimonide) care a scris cărți eretice. Vă dezrădăcinați ereticii, vă rugăm să-i dezrădăcinaţi și pe ereticii noștri și să porunciți să fie arse cărțile lor, și anume Cartea științei și Un ghid.”[101]

Maimonide nu a fost singurul cabalist care a întâmpinat rezistență în baza argumentului că stilul său era neobișnuit. Adesea, scrierile marilor cabaliști au părut prea inovatoare și creative din cauza dorinței lor de a adapta metoda rectificării – metoda pentru a dobândi sfinţenia – la starea generației lor și pentru generațiile viitoare.

Totodată, este important să reținem că uneori au existat dispute între cabaliști cu privire la modul corect de a exprima revelațiile spirituale, precum și când anume ar trebui dezvăluită Înțelepciunea Cabala. Oricum, sensul interior al Înțelepciunii Cabala este același în ochii tuturor cabaliștilor autentici – revelarea Creatorului către creațiile Sale din această lume prin echivalarea formei cu El, și anume prin dezvoltarea calității de dăruire și iubire.

Concluzia este aceea că perioada Rişonim, din secolul al XV-lea, a fost caracterizată prin ceea ce este cunoscut sub numele de „declinul generațiilor”. Acest termen indică faptul că ego-ul continuă să se intensifice, iar ruptura între cabaliști, care s-au agățat de internalitatea Torei, și restul oamenilor, a devenit mai extinsă și mai profundă.

(înapoi la UN POD FOARTE ÎNGUST – click)

error: Content is protected !!