LIBERTATEA

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

“Harut (cioplit)în tăbliţele de piatră”; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

– Midrash Semot Raba, 41

Acest pasaj necesită o clarificare, întrucât, în ce fel oare are vreo legătură chestiunea primirii Torei cu eliberarea de moarte? Mai mult, odată ce au obținut un trup etern care nu poate să moară în urma primirii Torei, cum l-ar putea pierde din nou? Poate eternul să devină absent?

LIBERUL ARBITRU

Pentru a înțelege conceptul sublim de “eliberare de îngerul morții”, trebuie mai întâi să înțelegem conceptul de libertate, așa cum este el înțeles în mod normal de întreaga umanitate.

Percepția generală este că libertatea este considerată a fi o lege naturală, care se aplică oriunde există viață. Astfel, vedem cum animalele care sunt ţinute în captivitate mor atunci când le privăm de libertatea lor. Asta constituie o adevărată mărturie că Providența nu acceptă înrobirea niciunei creaturi. Pe bună dreptate, omenirea s-a luptat în ultimele câteva sute de ani să obțină o anumită măsură a libertății individului.

Totuşi, acest concept, exprimat în acel cuvânt – “libertate” – rămâne neclar, iar dacă vom căuta în profunzime care este semnificația acelui cuvânt, nu ne va rămâne aproape nimic, căci înainte de a căuta libertatea individului, trebuie să presupunem că orice individ, în sine și prin sine însuşi, deţine acea calitatea numită “libertate”, însemnând că poate acționa după propria sa alegere, conform propriului liber arbitru.

PLĂCEREA ȘI SUFERINŢA

Atunci, însă, când analizăm acțiunile unui individ, le vom găsi ca fiind obligatorii. El este obligat să le facă și nu are libertatea de alegere. Într-un fel, este ca o mâncare care fierbe înabuşit pe sobă; ea nu are de ales, decât să fiarbă. Și trebuie să fiarbă, pentru că Providența a înhămat viața cu două lanțuri: plăcerea și durerea.

Creaturile vii nu au libertatea de alegere – adică să aleagă durerea sau să respingă plăcerea. Iar avantajul omului față de animale este că el poate să-şi propună un obiectiv îndepărtat, adică să accepte o anumită măsură a durerii în prezent, optând pentru un beneficiu sau o plăcere viitoare, care vor fi dobândite după un anume timp.

De fapt, aici nu e nimic mai mult, decât un aparent calcul comercial, în care beneficiul sau plăcerea viitoare par preferabile și mai avantajoasă decât agonia pe care individul o suferă din cauza durerii pe care a acceptat să și-o asume în prezent. Este aici numai o chestiune de deducere – prin care se deduce durerea și suferința din plăcerea anticipată, rămânând un oarecare surplus.

Aşadar, este extinsă doar plăcerea. Și astfel, uneori se întâmplă să ne chinuie faptul că plăcerea obținută nu este acel surplus pe care l-am sperat, în comparație cu agonia pe care am suferit-o; drept urmare, suntem în pierdere, ca nişte negustori.

Și după ce s-au spus și s-au făcut toate, nu există nicio direfență între om și animal. Și dacă așa stau lucrurile, atunci nu există niciun fel de libertate de alegere, ci doar o forță de atracție, care îi atrage şi pe unul şi pe altul către orice plăcere trecătoare și îi face să respingă circumstanţele dureroase. Iar Providența îi conduce în orice loc pe care îl alege, prin intermediul acestor două forțe, fără să le ceară părerea.

Mai mult, chiar și stabilirea tipului de plăcere și de beneficii este totalmente în afara liberului arbitru, ci urmează voia altora, după cum vor ei, şi nu după cum vrea individul. De pildă: eu stau, eu mă îmbrac, eu vorbesc și eu mănânc. Fac toate astea nu pentru că vreau să stau în acel fel, sau să vorbesc în acel fel, sau să mă îmbrac în acel fel, sau să mănânc în acel fel, ci pentru că alții vor că eu să stau, să mă îmbrac, să vorbesc și să mănânc în acel fel. Totul urmează dorința și capriciul societății, nu propriul meu liber arbitru.

În plus, în cele mai multe cazuri, fac toate acestea împotriva voinței mele. Pentru că mi-ar fi mult mai confortabil să mă comport simplu, fără nicio greutate. Sunt, însă, înlănțuit cu verigi de fier, în toate mișcările mele, de capriciile și de modurile de a fi ale celorlalţi, care formează societatea.

Asa că, spune-mi, unde e liberul meu arbitru, voința mea liberă? Pe de altă parte, dacă presupunem că voința nu are libertate, atunci suntem cu toții ca niște mașinării, care acționează și creează datorită unor forțe exterioare, care le determină să acționeze în acest fel. Asta înseamnă că suntem cu toții încarcerați în închisoarea Providenței, care, folosind aceste două lanțuri, plăcerea și durerea, ne respinge și ne atrage după propria sa voie, acolo unde consideră că e potrivit.

În cele din urmă, se pare că nu există egoism în lume, de vreme ce nimeni de aici nu este liber și nu stă pe propriile lui picioare. Eu nu sunt proprietarul acțiunilor mele, nu sunt cel care le desfăşor pentru că vreau eu să le desfăşor. Ci, mai mai degrabă, pentru că se lucrează asupra mea, împotriva voinţei mele şi fără ca eu să am conştiinţa acestui fapt. Drept urmare, idea de răsplată și pedeapsa dispare.

Și e destul de ciudat, nu numai pentru cei religioşi, care cred în Providenţa Lui și care pot să se bazeze pe El și pot să aibă încredere că El urmăreşte doar ce este mai bun, în modul în care acţionează. Este cu atât mai ciudat pentru cei care cred în natură, întrucât conform cu cele spuse anterior, suntem cu toţii încarceraţi  de lanțurile naturii oarbe, fără a fi conştienţi sau a avea vreo răspundere. Iar noi, specia aleasă, cu rațiune și cunoaștere, am devenit o jucărie în mâiniile naturii oarbe, care ne conduce razna – cine știe unde?

LEGEA CAUZALITĂȚII

Merită să ne rezervăm puțin timp pentru a înțelege acest lucru atât de important – cum existăm în lume ca ființe care au un “sine”,  fiecare privindu-se pe el însuşi că fiind o entitate unică, ce acționează prin sine însuşi, independent de forțe exterioare, străine și necunoscute, şi prin ce anume ni se revelează această ființă – sinele?

Este adevărat că există o conexiune generală între toate elementele realității din faţa noastră, care ascultă de legea cauzalității, pe cale de cauză și consecinţă. Și tot aşa cum este întregul, sunt şi fiecare obiect în parte, însemnând că fiecare creatură din lume aparținând celor patru niveluri (mineral, vegetal, animal și vorbitor) ascultă de legea cauzalității pe cale de cauză şi consecinţă.

Mai mult, fiecare formă particulară a unei anume conduite, pe care o urmează creatura atâta timp cât se află în această lume, e determinată de cauze străvechi, care o obligă să accepte o anume schimbare într-o anume conduită și nu alta. Iar acest lucru e evident pentru oricine analizează natura dintr-un punct de vedere pur științific, fără niciun amestec părtinitor. Într-adevăr, trebuie să analizăm aceasta chestiune, pentru a ne permite să o privim din toate punctele de vedere.

PATRU FACTORI

Trebuie reţinut faptul că orice manifestare care are loc în ființele acestei lumi trebuie percepută nu ca existență ce apare din absență, ci ca existență din existență, printr-o entitate concretă care și-a lepădat forma anterioară și a îmbrăcat-o pe cea actuală.

Drept urmare, trebuie să înțelegem că, în orice manifestare ce are loc în lume, există patru factori care, toţi laolaltă, generează acea manifestare. Aceşti factori poartă numele de:

1. Sursă.
2. Relaţia neschimbătoare dintre cauză și consecinţă, care are legătura cu însăși atributul sursei.
3. Relaţiile sale interne de tip cauză și consecinţă, care se schimbă la contactul cu forțe străine.
4. Relaţiile de cauză și consecinţă ale elementelor străine, care o influenţează din afară.

Le voi clarifica pe rând, pe fiecare:

PRIMUL FACTOR: SURSA, MATERIA PRIMORDIALĂ

“Sursa” este materia primordială, legată de acea ființă. Căci “nu e nimic nou sub soare” și tot ce se întâmplă în lumea noastră nu este existență din absență, ci existență din existență. Este vorba de o entitate care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a luat o altă formă, diferită de prima. Iar acea entitate, care și-a lepădat forma anterioară, este definită ca fiind “sursa”. În ea se află potențialul menit a fi dezvăluit și determinat la sfârșitul formării acelei manifestări. Drept urmare, ea este considerată în mod evident ca fiind cauza sa primară.

AL DOILEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ IZVORÂND DIN SINE

Acesta este o cale de cauză și consecinţă care este legată de atributul propriu sursei şi care nu se schimbă. De pildă, să ne gândim la o sămânţă de grâu care a prins rădăcini în pământ și a ajuns la starea de a genera mai multe spice de grâu. Astfel, acea stare înrădăcinată e considerată “sursă”; adică, esența grâului s-a dezbrăcat de forma ei anterioară, forma de grâu, și a căpătat o nouă calitate, aceea de grâu înrădăcinat, care este sămânța, numită “sursa”, care nu are nicio formă. Acum, după ce a prins rădăcini în pământ, ea devine potrivită pentru a prelua o altă formă, forma mai multor spice de grâu, care e menită să fie generată  din acea sursă care e sămânța.

Este ştiut de toată lumea că această sursă nu este destinată să devină nici orz, nici ovăz, ci doar să se egalizeze cu forma sa anterioară, de care s-a dezbrăcat, adică un singur spic de grâu. Și deși ea se schimbă, într-o anumită măsură, în ceea ce privește calitatea și cantitatea, căci în forma anterioară ea era un singur spic  iar acum sunt mai multe spice și, totodată, în ceea ce privește gustul și aspectul, esența formei grâului rămâne neschimbată.

Aşadar, există o cale de cauză și consecinţă, atribuită atributului propriu sursei, care nu se schimbă niciodată. Astfel, orzul sau ovăzul nu va apărea niciodată din grâu, după cum am spus, iar acesta se numește “al doilea factor”.

AL TREILEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ INTERNE

Aceasta este calea interioară de cauză și consecinţă a sursei, care se schimbă la întâlnirea cu forțele străine din mediul său. Astfel, vedem că dintr-un singur spic de grâu, care prinde rădăcini în pământ, apar mai multe spice, care sunt uneori un grâu mai bogat și mai bun decât cel ce a fost semănat.

Prin urmare, aici trebuie să existe şi alţi factori implicați, care concură și se conectează cu forța ascunsă în mediu, adică cu “sursa”. Și datorită acestui lucru, apare acum adaosul în ceea ce privește calitatea și cantitatea, care era absent în forma anterioară a grâului. Acestea sunt mineralele și materialele din pământ, ploaia şi soarele. Toate acestea acţionează asupra sa, administrându-i din forțele lor și alăturându-se forței existente în sursa însăși. Și pe cale de cauză și consecinţă, ele vor produce adaosul de cantitate și calitate în ceea ce este generat.

Trebuie să înțelegem că elementele celui de-al treilea factor se alătură internalității sursei, întrucât forța ascunsă în sursă  le controlează. În cele din urmă, toate aceste schimbări aparțin grâului, nu altei plante. Drept urmare, le definim ca fiind factori interni. În orice caz, aceste elemente sunt diferite de al doilea factor, care este totalmente neschimbător, în timp ce al treilea factor se schimbă atât la nivel calitativ cât şi cantitativ.

AL PATRULEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ PRIN ELEMENTE STRĂINE

Aceasta este calea cauzei și consecinţei prin elementele străine, care acționează asupra sa din exterior. Cu alte cuvinte, acestea nu au o legătură directa cu grâul – aşa cum au mineralele, ploaia sau soarele – ci îi sunt străine, cum ar fi lucrurile aflate în vecinătate sau evenimente întâmplătoare exterioare, precum grindina, vântul etc.

Și constatăm că, în procesul creșterii grâului, cei patru factori acţionează combinat. Fiecare stare particulară căreia îi este supus grâul pe parcursul procesului devine condiționată de cei patru factori, iar calitatea și cantitatea fiecărei stări este determinată de aceştia.

Iar ceea ce am descris în cazul grâului constituie o regulă pentru fiecare manifestare din lume, chiar în cazul gândurilor și ideilor. De pildă, dacă ne imaginăm o stare conceptuală a unui individ anume, cum ar fi starea cuiva de a fi religios sau ateu, sau de a fi ortodox extremist sau nu chiar extremist, sau undeva pe la mijloc, vom înțelege că acea stare a fost determinată în acel individ de cei patru factori de mai sus.

BAGAJUL EREDITAR

Cauza primului factor este sursa, care constituie substanţa sa primară. Omul este creat existență-din-existență, adică din mințile părinților săi. Astfel, într-o anumită măsură, e ca și cum ai cita dintr-o carte într-o altă carte. Asta înseamnă că aproape toate chestiunile care au fost acceptate și dobândite în părinți și în stramoși sunt replicate și aici.

Direfența este, însă, aceea că ele sunt în forma abstractă, la fel ca grâul semănat, care nu e gata pentru a fi cules decât atunci când a prins rădăcini și și-a lepădat forma anterioară. La fel stau lucrurile și cu picătura de spermă din care se naște omul: în ea nu se găseşte nimic din formele strămoșilor săi, ci doar forța abstractă.

Întrucât ideile care la strămoșii săi erau concepte, aici s-au transformat în simple tendințe, numite “instincte” sau “obiceiuri”, fără ca omul să știe de ce face ceea ce face. De fapt, sunt forțe ascunse pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, într-un fel în care nu numai averea materială este cea care ne vine prin moștenire de la strămoșii noștri, ci și dobândirile spirituale și toate conceptele în care s-au angajat părinții noștri ne parvin prin moștenire, din generație în generație.

Și de aici apar nenumăratele tendințe pe care le vedem la oameni, cum ar fi tendința de a crede sau de a critica, tendința de a se mulțumi cu viața materială sau de a dori numai împlinirea spirituală, morală, de a disprețui o viață fără valoare, de a fi zgârcit sau darnic, insolent sau ruşinos.

Toate aceste aspecte care apar în oameni nu sunt proprietatea lor, nu sunt dobândite de ei, ci constituie doar moștenirea care le-a parvenit de la strămoșii lor. Se știe că există un loc anume în creier unde se află aceste elemente ereditare. Se numește “medulla oblongata” (creierul alungit), sau “subconștientul”, și toate aceste tendințe apar acolo.

Întrucât, însă, conceptele strămoșilor noștri, pe care ei le-au dobândit prin experiențele lor, au devenit în noi simple tendințe, ele sunt considerate la fel ca şi grâul semănat, care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a rămas gol, având doar forme potențiale, vrednice să primească forme noi. În materia oastră, aceste tendințe vor îmbrăca forma unor concepte. Aceasta se consideră a fi materia primordială, iar acesta este primul factor, numit “sursă”. În el se află toate forțele tendințelor unice pe care omul le-a moștenit de la părinții săi, care sunt definite ca “moștenire ancestrală”.

De reţinut este faptul că unele dintre aceste tendințe vin într-o formă negativă, adică opusul celor care au fost în strămoșii săi. De aceea s-a spus, “Tot ce este ascuns în inima tatălui apare în mod deschis în fiul său”.

Motivul este acela că sursa se dezbracă de forma sa anterioară, pentru a prelua o formă nouă. Drept urmare, aproape că pierde formele conceptelor strămoșilor săi, așa cum grâul care prinde rădăcini în pământ pierde forma care a existat în sămânţă. Cu toate acestea, încă depinde de ceilalți trei factori.

INFLUENȚA MEDIULUI

Al doilea factor este calea de cauză şi consecinţă, directă şi neschimbătoare, care are legătură cu atributul însuși al sursei. Adică, după cum am explicat referitor la grâul care prinde rădăcini în pământ, mediul în care se află sursa, cum ar fi solul, mineralele și ploaia, aerul și soarele influențează semănatul printr-un lung lanț de tip cauză și consecinţă, într-un proces lung, gradual, stare după stare, până când se coace.

Iar sursa își reia forma anterioară, forma grâului, fiind însă diferită în ceea ce privește calitatea și cantitatea. Sub aspectul său general, ea rămâne complet neschimbată; astfel, din sămânţă nu va crește nici orz, nici ovăz. Dar sub aspectul său particular, ea se schimbă în ceea ce privește cantitatea – căci dintr-un spic apar mai multe spice – şi în ceea ce privește calitatea, întrucât ele sunt mai bune sau mai rele decât forma anterioară a grâului.

La fel este și aici: omul, ca “sursă”, este plasat într-un mediu, adică în societate. Și în mod necesar, este influenţat de acesta, la fel cum și grâul este influenţat de mediul său, căci sursa e doar o formă brută. Astfel, prin contactul permanent cu mediul și cu societatea, acestea se imprimă treptat în el, printr-un lanț de stări consecutive, una după alta, sub aspectul de cauză și consecinţă.

În acel moment, tendințele incluse în sursa sa sunt schimbate și iau forma conceptelor. De pildă, dacă cineva moștenește de la strămoșii tendința de a fi zgârcit, pe măsură ce crește, își formează concepte și idei care duc la concluzia decisivă că este bine să fii zgârcit. Astfel, deși tatăl său a fost un generos, el poate să moștenească de la el tendința negativă – de a fi zgârcit, căci absența e doar ca moștenire, la fel ca şi prezenţa.

Sau, dacă cineva moștenește de la strămoșii săi tendința de a fi deschis la minte, își construiește idei și trage din ele concluzii că e bine să fii deschis la minte. Dar unde găseşte el aceste formulări și acest tip de raţionament? Individul le preia din mediul său, fără să-şi dea seama, întrucât ele îi impărtășesc punctele de vedere și preferinţele, în forma cauzei și consecinţei graduale.

De aceea, omul le privește ca fiind propriile sale achiziţii,  dobândite prin gândirea sa liberă. Dar și aici, la fel ca în cazul grâului, există o parte a sursei care nu se schimbă, care este aceea că, în cele din urmă, tendințele pe care le-a moștenit rămân aşa cum erau în strămoșii săi. Asta se numeşte “al doilea factor”.

OBIŞNUINŢA DEVINE O A DOUA NATURĂ

Al treilea factor este calea de cauză și consecinţă directă, care influenţează sursa și o schimbă. Întrucât tendințele moștenite în om au devenit concepte, datorită mediului, ele acționează în direcțiile pe care le definesc aceste concepte. De pildă, un om care este cumpătat, la care tendința de zgârcenie a fost transformată într-un concept, prin intermediul mediului, percepe cumpătarea printr-o definiție rezonabilă.

Să presupunem că, pe această cale, el se protejează de situația de a avea nevoie de alţii. Astfel, el a obținut o scală a cumpătării, iar când acea temere este absentă, el poate să o decline. Așadar, el s-a schimbat considerabil în bine, de la tendința moștenită de la strămoșii săi. Uneori, individul reușește chiar să dezrădăcineze o tendința rea. Acest lucru se face prin obişnuinţă, care are abilitatea de a deveni o a doua natură.

În asta, puterea omului este mai mare decât cea a plantei. Căci grâul se poate schimba numai în partea sa proprie, în timp ce omul are abilitatea de a se schimba prin calea de cauză și consecinţă a  mediului, chiar și în aspectele generale, adică să inverseze complet o tendință și să o dezrădăcineze, transformând-o în opusul ei.

FACTORI EXTERNI

Al patrulea factor este calea de cauză și consecinţă care influentează sursa prin lucruri care îi sunt complet străine și care operează asupra ei din exterior. Asta înseamnă că aceste lucruri nu au niciun fel de legătură cu conduita de creștere a sursei, pentru a o putea influenţa direct ci, mai degrabă, acţionează indirect. De pildă, problemele financiare, greutățile sau vântul etc. își au propria lor ordine de stări, completă, lentă și graduală, prin intermediul “cauzei și consecinţei”, schimbând conceptele omului în bine său în rău.

Astfel, am prezentat cei patru factori naturali al căror rod îl constituie fiecare gând și fiecare idee care apare în noi. Și chiar dacă ar fi să stăm şi să ne gândim la altceva o zi întreagă, nu am putea să mai adăugăm sau să modificăm ceva faţă  de ceea ce ne dau acești patru factori. Orice adaos pe care l-am putea face este în termeni de cantitate: fie că e vorba de un intelect mai cuprinzător sau mai redus. În ceea ce privește calitatea, însă, n-am putea să adăugăm nimic. Asta pentru că aceşti factori sunt cei care determină în mod obligatoriu natura și forma ideii și a concluziei împotriva voinţei noastre, fără să ne ceară părerea. Astfel, suntem la mână acestor patru factori, precum este lutul în mâinile unui olar.

LIBERUL ARBITRU

În orice caz, atunci când analizăm acești patru factori, constatăm că, deși puterea noastră nu e suficientă pentru a face față primului factor, “sursa”, tot avem abilitatea și libera alegere de a ne proteja împotriva celorlalți trei factori, prin care sursa se schimbă la nivelul părților sale individuale și uneori, și la nivelul părții sale generale, prin obişnuinţă, care o înzestrează cu o a doua natură.

MEDIUL CA FACTOR

Această protejare înseamnă că putem întotdeauna să adăugăm ceva suplimentar în ceea ce privește alegerea mediului nostru – prietenii, cărțile, învățătorii și așa mai departe. Este ca cineva care a moștenit de la tatăl său câteva spice de grâu. Din această cantitate mică, el poate să crească multe alte spice, alegând mediul pentru “sursa” sa, anume, pământul fertil, cu toate mineralele și materiile prime necesare care să hrănească grâul din abundență.

Mai este și problema muncii de îmbunătățire a condițiilor de mediu, ca să se potrivească nevoilor plantei și creșterii acesteia, întrucât un înțelept va face ceea ce trebuie pentru a alege cele mai bune condiții și va avea succes. Iar cel prost va lua tot ce îi vine la îndemână și astfel, semănatul va fi mai degrabă un blestem, decât o binecuvântare.

Aşadar, toată lauda și inteligenţa sa depind de alegerea mediului în care va semăna grâul. Odată, însă, ce grâul este semănat în locul ales, forma absolută a grâului este determinată de măsura pe care mediul este capabil să o furnizeze.

La fel stau lucrurile și cu privire la subiectul nostru, întrucât este adevărat că dorința nu are nicio libertate. Mai degrabă, ea este acţionată de cei patru factori de mai sus. Și suntem obligați să gândim și să analizăm așa cum ne sugerează aceşti factori, negându-ni-se orice abilitate de a critica sau de a schimba ceva, la fel ca grâul care a fost semănat în mediul său.

Există, însă, libertatea omului de a voi să aleagă inițial un astfel de mediu, însemnând cărțile și îndrumătorii care să-i transmită conceptele corecte. Dacă nu face asta, ci îşi doreşte să pătrundă în orice mediu care îi apare în cale și să citească orice carte care îi cade în mână, este sortit să cadă într-un mediu rău sau să-şi piardă timpul cu cărți lipsite de valoare, care există din abundență și sunt mai ușor de obținut. Drept urmare, va fi obligat să adopte concepte eronate, care îl vor face să păcătuiască și să-l condamne la a greşi. El va fi cu siguranță pedepsit, nu din cauza gândurilor sau faptelor sale rele,  asupra cărora nu are puterea de alegere, ci pentru că nu a ales să fie într-un mediu propice, întrucât aici a avut într-adevăr de ales.

Aşadar, cel care se străduie mereu să aleagă un mediu mai bun merită lăudat și răsplătit. Dar și aici, nu datorită gândurilor și faptelor lui bune, care îi vin fără ca el să le fi ales, ci datorită efortului său de a dobândi un mediu bun, care să îi aducă aceste gânduri și fapte bune.  După cum a spus Rav Yehoșua Ben Perachya, “Fă-ţi un Rav și cumpără-ţi un prieten”.

NECESITATEA DE A ALEGE UN MEDIU BUN

Acum putem înțelege cuvintele lui Rav Yoși Ben Kisma (Avot, Capitolul 6), care i-a răspuns unuia care i-a oferit să locuiască în orașul său, spunând că îi dă pentru asta milioane de monede de aur: “Chiar dacă mi-ai da tot aurul și argintul și giuvaerurile din lume, eu voi locui doar într-un loc al Torei”. Aceste cuvinte par de neconceput pentru o minte obișnuită, căci cum de a putut el să refuze milioane de monezi de aur pentru un aspect atât de neînsemnat cum este acela de a trăi într-un loc în care nu există discipoli ai Torei, el însuși fiind un mare înțelept, care nu avea nevoie să înveţe de la nimeni? Cu adevărat, un mister.

Dar, după cum am văzut, e un lucru simplu și ar trebui să îl respectăm fiecare dintre noi. Pentru că, deși fiecare își are “propria sa sursă”, forțele sunt revelate în mod deschis numai prin mediul în care ne aflăm. Este ca şi cu grâul semănat în pământ, ale cărui forțe devin evidente numai prin mediul său, care este solul, ploaia și lumina soarelui.

Astfel că Rav Yoși Ben Kisma a presupus corect că, dacă ar fi să părăsească mediul bun pe care îl alesese și să se ducă într-un mediu dăunător, într-un oraș unde nu există Tora, nu numai că toate conceptele sale anterioare ar fi fost compromise, dar toate celelalte forțe ascunse în sursa sa, pe care încă nu le revelase în acțiune, ar fi rămas ascunse. Asta pentru că ele nu ar fi fost influenţate de mediul corect care să fie capabil să le activeze.

Și aşa cum am explicat mai sus, numai în ceea ce privește alegerea mediului se măsoară domnia omului asupra lui însuși, şi pentru asta va primi răsplată sau pedeapsă. Ca urmare, nu trebuie să ne miram că un înțelept precum Rav Yoși Ben Kisma, a ales binele și a refuzat răul și nefiind ispitit de lucruri materiale și lumești, după cum se deduce din următoarele cuvinte: “când cineva moare, nu ia cu el argint, sau aur sau giuvaeruri, ci numai Tora și faptele sale bune”.

Așa că înțelepții noștri ne-au avertizat, “Fă-ţi un Rav și cumpără-ţi un prieten”. Și mai este și alegerea cărților, aşa cum am spus, întrucât pentru asta este cineva mustrat sau lăudat – pentru cum îşi alege mediul său. Odată, însă, ce și-a ales mediul, este la mâna acestuia, precum este lutul în mână olarului.

CONTROLUL MINȚII ASUPRA TRUPULUI

Unii înțelepți contemporani din exterior, după ce au analizat chestiunea de mai sus și au văzut că mintea omului nu e decât un fruct, care se dezvoltă urmare a evenimentelor vieții, au tras concluzia că mintea nu are niciun control asupra trupului, ci omul e controlat și operat numai de evenimentele vieții, imprimate în tendoanele fizice ale creierului. Iar mintea omenească este precum o oglindă, reflectând formele din faţa sa. Și deși oglinda e purtătoare a acestor forme, ea nu poate să acţioneze sau să miște formele reflectate în ea.

Tot aşa este şi mintea. Deși evenimentele vieții, în toate căile lor de cauză şi consecinţă, sunt văzute și recunoscute de către minte, mintea este, totuşi, pur și simplu incapabilă să controleze trupul sau să îl pună în mișcare, adică să îl aducă mai aproape de bine sau să îl îndepărteze de rău. Asta întrucât spiritualitatea şi lumea fizică sunt complet îndepărtate una de cealaltă și nu există între ele instrument intermediar, care să permită minții spirituale să activeze și să conducă trupul fizic, după cum s-a discutat pe larg mai înainte.

Acolo, însă, unde omul este inteligent, el produce o ruptură.  Imaginația omului folosește mintea la fel cum ochiul se foloseşte de microscop: fără microscop, noi nu am vedea nimic dăunător, datorită dimensiunilor sale mici. Odată, însă, ce am văzut cauza răului prin microscop, luăm distanţă faţă de  elementul nociv.

Aşadar, microscopul este cel care-l face pe om să se distanțeze de ce e rău, şi nu simțul, căci simțul nu a detectat elementul dăunător. Și în acea măsură, mintea controlează pe deplin trupul omului, pentru a-l îndepărta de rău și a-l aduce aproape de bine. Astfel, oriunde atributul trupului nu reușește să recunoască ce este benefic sau dăunător, este nevoie doar de cunoaşterea minții.

Mai mult, întrucât omul își cunoaște mintea, care este o concluzie adevărată urmare a experiențelor sale de viață, el poate primi cunoaștere și înțelegere de la o persoană de încredere și să le ia drept lege, deși evenimentele vieții sale încă nu i-au revelat acele concepte.Este ca cineva care cere sfatul unui doctor și îl ascultă, deși nu înțelege nimic cu propria sa minte. Astfel, folosim mintea altora la fel de mult cum o folosim și pe a noastră.

După cum am clarificat mai sus, există două căi prin care Providența se asigură că omul atinge obiectivul corect, cel final:

1. Calea suferinţei.
2. Calea Torei.

Toată claritatea pe calea Torei se naște din asta. Întrucât aceste concepții clare, care au fost revelate și recunoscute după un lung lanț de evenimente din viața profeților și a oamenilor lui Dumnezeu, sunt utilizate pe deplin de omul aflat pe această cale, care beneficiază de pe urma lor, ca și cum conceptele ar fi fost evenimente ale propriei sale vieți. Aşadar, vedem că acel om este scutit de toate chinurile prin care trebuie să treacă, înainte să-şi poată dezvolta acea minte clară prin sine însuşi. Astfel el face economie atât de timp cât şi de suferinţe.

Se poate face o comparație cu un bolnav care nu vrea să asculte de ordinele doctorului înainte să fi înţeles el însuşi cum ar putea să-l vindece acel tratament și, drept urmare, începe să studieze medicina. Ar putea să moară din cauza bolii lui, înainte să apuce să învețe medicina. Așa este calea durerii în comparaţie cu calea Torei. Cel care nu crede conceptele pe care Tora și profeția îl sfătuiesc să le accepte fără să le fi înţeles înainte, trebuie să ajungă la aceste concepții prin el însuși, urmând lanțul de cauză și consecinţă al evenimentelor vieții. Acestea sunt experiențe care grăbesc mult și care pot să dezvolte simțul recunoașterii răului din ele, după cum am văzut, nu ca urmare a unei alegeri proprii, ci datorită eforturilor de a dobândi un mediu bun, care conduce la aceste gânduri și acțiuni.

LIBERTATEA INDIVIDULUI

Acum am ajuns la o înțelegere profundă și exactă a ce înseamnă libertatea individului. Cu toate acestea, ea are legătură numai cu primul factor, cu “sursa”, care este substanță primordială a oricărui individ, adică toate atributele pe care le moștenim de la strămoșii noștri și prin care suntem diferiți unii de alții.

Asta întrucât, chiar și atunci când mii de oameni împart același mediu astfel încât ceilalți trei factori îi afectează pe toți în mod egal, tot nu vom găsi doi oameni care să împartă fie şi un singur atribut. Asta pentru că fiecare dintre ei își are propria sa sursă unică. Este ca şi sursa grâului: deși acesta se schimbă mult prin ceilalți trei factori, tot mai păstrează forma preliminară a grâului și nu va lua niciodată forma unei alte specii.

FORMA GENERALĂ A STRĂMOŞILOR NU SE PIERDE NICIODATĂ

Asa se face că fiecare “sursă” care și-a dat la o parte forma preliminară a părintelui și a preluat o formă nouă, ca rezultat al celor trei factori care i s-au adăugat și care o schimbă semnificativ, păstrează totuşi forma generală a părintelui, iar sursa nu va prelua niciodată forma unei alte persoane care seamănă cu ea, la fel cum ovăzul nu va semăna niciodată cu grâul.

Asta pentru că fiecare sursă, în sine, este o suită lungă de generații, formată din mai multe sute de generații, iar sursa include concepțiile tuturor acestor generații. Cu toate acestea, ele nu sunt revelate în ea în aceleași moduri în care au apărut la strămoși, adică sub formă de idei, ci numai ca forme abstracte. Drept urmare, ele există în sursă sub forma unor forțe abstracte, numite “tendințe” și “instincte”, fără ca persoana să știe raţiunea lor sau de ce face ceea ce face. Astfel, nu pot să existe doi indivizi cu același atribut.

NECESITATEA DE A PĂSTRA LIBERTATEA INDIVIDULUI

Trebuie ştiut că aceasta este singura avere reală a individului şi ea nu trebuie deteriorată sau alterată. Asta întrucât scopul tuturor acestor tendințe, care sunt incluse în sursă, este să se materializeze și să ia forma unor concepte, atunci când individul se dezvoltă și capătă propria sa minte, ca rezultat al legii evoluției, ce controlează acel lanț și îl împinge mereu înainte, după cum se explică în articolul “Pacea”. De asemenea, aflăm că fiecare tendință e menită să se transforme într-un concept sublim și de o importanță de nemăsurat.

Astfel, oricine purcede la eradicarea unei tendințe dintr-un individ și la dezrădăcinarea acesteia provoacă pierderea acelui concept sublim și minunat din lume, menit să apară la capătul lanțului, căci acea tendință nu va mai apărea niciodată, în niciun alt trup. În consecinţă, trebuie să înțelegem că, atunci când o anumită tendință ia forma unui concept, ea nu mai poate fi distinsă ca bună sau rea. Asta întrucât astfel de distincții sunt recunoscute numai atunci când sunt încă tendințe sau concepte imature și nu sunt recunoscute de fel atunci când iau forma unor concepte adevărate.

Din cele spuse mai sus înţelegem răul cumplit pe care-l provoacă aceste naţiuni care vor să-şi impună jugul asupra unor minorităţi, privându-le de libertate, fără să le dea nici cea mai mica posibilitate de a-şi trăi viaţa după tradiţiile pe care le-au moștenit de la strămoșii lor. Ele sunt privite, nici mai mult nici mai puţin,  ca fiind criminale.

Chiar şi cei care nu cred în religie sau într-o Providenţă având un scop pot înţelege necesitatea de a proteja libertatea individului, privind sistemele naturale, întrucât putem să vedem cum toate națiunile care s-au prăbuşit cândva, de-a lungul generațiilor, au ajuns să se prăbuşească numai datorită oprimării exercitate asupra minorităților și indivizilor, care, în consecinţă, s-au revoltat împotriva lor și le-au distrus. Aşadar, este  clar pentru toată lumea că pacea nu poate să existe în lume, dacă nu luăm în considerare libertatea individului. Fără ea, pacea nu va fi sustenabilă și se va ajunge la prăbuşire.

Am definit, astfel, foarte clar esența individului, cu extremă acurateţe, după ce am dat la o parte tot ce preia acesta din mediu. Acum ne confruntăm, totuşi, cu o întrebare: “până la urmă, unde este în sine individul?” Tot ce am spus până acum cu privire la individ e perceput numai ca fiind proprietatea individului, moștenită de la strămoșii săi. Unde este, însă, individul însuși, moștenitorul și purtătorul acelei proprietăți, care cere să i-o păzim?

Din tot ce s-a spus până acum, mai avem de găsit punctul “sine”-lui din omul care se află în faţa noastră ca entitate independentă. Și de ce am nevoie de primul factor, care este un lung lanț alcătuit din mii de oameni, unul după altul, din generație în generație, cu care să stabilim imaginea individului ca moștenitor? Și de ce am nevoie de ceilalți trei factori, care sunt compuşi din miile de oameni ce stau unul lângă altul, în aceeași generație? Până la urmă, fiecare individ nu este decât o mașinărie socială, la dispoziţia majorităţii, gata mereu să o satisfacă. Adică, el devine subordonat unor două tipuri de societate:

A. Din perspectiva primului factor, el a devenit subordonat unei largi majorităţi constituită din generațiile trecute, înșirate una după alta.

B. Din perspectiva celorlalți trei factori, el a devenit subordonat majorităţii sale contemporane.

Aceasta este o întrebare cu adevărat universală. De aceea, mulți se opun metodei de mai sus, care este firească, deși îi cunosc pe deplin valabilitatea, alegând în schimb metode metafizice, dualismul, sau transcendentalismul, pentru a își imagina o entitate spirituală și modul în care aceasta stă în lăuntrul trupului, ca  suflet al omului. Acel suflet este cel care învaţă și acţionează trupul, este esența omului, “sinele” său.

Poate că aceste interpretări vor ajuta minţii, problema fiind însă aceea că ei nu au nicio soluție științifică prin care să explice modul în care o entitate spirituală poate să aibă vreun contact cu atomii fizici și să îi pună în mișcare. Toată înțelepciunea nu i-a ajutat să găsească o punte pe care să pășească și să traverseze acea prăpastie largă și adâncă, ce se întinde între entitatea spirituală și atomul material. Aşadar, știința nu a cânştigat nimic din toate aceste metode metafizice.

VOINȚA DE A PRIMI – EXISTENȚĂ DIN ABSENȚĂ

Pentru a face un pas înainte într-o manieră științifică, tot ce ne trebuie este Înțelepciunea Cabala. Asta întrucât toate învățăturile lumii sunt incluse în Înțelepciunea Cabala. Cu privire la luminile și vasele spirituale, (în comentariul la Pomul Vieţii, Ramura 1) am învăţat că noutatea primordială, din perspectiva Ceației, pe care El a creat-o existență-din-absență, se aplică doar unui singur aspect, definit ca “voință de a primi”. Toate celelalte chestiuni în întreaga Creație nu constituie deloc o noutate; ele nu sunt existența din absență, ci existența din existență. Asta înseamnă că ele provin direct din esența Lui, așa cum lumina provine de la soare. Nici în asta nu e nimic nou, căci ceea ce se află în nucleul soarelui se întinde în afară.

Însă voința de a primi constituie o noutate absolută. Adică, înainte de Creație, un astfel de lucru nu făcea parte din realitate, întrucât El nu are nicio calitate de a primi, căci El precede totul … aşadar de la cine ar putea El să primească?

De aceea, această voință de a primi, pe care El a extras-o ca existența din absență, constituie o noutate absolută. Tot restul, însă, nu este considerat noutate care să poată fi numită “Creație”. Drept urmare, toate vasele și toate corpurile, atât cele din lumile spirituale, cât și cele din lumea fizică, sunt considerate substanță spirituală sau materială, a cărei natură este voința de a primi.

DOUĂ FORŢE ÎN VOINŢA DE A PRIMI: FORŢA DE ATRAGERE ŞI FORŢA DE RESPINGERE

În continuare, trebuie să discernem două forțe în acea forță numită “voința de aprimi”:

1. Forța de atragere, şi
2. Forța de respingere.

Raţiunea este aceea că fiecare corp, sau vas, definit de voința de a primi este de fapt limitat, referitor la cât de mare va fi cantitatea pe care o va primi şi calitatea primită. În consecinţă, tot ce este cantitate și calitate care se află dincolo de limitele sale par să fie împotriva naturii sale; prin urmare, el le respinge. Astfel, această “voință de a primi”, deși este considerată o forță de atragere, este obligată să devină și o forță de respingere.

O SINGURĂ LEGE PENTRU TOATE LUMILE

Deși Înțelepciunea Cabala nu menționează nimic despre lumea noastră materială, există totuși o singură lege pentru toate lumile (după cum este scris în articolul “Esența Înțelepciunii Cabalei”, secțiunea “Legea Rădăcinii și a Ramurii”). Astfel, toate entitățile corporale din lumea noastră, adică tot ce se află în acel spațiu, fie că este mineral, vegetal, animal, o entitate spirituală sau un obiect corporal, dacă vrem să distingem un sine unic al fiecăruia dintre ele, modul în care diferă unele de altele, chiar și în cea mai mică particulă, se reduc la nimic altceva, decât “dorința de a primi”. Aceasta este întreaga sa formă specifică, din perspectiva creaţiei generate, care o limitează în termeni de cantitate și de calitate. În consecinţă, există în ea o forță de atracție și o forță de respingere.

În orice caz, orice altceva există în ea, în afară de aceste două forțe, se consideră a fi abundenţă provenind din esența Lui. Acea abundenţă este aceeaşi pentru toate creaturile și nu prezintă nicio noutate, în raport cu creația, fiind existență din existență.

Ea nu poate fi atribuită nici vreunei unităţi anume, ci numai lucrurilor care sunt comune tuturor părților creației, fie ele mici sau mari. Fiecare dintre ele primește din acea abundenţă în concordanţă cu limita voinței sale de a primi, iar aceasta limitare definește fiecare individ și fiecare unitate.

Astfel, am dovedit în mod clar – dintr-o perspectivă pur științifică – ce este “sinele” (ego-ul) fiecărui individ, printr-o metodă științifică, ce nu poate fi în niciun caz contestată, chiar după regulile sistemului materialiştilor fanatici și automatişti. De acum înainte, nu mai avem nevoie de acele metode neconvingătoare afundate în metafizică.

Și, evident, nu e nicio diferenţă între faptul că această forță, voința de a primi, ar fi rezultatul și fructul unei structuri care s-a materializat prin intermediul chimiei, sau dacă structura ar fi rezultatul şi fructul acestei forțe. Asta întrucât, în esenţă, noi ştim că numai această forță, imprimată în fiecare ființă și în fiecare atom al “voinței de a primi”, definită în limitele sale, este unitatea  considerată a fi o entitate distinctă de mediul său. Iar asta se aplică atât unui singur atom, cât și unui grup de atomi, constituind ceea ce numim un “trup”.

Toate celelalte discernăminte în care există mai mult decât acea forţă nu sunt în niciun fel legate de acea particulă sau de acel grup de particule, în raport cu ele însele, ci numai în raport cu întregul, care este abundenţa ce le provine de la Creator, care este comună tuturor părților creației la un loc, fără a face distincție între corpurile individuale create.

Acum vom înțelege chestiunea libertății individului, conform definiției primului factor, pe care l-am numit “sursă”, în care toate generațiile anterioare, care sunt strămoșii individului respectiv,   și-au imprimat propria lor natură. După cum am explicat, semnificația cuvântului “individ” nu este decât aceea a limitelor voinței de a primi, imprimată în grupul său de molecule.

Astfel, vedem că toate tendințele pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, de fapt, nu sunt mai mult decât limite ale dorinței sale de a primi, fie în legătură cu forța de atracție din el, fie cu forța de respingere din el, care ne apar sub formă de tendințe de zgârcenie sau de generozitate, o tendință de a fi sociabil sau de a sta izolat și așa mai departe.

De aceea, ele constituie, de fapt, “sinele” (ego-ul) său, care se luptă pentru existență. Aşadar, dacă eradicăm chiar și o singură tendință din acel individ, este ca şi cum am tăia efectiv un organ din esența sa. Se consideră, totodată, ca fiind o adevărată pierdere pentru toată creația, pentru că nu mai e nimeni ca el și nici nu va mai fi nimeni ca el, în toată lumea.

După ce am clarificat pe deplin dreptul legitim al individului la libertate conform legilor naturii, să revenim și să vedem cât de practice sunt aceste lucruri, fără a aduce atingere valorilor eticii sau legilor statului. Și lucrul cel mai important: cum se aplică acest drept prin sfânta noastră Tora.

URMEAZĂ MAJORITATEA

Scripturile noastre spun: “Urmează majoritatea”. Asta înseamnă că, ori de câte ori există o dispută între majoritate și individ, suntem obligați să judecăm conform voinței majorităţii. În consecinţă, vedem că această majoritate are dreptul de a-l deposeda pe individ de libertate.

Suntem confruntaţi, însă, cu o altă problemă aici, chiar mai serioasă decât prima. S-ar părea că această regulă mai curând face ca omenirea să regreseze în loc să evolueze. Asta întrucât, în timp ce majoritatea omenilor sunt neevoluaţi, cei evoluaţi reprezentând întotdeauna o mică minoritate, dacă iei întotdeauna deciziile conform majorităţii, adică te aliniezi celor neevoluaţi și celor nevrednici, punctele de vedere și dorințele celor înțelepți și ale celor evoluaţi din societate, care reprezintă o minoritate, nu vor fi niciodată auzite și luate în considerare. Astfel, soarta omenirii este pecetluită să involueze, căci nu va putea să facă niciun pas înainte.

Cu toate acestea, așa cum se explică în articolul “Pacea”, la secțiunea “Necesitatea de a fi precauți cu legile naturii”, întrucât suntem forţaţi de Providență să ducem o viața socială, am ajuns să fim obligați să respectăm toate legile care țin de susţinerea societății. Iar dacă suntem nepăsători, natura se va răzbuna pe noi, indiferent dacă înțelegem sau nu raţiunile acestor legi.

Putem constata că nu există niciun alt aranjament după care să traim în societate, decât urmând regula “Urmează majoritatea”, care rezolvă orice dispută și orice revoltă din societate prin ordine. Aşadar, această regulă este singurul instrument care asigură  sustenabilitate societății. De aceea, ea este considerată una dintre Mitzvot (porunci) fireşti ale Providenței, iar noi trebuie să o acceptăm și să o respectăm cu meticulozitate, indiferent care este înțelegerea noastră.

Este la fel ca în cazul tuturor celorlalte Mitzvot din Tora: toate sunt legile naturii și constituie Providența Lui, care ajung la noi de Sus în jos. Am descris deja (în articolul “Esența Înțelepciunii Cabala”, Legea Rădăcinii și a Ramurii) cum întreaga realitate vizibilă a naturii acestei lumi este datorată exclusiv faptului că ele se extind şi fac parte din legile şi conduitele Lumilor Superioare, Spirituale.

Acum putem să înțelegem că Mitzvot din Tora nu sunt altceva, decât legi și conduite stabilite în Lumile Superioare, care sunt rădăcinile tuturor manifestărilor naturii în aceasta lume a noastră. Legile Torei se potrivesc întotdeauna cu legile naturii din această lume, ca două picături de apă dintr-un iaz. Astfel, am dovedit că regula “Urmează majoritatea” este legea Providenței și a naturii.

O CALE A TOREI ȘI O CALE A SUFERINŢEI

Totuși, întrebarea noastră legată de involuţie, rezultat al aceastei legi, încă nu își primește răspuns prin aceste cuvinte. De fapt, asta este treaba noastră – să găsim căile de a corecta acest lucru. Dar Providența, în sine, nu pierde din cauza asta, întrucât ea a împachetat omenirea în două modalităţi – “Calea Torei” și “Calea Suferinţei” – într-o manieră prin care garantează evoluţia continuă a omenirii și progresul acesteia fără niciun fel de rezerve (vezi articolul “Pacea”, secţiunea “Totul este depozitat”). Într-adevăr, a respecta aceasta lege constituie un angajament firesc şi necesar.

DREPTUL MAJORITĂŢII DE A-L DEPOSEDA PE INDIVID DE LIBERTATE

Trebuie să ne punem în continuare întrebări: lucrurile sunt justificate atunci când ele au de a face cu probleme între oameni. Atunci putem să acceptăm regula “Urmează majoritatea” la care ne obligă Providența, care ne instruiește să avem grijă întotdeauna de bunăstarea și fericirea celor apropiaţi. Dar Tora ne obligă să ne călăuzim în acelaşi timp după regula “Urmează majoritatea” şi în disputele dintre om și Dumnezeu, deși aceste probleme par total fără nicio legătură cu existența societății.

Aşadar, rămâne încă întrebarea: cum putem să justificam această lege, care ne obligă să acceptăm punctele de vedere ale majorității care sunt, aşa cum am spus, neevoluaţii, și să respingem și să anulăm părerea celor evoluaţi, care întotdeauna reprezintă o mică minoritate?

După cum am arătat (în articolul “Esența religiei și Scopul acesteia”, la secţiunea: Dezvoltarea conștientă și dezvoltarea inconștientă), Tora și Mitzvot au fost date doar pentru a-i purifica pe Israel, pentru a dezvolta în noi simțul recunoașterii răului, imprimat în noi încă de la naștere şi care e definit, în general, ca iubirea noastră de sine, și pentru ca noi să ajungem la binele pur, definit ca “iubirea pentru ceilalţi”, singura trecere posibilă către iubirea lui Dumnezeu.

La fel, Miţvot referitoare la relaţia dintre om și Dumnezeu sunt considerate instrumente care-l desprind pe om de iubirea de sine, care este dăunătoare societății. Astfel, este evident că temele controversate cu privire la Mitzvot referitoare la relaţia dintre om și Dumnezeu au legătură cu problema sustenabilității societății. Ca urmare, și ele se înscriu în cadrul regulii “Urmează majoritatea”.

Acum putem să înțelegem obişnuinţa de a face o distincţie între Halaha (legea iudaică) și Agada (legende). Asta întrucât numai în Halahot (pluralul pentru Halaha) se aplică legea “individ și majoritate, Halaha (legea) reprezentând majoritatea” şi nu şi în Agadah. Căci problemele la care se referă Agadah sunt deasupra celor care privesc existența societății, întrucât ele vorbesc anume de probleme legate de conduita oamenilor în relaţia dintre om și Creator şi, în acestă categorie, nu există nicio consecinţă asupra existenţei și fericirii fizice a societății.

Astfel, nu există niciun drept şi nicio justificare pentru majoritate să anuleze punctul de vedere al individului și “pe vremea aceea … fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21:25). În timp ce referitor la Halachot, care se ocupă de respectarea Mitzvot din Tora, toată lumea se află sub supravegherea societății, întrucât nu poate exista o altă ordine, în afară de legea “Urmează majoritatea”.

PENTRU VIAȚA SOCIALĂ, LEGEA “URMEAZĂ MAJORITATEA”

Acum am ajuns să înțelegem clar fraza cu privire la libertatea individului. Într-adevăr, există o întrebare: “De unde și-a luat majoritatea dreptul de a-l deposeda pe individ de libertate și de a îi nega cel mai prețios lucru în viață, libertatea?” Aparent, aici nu este vorba de altceva decât de forța brută.

După cum am explicat, însă, mai sus, este o lege naturală și o hotărâre a Providenței. Și pentru că Providența ne obligă pe fiecare dintre noi să ducem o viața socială, rezultă în mod firesc că fiecare om este obligat să asigure existența și bunăstarea societății. Iar acest lucru nu poate să funcţioneze, decât prin impunerea conduitei lui “Urmează majoritatea”, ignorând opinia individului.

Astfel, vedem în mod evident că aceasta este originea dreptului și justificării pe care o are majoritatea în a-l deposeda pe  individ de libertate împotriva voinței acestuia și de a îl plasa sub autoritatea sa. Aşadar, s-a înțeles că, în ceea ce privește toate chestiunile care nu au legătură cu existența vieții materiale a societății, nu există justificare pentru majoritate de a-l priva pe individ de libertate și de a abuza în vreun fel de libertatea acestuia. Iar dacă se întâmplă acest lucru, majoritatea sunt consideraţi hoți și jefuitori, care preferă forța brută oricărui drept sau dreptate din lume întrucât, aici, obligația individului de a asculta de voia majorităţii nu se aplică.

ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ, “URMEAZĂ INDIVIDUL”

Rezultă că, atâta timp cât este vorba de viața spirituală, nu există nicio obligație firească a individului de se supune societăţii în vreun fel. Dimpotrivă, aici se aplica o lege naturală asupra majorităţii, aceea de a se supune individului. Iar în articolul “Pacea” este clarificat faptul că există două modalităţi prin care Providența ne-a învăluit și ne-a înconjurat, pentru a ne duce până la capăt:

1. O cale a suferinţei, care ne face să evoluăm în acest fel, inconștient.
2. O cale a Torei și înțelepciunii, care ne face să evoluăm în mod conștient, fără nicio suferință sau constrângere.

Și întrucât cel mai evoluat în generație este individul, rezultă că, atunci când mulţimea vrea să se elibereze de suferinţa teribilă și să își asume evoluţia în mod conștient și voluntar, care reprezintă calea Torei, ei nu au de ales decât să se supună, atât ei cât și libertatea lor fizică, disciplinei individului și să asculte de ordinele și de remediile pe care acesta li le va oferi.

Vedem, astfel, că în chestiunile spirituale autoritatea majorităţii este răsturnată și se aplică legea “Urmează individul”, adică urmează individual evoluat. Căci este simplu să constatăm că aceia evoluaţi și educați dintr-o societate sunt întotdeauna o mică minoritate. Rezultă că succesul și bunăstarea societății este închisă și pecetluită într-o sticlă aflată în mâiniile minorității.

Aşadar, majoritatea este obligată să respecte cu meticulozitate toate punctele de vedere ale celor puțini, pentru a nu dispărea din lume. Asta întrucât trebuie să știe cu siguranță şi cu încredere deplină, că punctele de vedere adevărate și mai evoluate nu sunt niciodată în mâiniile majorităţii care are autoritate, ci mai degrabă în mâiniile celor câţiva, în mâiniile minorității imperceptibile. Asta pentru că toată înțelepciunea și tot ce este prețios vine în lume în cantități mici. Prin urmare, suntem atenționați să păstrăm punctele de vedere ale tuturor indivizilor, datorită incapacității majorităţii de a distinge ce este bine și ce este rău în ea.

CRITICA ATRAGE SUCCESUL; LIPSA CRITICII DUCE LA DEGENERARE

În continuare, trebuie să adăugăm că realitatea ne înfăţişează o opoziție perfectă între lucrurile fizice și conceptele și ideile care privesc tema de mai sus. Deoarece problema unității sociale, care poate să fie sursa bucuriei și reușitei, se aplică mai ales între trupuri și între chestiunile trupeşti din oameni, iar separarea dintre acestea este sursa tuturor calamităţilor și nenorocirilor.

În cazul conceptelor și al ideilor, însă, lucrurile se petrec exact invers: unitatea și absenţa criticii este considerată sursa tuturor eșecurilor și obstacolul ce se pune în faţa oricărui progres și fertilitate intelectuală. Asta întrucât formularea concluziilor corecte este rezultatul în special al unor cât mai multe controverse şi diferenţe de opinii. Cu cât există mai multe discordanţe între păreri și cu cât există mai multe critici, cu atât cunoașterea sporeşte și problemele  se apropie mai mult de a fi verificate și clarificate.

Degenerarea și eșecul inteligenței își au rădăcina numai în lipsa criticii și dezacordului. Aşadar, în mod evident, toată baza succesului fizic o constituie măsura unității societății, iar baza succesului inteligenței și cunoașterii îşi are sursa în diferenţele și dezacordul dintre oameni.

Rezultă că, atunci când omenirea își va atinge scopul, cu privire la reuşita trupurilor, aducându-le la gradul de iubire totală pentru ceilalți, toate trupurile din lume se vor uni într-un singur trup și o singură inimă, după cum stă scris în articolul “Pacea”. Numai atunci, toată fericirea care i-a fost menită omenirii se va dezvălui în toată gloria ei.

Dar spre deosebire de asta, trebuie să fim atenți să nu aducem punctele de vedere ale oamenilor atât de aproape, încât dezacordul și atitudinile critice să nu mai existe între cei înțelepți și cunoscători, căci iubirea trupului aduce cu sine, în mod firesc, și o apropiere a punctelor de vedere. Iar dacă atitudinea critică și dezacordul dispar, va înceta și orice progres în ceea ce privește conceptele și ideile, iar sursa cunoașterii din lume va seca.

Aceasta constituie o mărturie a obligației pe care o avem de a fi precauți în ceea ce privește libertatea individului cu privire la concepte și idei. Căci întreaga dezvoltare a înțelepciunii și a cunoașterii se bazează pe această libertate a individului. Astfel, suntem atenționați să o protejăm cu mare grijă, la fel ca pe fiecare formă din noi, pe care o numim “individ”, adică forța particulară a unei singure persoane, numită generic “voința de a primi”.

MOȘTENIREA ANCESTRALĂ

Toate detaliile imaginilor pe care le include această voință de a primi, pe care am definit-o ca “sursă”, sau Primul Factor, a căror semnificație include toate tendințele și obiceiurile moștenite de la strămoșii săi, pe care îi imaginăm ca pe un lanț lung de mii de oameni care au trăit vreodată și care stau unul după altul. Fiecare dintre ei este o picătură esențială a strămoșilor individului, iar această picătură aduce fiecăruia toate achiziţiile spirituale ale strămoșilor sai în “medulla oblongata” (creierul alungit), numit “subconștient”. Astfel, individul din fața noastră are, în subconștientul său, toate miile de moșteniri spirituale de la toți indivizii reprezentați în acel lanț, care sunt strămoșii săi.

Astfel, așa cum fața fiecărui individ este diferită, la fel diferă și punctele lor de vedere. Nu există doi oameni pe pământ care să aibă păreri identice, pentru că fiecare individ are o avere măreață și sublimă moștenită de la strămoșii săi și din care alții nu au nicio părticică.

În consecinţă, toate aceste achiziţii sunt considerate a fi averea individului, iar societatea e atenționată să îi păstreze savoarea și spiritul, pentru a nu fi șterse de mediu. Mai degrabă, fiecare individ ar trebui să își păstreze integritatea moștenirii sale. Atunci, contradicția și opoziția dintre oameni va rămâne veșnic, pentru a asigura mereu atitudinea critică și progresul înțelepciunii, care constituie beneficiul omenirii și dorința ei eternă și adevărată.

Și după ce am ajuns la o anumită măsură de recunoaștere a egoismului omului, pe care l-am determinat ca fiind o forță și o “voință de a primi”, acesta fiind punctul esențial al ființei pure, am aflat la fel de clar, din toate punctele de vedere, și care este averea originală a fiecărui trup, pe care am definit-o ca “moștenire ancestrală”. Acest lucru se referă la toate tendințele și calitățile potențiale care au ajuns în “sursa” sa prin moștenire, care este substanță primordială a fiecărui individ, adică sămânța inițială a strămoșilor săi. Acum vom clarifica cele două aspecte din voința de a primi.

DOUĂ DISCERNĂMINTE: A) POTENȚIAL, B) CONCRET

Mai întâi, trebuie să înțelegem că, deși acest egoism, pe care l-am definit că „voința de a primi”, este însăși esența omului, el nu poate exista în realitate nici măcar o secundă. Căci ceea ce numim “potenţial”, adică starea de dinainte de a trece de la potențial la concret, există numai în gândul nostu, adică numai gândul poate să îl determine.

Dar, de fapt, nu poate să existe în lume nicio forță reală care este latentă și inactivă. Asta pentru că forța există în realitate numai atunci când e revelată în acțiune. În același fel, nu putem să spunem despre un copil că e foarte puternic, dacă el nu poate să ridice nici cea mai ușoară greutate, ci putem spune că vedem în acel copil posibilitatea ca, atunci când va crește, să manifeste o putere foarte mare.

Spunem, însă, că acea forță pe care o găsim la om când a crescut a fost prezentă în organele și în trupul său încă de când era copil. Însă forța aceea era ascunsă și nu era evidentă. Este adevărat că, în mintea noastră, am putea să determinăm (puterile destinate să se manifeste), de vreme ce mintea le afirmă. Însă în trupul efectiv al copilulului e clar că nu există nicio forță, atâta vreme cât în acțiunile copilului nu se manifestă nicio putere.

La fel și pofta. Această forță nu va apărea în trupul omului în realitatea efectivă, atunci când organele nu pot să mănânce, adică atunci când omul este sătul. Însă, chiar și atunci când cineva e sătul, forța poftei tot există, fiind ascunsă însă în trupul omului. După o vreme, după ce mâncarea a fost digerată, ea reapare și se manifestă de la potențial la concret

Însă o astfel de situație de a determina o forță potențială care încă nu a fost dezvăluită efectiv, aparține manifestărilor prin care gândul percepe. Ea, însă, nu există în realitate, căci atunci când suntem sătui, simțim foarte clar că forța poftei a dispărut, iar dacă o vom căuta, nu o vom găsi nicăieri.

Astfel, nu putem să prezentăm un potențial ca subiect, care există în și de la sine, ci doar ca predicat. Ca urmare, atunci când o acțiune apare în realitate, în acel moment, forța se manifestă în acțiune.

Cu toate acestea, în mod necesar, găsim aici, în procesul de percepție, două lucruri: un subiect și un predicat, adică potențialul și concretul, cum ar fi forța poftei, care este subiectul, și imaginea mâncării, care este predicatul și acțiunea. În realitate, însă, ele apar ca una singură. Nu se va întâmpla niciodată ca forța poftei să apară la cineva fără ca acesta să-şi imagineze mâncarea pe care vrea să o mănânce. Astfel, avem două jumătăți ale aceluiași lucru. Forța poftei trebuie să se îmbrace în acea imagine. Aşadar, observăm că subiectul și predicatul sunt prezente în același timp și devin absente în același timp.

Acum înțelegem că voința de a primi, pe care am prezentat-o ca egoism, nu înseamnă că ea există că atare într-o persoană, ca o forță a poftei care dorește să primească sub forma unui predicat pasiv. Mai degrabă, aici este vorba despre subiect, care se îmbracă în imaginea obiectului de mâncat și a cărui acțiune apare sub forma lucrului care este mâncat și în care se îmbracă. Numim acea acțiune “dorință”, adică forța poftei, dezvăluită în acțiunea imaginației.

La fel și cu tema noastră – voința generală de a primi, care este esența însăși a omului. Ea apare și există numai îmbrăcându-se în formele obiectelor care probabil vor fi primite. Întrucât atunci ea există ca subiect – și nu în alt fel. Numim această acțiune “viață”, adică vitalitatea omului, ceea ce înseamnă că forța voinței de a primi se îmbracă și acționează în interiorul obiectelor dorite. Iar măsura dezvăluirii acelei acțiuni este măsura vieții sale, după cum am explicat în acțiunea pe care o numim “dorință”.

DOUĂ CREAȚII: A) OMULUL, B) SUFLETUL VIU

Din cele de mai sus, putem să înțelegem clar versetul: “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din tărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet (Nefeş) viu (Haya)” (Geneza 2:7). Aici găsim două creații:

1. Omul în sine; şi
2. Sufletul viu în sine.

Versetul spune că, la început, omul a fost creat din țărână, o colecție de molecule în care se află esența omului, adică voința sa de a primi. Acea forță, voința de a primi, este prezentă în fiecare element al realității, după cum am explicat mai sus. La fel, toate cele patru niveluri: mineral, vegetal, animal și vorbitor au apărut din acestea. În această privință, omul nu are niciun avantaj față de vreo altă parte a creației, şi acesta este înțelesul versetului, prin cuvântul “țărână”.

Însă deja am văzut că această forță, numită “voința de a primi”, nu poate să existe fără să se îmbrace și să acționeze într-o entitate dorită, iar această acțiune se numește “viață”. Și în consecinţă, vedem că înainte ca omul să ajungă la formele umane de primire a plăcerii, care diferă de cele ale altor animale, el încă este considerat un individ fără viață, mort, întrucât voința sa de a primi nu are niciun loc în care să își îmbrace și să își manifeste acțiunile, care sunt manifestările vieții.

Acesta este înțelesul versetului, “i-a suflat în nări suflare de viaţă”, care este forma generală a primirii potrivită pentru oameni. Cuvântul Nişmat (respirație) vine de la cuvântul Samin (a plasa) fundamentul pentru el, care este precum “valoare”. Iar originea cuvântului “suflare” o înţelegem din versetul: “Duhul luiDumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viață” (Iov 33:4) – vezi comentariul lui MALBIM. Cuvântul “suflet” (Neşama) are aceeași structură sintactică pe care o au cuvintele “absenţă” (Nifkad), “acuzat” (Ne’eşam) și “acuzată” (Ne’eşama – termenul feminin pentru Ne’eşam).

Iar înțelesul cuvintelor “i-a suflat în nări” este acela că El insuflă un suflet (Neşama) în internalitatea sa și o apreciere a vieții, care este suma formelor vrednice de a fi primite în voința sa de a primi. Apoi, acea forță, voința de a primi, cuprinsă în moleculele sale, și-a găsit un loc în care să se îmbrace și în care să acționeze, adică în acele forme de primire pe care le-a obținut de la Creator. Iar această acțiune se numește “viață”, după cum am explicat mai sus.

Versetul se încheie spunând, “şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Asta înseamnă că, de vreme ce voința de a primi a început să acționeze prin măsurile acelor forme de primire, viața s-a manifestat instantaneu în el, iar el “a devenit un suflet viu”. Însă înainte de obținerea acelor forme de primire, deși forța voinței de a primi a fost imprimată în el, el încă este considerat a fi un trup fără viață, întrucât nu are niciun loc în care să apară și să se manifeste în acțiune.

După cum am văzut mai sus, deși esența omului e doar voința de a primi, totuși, aceasta este luată ca jumătate dintr-un întreg, căci ea trebuie să se îmbrace într-o realitate care îi iese în cale. De aceea, ea și imaginea posesiunii pe care o descrie sunt una, literalmente, căci altfel nu ar putea să existe nicio clipă.

Prin urmare, când mașinăria trupului e la punctul ei culminant, adică în jurul vârstei de mijloc, “ego”-ul său stă drept, în picioare, în toată dimensiunea care i-a fost imprimată la naștere. Din această cauză, el simte în el o măsură mare și puternică a voinței de a primi. Cu alte cuvinte, tânjește după mari bogății și onoare și după tot ce îi iese în cale. Este aşa din cauza perfecțiunii ego-ului omului, care atrage forme de structuri și concepte în care se îmbracă și prin care se susține.

La jumătatea vieții, însă, încep zilele declinului care, după conținutul lor, sunt zilele morții omului. Asta pentru că persoana nu moare într-o clipă, la fel cum nu și-a primit viața într-o clipă. Mai degrabă, lumânarea sa, care este ego-ul, se ofilește și moare puțin câte puțin, iar împreună cu el mor și imaginile posesiunilor pe care dorește să le primească.

Omul începe să renunțe la multe achiziţii la care a visat în tinerețe și renunță treptat la unele dintre cele mai mari, conform declinului său de-a lungul anilor. În cele din urmă, în zilele bătrâneții, când umbra morții plutește peste toată ființa sa, individul se află în “vremuri fără nicio atracţie”, căci voința sa de a primi, ego-ul său, s-a ofilit. Nu mai rămâne din el decât o mică scânteie, ascunsă vederii de haina unei posesii. Prin urmare, în acele zile nu există atracţie sau speranță pentru niciun fel de imagine a primirii.

Astfel, am dovedit că voința de a primi, împreună cu imaginea obiectului pe care se așteaptă să-l primească sunt unul și același lucru. Iar manifestarea lor este egală, statura lor este egală, la fel ca și lungimea vieții lor.

Însă există o distincție semnificativă aici, în ceea ce privește forma supuşeniei la momentul declinului vieții. Acea supuşenie nu e un rezultat al saturării, ca în cazul unui individ care renunță la mâncare atunci când e sătul, ci un rezultat al disperării. Cu alte cuvinte, când ego-ul începe să moară în timpul zilelor declinului, el își simte propria slăbiciune și moartea care se apropie. Drept urmare, el renunță și își abandonează visele și speranțele tinereții.

Observați cu atenție direfența dintre aceasta și docilitatea datorată saturării, care nu provoacă nicio jale și nu poate fi numită “moarte parțială”, ci e ca un lucrător care și-a terminat treaba. Dar renunțarea din disperare e plină de durere și supărare și, ca urmare, poate fi numită moarte “parțială”.

ELIBERAREA DE ÎNGERUL MORȚII

Acum, după tot ce am învăţat, găsim un mod de a înțelege, cu adevărat, cuvintele înțelepților atunci când au spus, “Harut (cioplit) în tăbliţele de piatră”; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

S-a explicat în articolele “Matan Tora” și “Arvut” că, înainte de a fi dată Tora, ei și-au asumat renunțarea la orice proprietate privată în măsura exprimată în cuvintele, “o Împărăție de Preoți”, iar scopul întregii creații – contopirea cu El în echivalență de formă cu El: așa cum El dăruiește și nu primește, la fel și ei vor dărui și nu vor primi. Acesta este gradul cel mai înalt al stării de  Dvekut (alipire), exprimat în cuvintele “popor Sfânt”, după cum este scris la sfârșitul articolului “Arvut” (garanţia reciprocă). Deja am ajuns să ne dăm seama că esența omului, adică egoismul său, definit ca voință de a primi, este numai jumătate și poate să existe doar când e îmbrăcată în imaginea unei posesii sau a speranței de a poseda. Căci numai atunci este completă și poate fi numită “esența omului”.

Astfel, atunci când copiii lui Israel au fost recompensați cu starea complete de Dvekut, în acea împrejurare sfântă, vasele lor de primire au fost golite complet de orice posesie lumească, iar ei au fost alipiți Lui în echivalență de formă. Asta înseamnă că ei nu aveau nicio dorință de posesie pentru sine, ci doar în măsura în care puteau să dăruiască mulţumire, astfel încât Creatorul lor să fie încântat de ei.

Și cum dorința lor de a primi s-a îmbrăcat într-o imagine a acelui obiect, ea s-a îmbrăcat în el și s-a legat cu el în unitate completă. Drept urmare, ei au fost cu siguranță eliberați de îngerul morții, căci moartea este, în mod necesar, o absență și o negare a existenței unei anumite entităţi. Însă numai atâta timp cât există o scânteie care dorește să existe pentru propria sa plăcere putem să spunem despre ea că acea scânteie nu există, pentru că ea a devenit absentă și a murit.

Cu toate acestea, dacă în om nu există o astfel de scânteie, ci toate scânteile esenței sale se îmbracă în dăruire pentru încântarea Creatorului, atunci el nu este nici absent, nici mort. Căci chiar și atunci când trupul este anulat, el este anulat doar cu privire la auto-satisfacerea în care este îmbrăcată voința de a primi, care poate să existe numai în el.

Însă atunci când împlineşte scopul creației și când Creatorul primește încântare de la el, de vreme ce se face voia Lui, esența omului, care se îmbracă în încântare pentru El, este recompensat cu desăvârşita eternitatea, la fel ca şi El. Astfel, el a fost răsplătit cu eliberarea de îngerul morții. Acesta este înțelesul cuvintelor din Midraș (Midraș Raba, Șemot, 41, Item 7): “Libertatea față de îngerul morții.” Iar în Mișna (Avot, Capitolul 6): “Harut (cioplit) în tăbliţele de piatră; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)