(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)
Cercetări și studii cu privire la chestiuni care cauzează absența păcii, sugestii ale reformatorilor lumii și testarea lor în contrast cu realitatea, observând „binele” care se bazează pe „milă și adevăr, dreptate și pace”, așa cum este implicat în cartea Psalmilor.
„Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută. Credincioşia răsare din pământ, şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor. Domnul ne va da şi fericirea, şi pământul nostru îşi va da roadele”
(Psalmi, 85:10-12)
TOTUL ESTE EVALUAT NU PRIN APARIȚIA SA LA UN MOMENT DAT, CI DUPĂ NIVELUL SĂU DE DEZVOLTARE
Totul în realitate, bun sau rău, și chiar și cel mai dăunător din lume, are dreptul de a exista și nu trebuie distrus și eradicat din lume. Trebuie doar să rectificăm această realitate și să o reformăm pentru că orice observare a lucrării creației este suficientă pentru a ne învăța despre măreția și perfecțiunea Operatorului și Creatorului ei. Prin urmare, trebuie să înțelegem și să fim foarte atenți atunci când atribuim un defect asupra oricărui articol al creației, spunând că este redundant și de prisos, întrucât ar fi o calomnie la adresa Operatorului său.
Este cunoscut faptul că Creatorul nu a finalizat creația atunci când a creat-o. Și putem vedea în fiecare colț al realității, în general și în particular, că respectă legile dezvoltării treptate, de la absența până la finalizarea creșterii. Din acest motiv, atunci când fructul are un gust amar la începutul creșterii, nu îl considerăm un defect al fructului, întrucât știm cu toții motivul: fructul nu și-a finalizat dezvoltarea.
Așa este în fiecare element al realității: când un element ni se pare rău și dăunător, nu este decât o mărturisire despre sine a acelui element, anume că se află încă într-o fază de tranziție în procesul dezvoltării sale. Prin urmare, nu trebuie să decidem că este rău și nu este înțelept să-i atribuim un defect.
SLĂBICIUNEA „REFORMATORILOR MONDIALI”
Aceasta este cheia pentru a înțelege slăbiciunea reformatorilor lumii de-a lungul generațiilor. Ei considerau omul ca pe o mașină care nu funcționează corect și care are nevoie de reparații, adică să-și scoată părțile rupte și să le înlocuiască cu altele funcționale.
Aceasta este tendința tuturor reformatorilor lumii – de a eradica orice rău și deficienţă din specia umană… și este adevărat că, dacă Creatorul nu s-ar fi ținut împotriva lor, cu siguranță ar fi curățat omul în întregime, lăsând în el doar ceea ce este bun şi util.
Însă, întrucât Creatorul veghează cu meticulozitate asupra tuturor elementelor din creația Sa, fără a lăsa pe nimeni să distrugă niciun singur lucru din domeniul Său, ci doar să-l reformeze și să-l facă util și bun, toți reformatorii de genul celor menționaţi mai sus vor dispărea de pe pământ, iar calitățile proaste nu vor dispărea. Ele există și numără gradele de dezvoltare pe care respectivul domeniu trebuie să le parcurgă încă până la finalizarea maturizării.
În acel moment, atributele rele în sine se vor transforma în unele bune și utile, așa cum Creatorul le plănuise inițial. Este ca un fruct dintr-un pom care stă și așteaptă și numără zilele și lunile pe care trebuie să le aștepte până la finalizarea maturizării sale, moment în care gustul și dulceața lui vor deveni evidente pentru fiecare persoană.
RĂSPLĂTIT – O VOI GRĂBI, NERĂSPLĂTIT – LA TIMPUL SĂU
Trebuie să știm că legea dezvoltării menționată mai sus, care este răspândită în întreaga realitate, cu certitudine va reforma tot răul în bine și util și acționează prin puterea guvernării Cerului de sus, adică fără a cere permisiunea de la oameni, locuitori ai pământului. Cu toate acestea, Creatorul a pus cunoștințele și autoritatea în mâinile omului și i-a permis să accepte legea de dezvoltare menționată mai sus sub propria sa autoritate și guvernare și i-a dat capacitatea de a grăbi procesul de dezvoltare după cum dorește, liber și complet, independent de limitele timpului.
Se dovedește că aici sunt două autorități care acționează în conduita de dezvoltare menționată mai sus: Una este autoritatea Cerului, care este sigur că va transforma orice este nociv și rău în bine și util, dar va veni la vremea lui, la timpul său, în felul său, greu, și după mult timp. Apoi există autoritatea pământului. Când „obiectul în evoluție” este o ființă vie, simțitoare, suferă chinuri și dureri îngrozitoare în timp ce se află sub „presiunea dezvoltării” care își croiește drum fără milă.
„Autoritatea pământului”, însă, constă din oameni care au preluat această lege a dezvoltării menționată mai sus sub propria lor autoritate și se pot elibera complet de lanțurile timpului și care accelerează foarte mult timpul, și anume finalizarea maturizării și corectarea obiectului, care constituie sfârșitul dezvoltării sale.
Acestea sunt cuvintele pe care înțelepții noștri le-au spus (Sanhedrin 98) despre răscumpărarea completă și îndreptarea completă a lui Israel și astfel au clarificat versetul „Eu, Domnul, o voi grăbi la timpul său: Răsplatit – o voi grăbi, nerăsplătit – la timpul său.” (Isaia, 60:22).
Ei vor să spună că, dacă Israel sunt răsplătiţi și vor accepta legea dezvoltării prin care trebuie să treacă atributele lor rele pentru a le inversa în altele bune, o vor aduce sub propria lor autoritate. Cu alte cuvinte, își vor pune mintea și inimile să corecteze toate atributele rele din ele și să le transforme în unele bune de la sine. Atunci, „voi grăbi”, adică vor fi complet eliberați de lanțurile timpului. Și de acum înainte, acest scop depinde de propria lor voință, adică doar de măreția faptei și de atenție. Astfel, ei grăbesc sfârșitul.
Dar dacă nu sunt răsplătiți cu dezvoltarea atributelor lor rele sub propria lor autoritate, ci o lasă sub autoritatea Cerului, și ei sunt siguri că vor atinge sfârșitul mântuirii lor și sfârșitul îndreptării lor. Acest lucru se datorează faptului că există o certitudine deplină în guvernarea cerului, care operează prin legea dezvoltării treptate, grad după grad, până când transformă orice este rău și dăunător în bine și benefic precum fructul unui pom. Sfârșitul este garantat, dar la timpul său, adică este complet conectat și dependent de timp.
Conform legii mai sus menționate a dezvoltării treptate, trebuie să treci prin multe grade, care au tendinţa de a veni cu dificultate și foarte încet și în timp îndelungat și să se întindă pe o perioadă foarte lungă de timp înainte de a ajunge la final. Întrucât obiectele pe care le discutăm sunt ființe în evoluție, care simt, sunt vii, și ele trebuie să sufere o mare agonie și dureri în acele stări de dezvoltare, din moment ce forța convingătoare care există în acele grade pentru a ridica omul de la un grad inferior la unul mai înalt nu este decât o forță de împingere, a durerii și a chinurilor care s-a acumulat în gradul inferior și care nu mai poate fi tolerată. Din această cauză, ei trebuie să părăsească acel grad și să se ridice la unul mai înalt. Este așa cum au spus înțelepții noștri: „Creatorul pune peste ei un rege ale cărui hotărâri sunt la fel de dure ca ale lui Haman, Israel se pocăiește și El îi reformează”.
Prin urmare, sfârșitul va veni cu siguranță în Israel prin legea de dezvoltare treptată menționată mai sus și este numit „la vremea sa”, adică legat de lanțurile timpului. Iar sfârșitul garantat al lui Israel, luând dezvoltarea calităților lor sub propria autoritate, se numește „Voi grăbi”, adică complet independent de timp.
BINE ȘI RĂU SUNT EVALUATE PRIN ACȚIUNILE INDIVIDULUI FAȚĂ DE SOCIETATE
Înainte de a examina corectarea răului în rasa umană, trebuie să stabilim mai întâi valoarea acelor termeni abstracţi, „bun” și „rău”. Când definim un act sau un atribut ca fiind bun sau rău, ar trebui să clarificăm cu privire la cine este acel atribut sau act bun sau rău.
Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să cunoaștem în detaliu valoarea proporțională dintre individ și colectivitate, dintre individ și colectivitatea din care face parte și din care se hrănește individul, atât în materie, cât și în spirit.
Realitatea ne arată că un individ nu poate exista izolat fără un număr suficient de oameni în jurul său care să-l servească și să-l ajute să-și asigure nevoile. Prin urmare, omul este în mod inerent născut pentru a duce o viață socială. Fiecare individ din societate este ca o roată care este legată de alte câteva roți plasate într-o mașinărie. Această singură roată nu are libertate de mișcare în sine, dar continuă cu mișcarea celorlalte roți într-o anumită direcție pentru a califica mașinăria să își îndeplinească
funcția generală.
Și dacă există o defecțiune la roată, defecțiunea nu este evaluată în raport cu roata în sine, ci în funcție de serviciul și rolul acesteia față de întreaga mașinărie.
Și în subiectul nostru, beneficiul fiecărei persoane din colectivul său este evaluat nu în funcție de propriul beneficiu, ci în funcție de serviciul său pentru public. Și invers, apreciem măsura răului fiecărui individ doar în funcție de răul pe care îl provoacă publicului în general, și nu după propria valoare individuală.
Aceste chestiuni sunt clare atât din perspectiva adevărului din ele, cât și din perspectiva binelui din ele. Asta întrucât ceea ce se găsește în colectivitate este doar ceea ce se găsește în individ, iar beneficiul colectivităţii este beneficiul fiecărui individ. Cel care dăunează colectivităţii își ia partea lui în rău, iar cel care folosește colectivitatea își ia partea lui de beneficiu, întrucât indivizii sunt părți ale întregului, iar întregul nu valorează în niciun fel mai mult decât suma indivizilor săi.
Astfel, rezultă că individual şi colectivitatea sunt unul și același, iar individul nu este vătămat din cauza aservirii sale colectivităţii, întrucât colectivităţii și libertatea individului sunt, de asemenea, una și aceeași, și pe măsură ce împărtășesc binele, ei împărtășesc și libertatea. Astfel, atributele bune și atributele rele, faptele bune și faptele rele sunt evaluate numai în raport cu beneficiul publicului.
Desigur, cuvintele de mai sus se aplică dacă toți indivizii își îndeplinesc rolul față de public la maximum și nu primesc mai mult decât merită și nici nu iau din partea prietenilor lor. Dar dacă o parte a colectivităţii nu se comportă în consecință, drept rezultat, nu numai că dăunează colectivului, ci și ei sunt vătămați.
Nu ar trebui să discutăm mai departe despre ceva care este cunoscut tuturor, iar cele menționate mai sus sunt doar pentru a arăta dezavantajul, locul care trebuie rectificat, și anume că fiecare individ va înțelege că propriul său beneficiu și beneficiul colectivităţii sunt unul și acelaşi, și prin aceasta, lumea va ajunge la rectificarea sa deplină..
CELE PATRU ATRIBUTE, MILA, ADEVĂRUL, DREPTATEA ȘI PACEA, ÎN INDIVID ȘI ÎN COLECTIVITATE
Odată ce cunoaștem pe deplin atributul dorit al bunătății, ar trebui să examinăm lucrurile și mijloacele de care dispunem pentru a grăbi acea încântare și fericire.
În acest scop sunt prevăzute patru atribute: milă, adevăr, dreptate și pace. Aceste atribute au fost folosite de toți reformatorii lumii până acum. Este mai corect să spunem că tocmai cu aceste patru atribute dezvoltarea umană a avansat până acum prin guvernarea Cerului, într-o cale graduală, până când a adus omenirea la starea ei actuală..
S-a scris deja că ar fi mai bine pentru noi să luăm legea dezvoltării sub propriile noastre mâini și autoritate, pentru că atunci ne vom scăpa de orice chin pe care ni-l rezervă istoria dezvoltării de acum înainte. Astfel, ar trebui să cercetăm și să examinăm aceste patru aspecte pentru a înțelege în detaliu ce ne-a fost dat până acum și pentru a ști prin ele ce ajutor ar trebui să sperăm să primim de la acestea în viitor.
DIFICULTĂȚI PRACTICE ÎN DETERMINAREA ADEVĂRULUI
Când discutăm despre atributele bune în teorie, cu siguranță nu există un atribut mai bun decât atributul adevărului. Acest lucru se datorează faptului că tot binele pe care l-am definit mai sus în relația dintre individ și colectivitate este atunci când individul dă și își joacă pe deplin rolul față de colectivitate și, totodată, își ia partea de la colectivitate în mod corect și onest. Toate acestea nu sunt decât adevărul, dar dezavantajul este acela că, de fapt, colectivitatea nu acceptă deloc acest atribut. Astfel, dificultatea practică a adevărului menționat mai sus este dovedită de la sine: există un inconvenient și o cauză aici care îl face inacceptabil pentru colectivitate. Trebuie să examinăm care este acest dezavantaj.
Când examinați îndeaproape adevărul menționat mai sus din perspectiva aplicabilității sale practice, veți găsi cu necessitate faptul că este vag și complicat și este imposibil ca ochiul uman să-l cerceteze, întrucât adevărul cere să egalăm toți indivizii din colectivitate, astfel încât fiecare își primeşte partea în funcție de munca lui, nici mai mult, nici mai puțin. Acesta este singurul temei adevărat care nu poate fi pus la îndoială, pentru că este cert că oricine dorește să se bucure de munca semenului său, faptele sale sunt împotriva rațiunii menționate mai sus și a adevărului clar..
Dar cum am putea crede că este posibil să analizăm acel adevăr într-un mod acceptabil pentru colectivitate? De pildă, dacă evaluăm ceva în funcție de munca efectivăă, adică după numărul de ore, și obligăm pe fiecare să muncească un număr egal de ore, tot nu vom descoperi deloc atributul adevărului.
Mai mult, aici există un neadevăr evident din două motive: primul este latura fizică, iar al doilea este latura mentală a lucrătorului.
Asta întrucât, prin natură, puterea de a munci nu este egală în fiecare persoană. Un individ în societate muncește într-o oră de muncă, datorită slăbiciunii sale, mult mai mult decât un altul care muncește două ore sau mai mult.
Și aici este și o chestiune psihologică, întrucât cel care este foarte leneș din fire se epuizează într-o oră mai mult decât prietenul său în două ore sau mai mult. Din perspectiva adevărului evident, nu ar trebui să obligăm o parte a societății să muncească mai mult decât cealaltă parte pentru satisfacerea nevoilor vieții lor. Însă, în realitate, în mod natural, cei mai puternici și mai descurcăreţi din colectivitate beneficiază de munca altora și îi exploatează cu premeditare împotriva atributului adevărului, căci lucrează foarte puțin în comparație cu cei slabi și leneși din acea colectivitate.
Și dacă luăm în considerare, totodată, şi legea naturală a lui „a te lua după majoritate”, atunci un astfel de adevăr care ia ca bază numărul de ore de muncă efectiv este complet imposibil de urmat, întrucât cei slabi și leneși sunt întotdeauna marea majoritate în societate, și nu vor permite minorității descurcăreţilor și puternicilor să- și pună în valoare forța și munca. Astfel, vedem că baza sus-menționată, care este munca individului în condiția adevărului evident, și odată cu ea legea majorităţii în societate, este complet impracticabilă, întrucât nu poate fi examinată și nici evaluată în vreun fel.
Astfel, descoperim că atributul adevărului nu are nicio capacitate practică de a organiza calea individului și calea colectivităţii într-o manieră absolută și satisfăcătoare. De asemenea, este complet insuficientă pentru organizarea vieții la finele rectificării lumii.
În plus, există și mai multe dificultăți aici, întrucât nu există un adevăr mai clar decât natura însăși. Și este firesc ca fiecare individ să se simtă în lumea Creatorului, ca un singur conducător, că toți ceilalți au fost creați doar pentru a-i ușura și a-i îmbunătăți viața, fără să simtă vreo obligație de a da ceva în schimb.
În cuvinte simple, vom spune că natura fiecărei persoane este să exploateze viețile tuturor celorlalți oameni din lume în beneficiul său și tot ceea ce dă altuia este doar din necesitate. Chiar și atunci, există în asta o exploatare a altora, dar se face cu viclenie, așa încât semenul său nu va observa și va ceda de bunăvoie.
Motivul pentru asta este faptul că natura fiecărei ramuri este aproape de rădăcina ei. Pentru că sufletul omului se extinde de la Creator, care este unul și unic, și totul este al Lui; la fel, omul, care se extinde de la El, simte că toți oamenii din lume ar trebui să fie sub propria sa autoritarte și pentru propriul său beneficiu personal. Aceasta este o lege de necălcat. Singura diferență este în alegerea omului: unul alege să exploateze oamenii obținând pofte umile și un altul prin obținerea autorităţii, în timp ce un al treilea prin obținerea respectului. Mai mult, dacă cineva ar putea face acest lucru fără prea mult efort, ar fi de acord să exploateze lumea pentru toate cele trei scopuri – bogăție, autoritate și respect. El este forțat, însă, să aleagă în funcție de posibilitățile și capacitățile sale.
Această lege poate fi numită „legea singularității în inima omului”. Nimeni nu scapă de ea (mai degrabă fiecare își ia partea lui în acea lege), cel mare după mărimea lui și cel mic după mărimea lui.
Astfel, legea de mai sus a singularității în natura fiecărei persoane nu este nici de condamnat, nici de lăudat, întrucât este o realitate naturală și are dreptul de a exista ca toate părțile realității. Și nu există nicio speranță de a o eradica din lume sau chiar de a-i estompa ușor forma, la fel cum nu există nicio speranță de a eradica întreaga rasă umană de pe Pământ. Prin urmare, nu vom minți deloc dacă am spune despre această lege că este adevărul absolut.
Întrucât este, fără îndoială, așa, cum am putea fie şi numai să încercăm să liniştim pe cineva promițându-i egalitate cu toți oamenii din colectivitate? Nimic nu este mai departe de natura umană decât asta, în timp ce singura înclinație a cuiva este să se înalțe mai sus, deasupra întregului colectiv.
Astfel, am clarificat complet că nu există nicio posibilitate reală de a aduce comportamente bune și vesele în viața individului și în viața colectivităţii, urmând atributul adevărului într-un mod care să aducă alinare în mintea fiecărui individ, astfel încât el să fie întru totul de acord cu asta, așa cum ar trebui să fie la sfârșitul rectificării.
ÎN ABSENŢA CAPACITĂŢII DE A STABILI ATRIBUTUL ADEVĂRULUI, AU ÎNCERCAT SĂ STABILEASCĂ ATRIBUTELE DE BAZĂ
Acum să ne întoarcem la celelalte trei atribute: milă, dreptate și pace. Se pare că pentru început au fost create doar pentru a fi folosite ca suport pentru atributul adevărului, care este foarte slab în lumea noastră. De aici, istoria dezvoltării a început să-și urce încet şi ezitant gradele în progresul său spre organizarea vieții colectivităţii.
Teoretic, întreaga societate a fost de bunăvoie de acord și și-a luat asupra sa să nu se abată în niciun fel de la adevăr. Dar, de fapt, toţi s-au comportat complet opus față de adevăr, faţă de ce s-a convenit. De atunci, soarta adevărului a fost să fie mereu în mâinile celor mai mincinoşi și niciodată în mâinile celor slabi și drepți, astfel încât aceștia să fi putut fi chiar ajutați oarecum de atributul adevărului.
Când nu au putut stabili atributul adevărului în viața colectivităţii, cei exploatați și cei slabi s-au ridicat în cadrul societății, iar de aici au apărut atributele milei și dreptății pentru a-și face acțiunile în conduita societății, astfel încât, încă de la existența întregii societăţi, aceasta i-a obligat pe aceia de succes dintre ei să-i sprijine pe cei rătăciți, pentru a nu dăuna societății în general. Prin urmare, s-au purtat cu ei îngăduitor, adică cu milă și caritate.
Este firesc, însă, ca în asemenea condiții să prolifereze cei rătăciți și exploatați, până când sunt destui care să protesteze împotriva celor de succes și să înceapă certuri și lupte. De aici a apărut atributul „păcii” în lume. Astfel, toate acele atribute – mila, caritatea și pacea – au apărut și s-au născut din slăbiciunea adevărului.
Asta este ceea ce a determinat societatea să se împartă în clase. Unii au adoptat atributele milei și carității, dând propriile proprietăți altora, iar unii au adoptat atributul adevărului, adică „Ce este al meu este al meu și ce este al tău este al tău”.
În cuvinte mai simple, putem împărți cele două clase în „constructivi” și „distructivi”. Constructivii sunt cei care doresc construcția, în beneficiul colectivităţii, pentru care sunt adesea dispuși să dea propriile bunuri altora. Dar pentru cei care sunt în mod natural predispuși la distrugere și nesăbuință a fost mai confortabil să se agațe de atributul adevărului, adică „Ce este al meu este al meu și ce este al tău este al tău”, pentru propriul lor beneficiu și nu ar dori niciodată să renunțe la nimic al lor pentru alţii, fără a lua în considerare riscul pentru bunăstarea colectivităţii, căci sunt distructivi prin natură.
SPERANŢE PENTRU PACE
De îndată ce aceste condiții au adus în colectivitate multe lupte și au riscat bunăstarea societății, au apărut „făcătorii de pace”. Ei și-au asumat controlul și puterea și au reînnoit viața socială pe baza unor condiții noi, pe care le considerau adevărate, suficiente pentru existența pașnică a societății.
Cu toate acestea, majoritatea acestor făcători de pace, care apar după fiecare dispută, provin în mod natural dintre distructivi, adică dintre cei care caută adevărul, conform cu „Ce este al meu este al meu și ce este al tău este al tău”. Asta întrucât ei sunt cei puternici și curajoși în societate, numiți „eroi” și „curajoși”, pentru că ei sunt
întotdeauna dispuși să renunțe la propriile vieți și la viața întregii colectivităţi, dacă
colectivitatea nu este de acord cu opiniile lor.
Dar constructorii din societate, care sunt oamenii milei și carității, care au grijă de propria lor viață și de viața colectivităţii, refuză să se riște pe ei înșiși sau pe ceilalţi pentru a-și impune opinia asupra colectivităţii. Prin urmare, ei sunt întotdeauna de partea slabă a societății, numiți „cei slabi la inimă” și „lașii”.
Prin urmare, este evident că mâna curajosului nesăbuit va fi mereu în vârf și este firesc ca toți pacificatorii să vină din rândul distructivilor și nu dintre cei constructivi. Prin aceasta, vedem cum speranța de pace, către care generația noastră tânjește atât de mult, este zadarnică atât din perspectiva subiectului, cât și din perspectiva predicatului.
Căci supușii, care sunt făcătorii de pace ai timpului nostru și în orice generație, adică cei care au puterea de a face pace în lume, sunt pentru totdeauna făcuți din substanța umană pe care o numim „distructivi”, pentru că ei sunt căutători ai adevărului, adică pentru a stabili lumea pe baza atributului „Ce este al meu este al meu și ce este al tău este al tău”.
Este firesc ca acei oameni să-și apere opiniile cu fermitate, până în punctul de a-și risca propria viață și viața întregii colectivităţi. Și aceasta le dă puterea de a birui mereu asupra substanței umane numite „constructivii”, căutătorii de milă și caritate, care sunt dispuși să renunțe la propriile lor avantaje de dragul altora pentru a salva lumea, întrucât ei sunt cei slabi de inimă și cei lași.
Se dovedește astfel că cee ace numim căutarea adevărului și distrugerea lumii sunt unul și același lucru, iar căutarea milei și construirea lumii sunt, la fel, una și aceeași. Prin urmare, nu ar trebui să sperăm de la distructivii să stabilească pacea. Și este lipsit de speranţă să nădăjduim la pace din predicat, adică din condițiile păcii în sine, din moment ce condițiile potrivite pentru bunăstarea individului și bunăstarea colectivităţii, conform criteriului adevărului de care acești făcători de pace au nevoie, nu au fost stabilite. Și este o necesitate faptul că va exista întotdeauna o mare minoritate în societate care să fie nemulțumită de condițiile care le sunt oferite, așa cum am arătat mai sus cu privire la slăbiciunea adevărului. Ei vor rămâne întotdeauna un combustibil gata și dispus pentru noii oameni puşi pe ceartă și pentru noii făcători de pace care vor urma mereu.
BUNĂSTAREA UNEI COLECTIVITĂŢI ȘI BUNĂSTAREA ÎNTREGII LUMI
Nu fiţi surprinşi dacă pun împreună bunăstarea unei anumite colectivităţi cu bunăstarea întregii lumi, pentru că într-adevăr am ajuns deja într-un asemenea grad în care întreaga lume este considerată un colectiv și o singură societate. Adică, întrucât fiecare persoană din lume își trage măduva vieții și mijloacele de existență din toți oamenii din lume, el devine astfel sclav, pentru a sluji și a avea grijă de bunăstarea întregii lumi.
Am demonstrat mai sus că subordonarea totală a individului față de colectivitate este ca o mică roată într-o mașinărie. El își trage viața și fericirea din acea colectivitate
și, prin urmare, bunăstarea colectivităţii și propria sa bunăstare sunt una și aceeași, și invers. Prin urmare, în măsura în care individul este înrobit de sine însuși, el devine neapărat înrobită de colectivitate, așa cum am vorbit pe larg mai sus.
Și care este amploarea acelei colectivităţi? Acest lucru este determinat de perimetrul desenului individului din ele. De pildă, în vremurile istorice, acel perimetru era doar perimetrul unei familii, adică individul avea nevoie de ajutor doar din partea propriilor membri ai familiei. În acel moment, trebuia să fie subordonat doar propriei sale familii.
Mai târziu, familiile s-au adunat în orașe și județe, iar individul a devenit sclav orașului său. Mai târziu, când orașele și județele s-au unit în state, individul a fost susținut de toți compatrioții săi pentru fericirea vieții sale. Astfel, a devenit rob tuturor oamenilor din țară. Prin urmare, în generația noastră, când fiecare om este ajutat pentru fericirea lui de către toate țările lumii, este necesar ca în această măsură, individul să devină sclav întregii lumi, ca o roată într-o mașinărie.
Prin urmare, posibilitatea de a avea o situaţie bună, fericită și pașnică într-un singur stat este de neconceput atunci când nu este așa în toate țările lumii și invers. În timpul nostru, toate țările sunt legate în satisfacerea nevoilor lor de viață, așa cum indivizii au fost în familiile lor în vremuri mai vechi. Așadar, nu mai putem vorbi sau face față unor situaţii juste care garantează bunăstarea unei țări sau a unei națiuni, ci bunăstarea întregii lumi, în beneficiul sau răul fiecărei persoane din lume depinde și se măsoară prin beneficiul tuturor indivizilor din întreaga lume.
Deși acest lucru este, de fapt, cunoscut și simțit, totuși oamenii din lume nu au înțeles încă această situaţie cum trebuie. De ce? Pentru că așa este mersul dezvoltării în natură: actul vine înaintea înțelegerii și numai acțiunile vor dovedi și vor împinge umanitatea înainte.
ÎN VIAȚA PRACTICĂ, CELE PATRU ATRIBUTE SE CONTRAZIC UNUL PE ALTUL
Dacă dificultățile practice de mai sus, care ne deranjează pe noi ce neputincioși pe drumul nostru, nu sunt suficiente, avem în plus o încurcătură și o mare bătălie în ceea ce privește predispozițiile psihologice. Adică, atributele în sine, în interiorul fiecăruia dintre noi în mod individual, sunt unice și contradictorii unele cu altele, pentru cele patru atribute de mai sus, mila, adevărul, dreptatea și pacea, care au fost împărțite în natura oamenilor, fie prin dezvoltare sau prin creștere, fiind în sine contradictorii unul cu celălalt. Dacă luăm, de pildă, atributul milei în forma sa abstractă, aflăm că autoritatea sa contrazice toate celelalte atribute, adică conform legilor regulii milei, nu există loc pentru apariția celorlalte atribute în lume.
Care este atributul milei? Înțelepții noștri au definit-o (Avot 5): „Ce este al meu este al tău și ce este al tău este al tău” – Hasid (având calitatea de Hesed – milă). Și dacă toți oamenii din lume s-ar comporta după această calitate, s-ar anula toată gloria atributului adevărului și al judecății, căci dacă toţi și fiecare în parte ar fi în mod natural dispuși să dea altora tot ce are și să nu ia nimic de la altul, atunci întreg interesul de a
ne minți unul pe altul ar dispărea. De asemenea, ar fi irelevant să discutăm despre calitatea adevărului, întrucât adevărul și minciuna sunt relative unul față de celălalt. Dacă nu ar exista minciună în lume, nu ar exista conceptul de adevăr. Inutil să spun că toate celelalte atribute, care au venit doar să întărească atributul adevărului din cauza slăbiciunii sale, ar fi anulate.
Adevărul este definit prin cuvintele „Ce este al meu este al meu și ce este al tău este al tău”. Acest lucru contrazice atributul milei și nu poate deloc să-l tolereze, deoarece, în fapt, este nedrept să munceşti și să te chinui pentru altul, întrucât pe lângă faptul că-ţi dezamăgești semenul și îl obișnuiești să-i exploateze pe alții, adevărul dictează ca fiecare persoană să-și prețuiască propriile bunuri atâta timp cât are nevoie de ele, astfel încât el nu va trebui să fie o povară pentru semenii săi.
Mai mult decât atât, nu există om fără rude și moștenitori care, într-adevăr, să vină înaintea altora, căci așa dictează natura, iar cel care își dă proprietatea altora îşi înşală rudele și moștenitorii săi, nelăsându-le nimic.
Totodată, pacea contrazice justiția pentru că pentru a face pace în mulţime, trebuie să existe condiții care prin conținut să promită celor descurcăreţi și deștepți, care își investesc energia și înțelepciunea, să devină bogați, iar cei neputincioşi și naivi să fie săraci. Prin urmare, cel care este mai energic își ia partea lui și a prietenului său neputincios și se bucură de o viață atât de bună încât nu mai este suficient pentru cei neputincioşi și naivi să-și asigure nici măcar traiul necesar. Prin urmare, ei rămân complet goi și săraci în multe privinţe.
Este cu siguranță nedrept să-i pedepsești pe cei neputincioşi și naivi atât de aspru fără să fi făcut vreun rău,căci care este păcatul lor și care este crima acelor nenorociți dacă Providența nu le-a acordat îndemânare și perspicacitate ca să fie pedepsiți cu chinuri mai aspre decât moartea? Aşadar, nu există nicio justiție în condițiile păcii. Astfel, pacea contrazice justiția și dreptatea contrazice pacea, căci dacă ordonăm împărțirea proprietății în mod corect, adică dacă dăm neputincioşilor și naivilor o parte substanțială din partea pe care o au cei descurcăreţi și energici, atunci acești oameni puternici și intreprinzători cu siguranță nu se vor odihni până nu vor răsturna autoritatea care îi înrobește pe cei mari și energici și îi exploatează în favoarea celor slabi. Prin urmare, nu există nicio speranță pentru pacea colectivităţii. Astfel, dreptatea contrazice pacea.
ATRIBUTUL SINGULARITĂȚII ÎN EGOISM AFECTEAZĂ RUINA ȘI DISTRUGEREA
Vedeți cum atributele noastre se ciocnesc și se luptă între ele. Nu numai între clase, ci în interiorul fiecărui individ, cele patru atribute îl domină deodată sau pe rând și luptă în interiorul lui până când bunul simț este imposibil să le organizeze și să le aducă la consimțământ deplin.
Adevărul este că rădăcina acestei întregi tulburări din interiorul nostru nu este mai mult decât atributul singularităţii menționat mai sus, care există în fiecare dintre noi, fie mai puțin, fie mai mult.
Deși am clarificat că vine dintr-o rațiune sublime şică acest atribut ni se extinde direct de la Creator, care este singular în lume și Rădăcina tuturor creațiilor, totuși, din moment ce senzația de singularitate s-a instalat în egoismul nostru îngust, afectează ruina și distrugerea până când a devenit sursa tuturor ruinelor care au fost și vor fi în lume.
Într-adevăr, nu există o singură persoană în lume care să fie eliberată de ea și toate diferențele sunt doar în modul în care este folosită – pentru dorințele inimii, pentru autoritate sau pentru onoare – și asta este ceea ce separă oamenii unul de altul. Dar partea egală în toți oamenii lumii îl constituie faptul că fiecare dintre noi este pregătit să-i exploateze pe toți oamenii în beneficiul său personal, cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție, fără a lua în considerare faptul că se va construi pe sine în detrimentul semenului său. Este cu totul lipsită de importanță ce alocație ne acordăm fiecare dintre noi, după direcția aleasă, întrucât dorința este rădăcina intelectului și nu intelectul rădăcina dorinței. În adevăr, cu cât mai mare și mai remarcabilă este tocmai în această măsură, atributul său de singularitate este mai mare și remarcabil.
UTILIZAREA NATURII SINGULARIŢĂȚII CA SUBIECT AL EVOLUȚIEI ÎN COLECTIVITATE ȘI ÎN INDIVID
Acum vom pătrunde în înțelegerea condițiilor directe care vor fi în cele din urmă acceptate de umanitate la momentul apariției păcii mondiale și să știm cum aceste condiții sunt bune pentru a aduce o viață de fericire individului și mulţimii, și dorința umanității de a vrea să se împovăreze în cele din urmă cu aceste condiții speciale.
Să revenim la problema singularității din inima fiecărui individ, care este gata să înghită întreaga lume pentru propria-i plăcere. Rădăcina sa se extinde direct de la Unic la oameni, care sunt ramurile Lui. Aici există o întrebare care cere un răspuns: Cum se poate ca o astfel de formă coruptă să apară în noi, astfel încât să devină tatăl oricărei vătămări și ruine din lume și cum din Izvorul fiecărei construcții se extinde sursa fiecărei distrugeri? Nu putem lăsa fără răspuns o astfel de întrebare.
Într-adevăr, există două fețe ale monedei singularității menționate mai sus. Dacă o examinăm din partea sa superioară, din perspectiva echivalenței sale cu Unicul Unic, ea funcționează doar sub forma dăruirii pentru alţii, căci Creatorul doar dăruiește și nu are nimic din forma de primire. Nu-i lipsește nimic și nici nu are nevoie să primească nimic de la creaturile pe care le-a creat. Prin urmare, singularitatea care se extinde la noi de la El trebuie să acționeze numai în forme de dăruire către alţii și deloc pentru a primi pentru noi înșine.
De cealaltă parte a aceleiaşi monede, adică în ceea ce privește modul în care funcționează de fapt în interiorul nostru, aflăm că ea operează în direcție complet opusă, întrucât operează doar în forme de primire pentru sine, cum ar fi dorința de singurul cel mai bogat din lume. Astfel, cele două laturi de mai sus sunt la fel de îndepărtate una de cealaltă precum estul de vest.
Asta ne oferă soluția la întrebarea noastră: „Cum este posibil ca în interiorul acelei singularități care provine și vine la noi de la Acela care este unic în lume, Care este
sursa oricărei construcții, să servească în noi ca sursă a oricărei distrugeri?” Acest lucru a ajuns la noi pentru că folosim acel instrument prețios în direcția opusă, care este primirea pentru sine.
Nu spun că singularitatea din noi nu va acționa niciodată în noi într-o formă de dăruire, întrucât nu putem nega că printre noi sunt oameni a căror singularitate operează în ei sub forma dăruirii și pentru ceilalţi, cum ar fi cei care își cheltuiesc banii pentru binele comun, sau cei care își dedică toate eforturile pentru binele comun etc.
Cu toate acestea, acele două fețe ale monedei pe care le-am descris vorbesc doar despre cele două puncte ale dezvoltării creației care duc totul la finalizare, începând din absență și urcând treptat treptele dezvoltării, de la un grad la gradul de deasupra lui, și de acolo încă până la cel mai înalt grad, până când ajunge la înălțimea sa finală, care este măsura sa prestabilită a completitudinii, unde va rămâne pentru totdeauna.
Ordinea de dezvoltare a celor două puncte este următoarea:
- punctul de plecare, gradul cel mai scăzut, care este aproape de absența completă. Este descrisă ca a doua față a monedei.
- Punctul de înălțime finală, unde se odihnește și există pentru totdeauna. Acest lucru este descris în prima față a monedei.
Dar această eră în care ne aflăm s-a dezvoltat deja într-o mare măsură și a crescut deja cu multe grade. S-a ridicat deja peste faza sa cea mai de jos, care este a doua latură menționată mai sus, și s-a apropiat semnificativ de prima latură.
Din acest motiv, există deja oameni printre noi care își folosesc singularitatea în forme de dăruire pentru ceilalţi. Cu toate acestea, sunt încă puțini, întrucât suntem încă în mijlocul căii de dezvoltare. Când atingem cel mai înalt punct al gradelor, cu toții ne vom folosi singularitatea doar într-o formă de dăruire pentru ceilalţi și nu va exista niciodată niciun caz în care vreo persoană o va folosi într-o manieră de primire pentru sine. Conform acestor cuvinte, am găsit o oportunitate de a examina condițiile de viață din ultima generație – timpul păcii mondiale, când întreaga umanitate atinge nivelul primei părți și își va folosi singularitatea doar într-o manieră de dăruire. pentru ceilalţi și deloc într-o manieră de primire pentru sine. Și este bine să copiem aici forma de viață menționată mai sus, astfel încât să ne servească drept lecție și model de urmat pentru a ne așeza mințile sub potopul valurilor vieții noastre; poate că merită și este posibil și în generația noastră să trăim o experienţă asemănându-se cu această formă de viață de mai sus.
CONDIȚIA DE VIAȚĂ ÎN ULTIMA GENERAȚIENERATION
În primul rând, fiecare trebuie să înțeleagă temeinic și să explice celor din jurul său că bunăstarea societății, care este bunăstarea statului și bunăstarea lumii, sunt complet interdependente. Atâta timp cât legile societății nu sunt satisfăcătoare pentru fiecare individ din stat și lasă o minoritate nemulțumită de guvernarea statului, acea minoritate conspiră sub guvernarea statului și încearcă să o răstoarne.
Dacă puterea sa nu este suficientă pentru a lupta față în față cu guvernul statului, va căuta să-l răstoarne indirect, cum ar fi prin incitarea țărilor una împotriva celeilalte și aducându-le la război, pentru că este firesc ca în timp de război să fie mulţi oameni mai nemulțumiți cu care vor avea speranța de a atinge masa critică pentru a răsturna autoritatea statului și a stabili o nouă conducere care să le fie convenabilă. Astfel, bunăstarea individului este o cauză directă a bunăstării statului.
În plus, dacă luăm în considerare acea parte mereu existentă a statului pentru care războiul este mesweria lor și fiecare speranță de succes a lor – cum ar fi soldații profesioniști și furnizorii de muniție – care sunt întotdeauna o minoritate foarte proeminentă în ceea ce privește calitatea socială, iar dacă la ei adăugăm minoritatea nemulțumită din legile actuale, atunci, în orice moment, aveți o mulțime de oameni care tânjesc după război și vărsare de sânge. Astfel, pacea în lume și pacea în țară sunt interdependente. Prin urmare, constatăm în mod necesar că chiar și acea parte a statului care este în prezent mulțumită de viață, care sunt cei descurcăreţi și deștepți, au încă multe de îngrijorat pentru siguranța vieții lor din cauza tensiunilor cu cei care se străduiesc să-i răstoarne. Dacă ar înțelege valoarea păcii, ar fi bucuroși să adopte comportamentul vieții din ultima generație, pentru că „tot ce are un om va da pentru viața lui”
DURERE VERSUS PLĂCERE ÎN PRIMIREA PENTRU SINE
Astfel, când examinăm și înțelegem în detaliu planul de mai sus, vom vedea că întreaga dificultate constă în schimbarea naturii noastre de la o dorință de a primi pentru noi înșine la o dorință de a dărui celorlalți, întrucât aceste două lucruri se neagă unul pe celălalt. La prima vedere, planul pare imaginar, precum ceva care este deasupra naturii umane. Însă, când vom aprofunda chestiunea, vom descoperi că întreaga contradicție între primirea pentru sine şi dăruirea pentru ceilalţi nu este altceva decât una de natură psihologică, pentru că, de fapt, dăruim altora fără a avea vreun beneficiu noi înșine. Acest lucru se datorează faptului că, deși priiimirea pentru sine se manifestă în noi în diferite moduri, cum ar fi proprietățile, posesiunile pe care inima, ochiul și palatul le râvnesc etc., toate acestea sunt definite printr-un singur nume: „plăcere”. Astfel, însăși esența primirii pentru sine pe care o dorește o persoană nu este altceva decât dorința de plăcere.
Acum, imaginați-vă că, dacă ar fi să adunăm toate plăcerile pe care le simțim în timpul celor șaptezeci de ani de viață și să le punem deoparte și să adunăm toată durerea și suferința pe care o simţim pe cealaltă parte, dacă am putea vedea echilibrul, am fi preferat să nu ne fi născut vreodată. Dacă este așa, atunci ce primește cineva în timpul vieții? Dacă presupunem că cineva obține douăzeci la sută din plăcerea în viața sa față de optzeci la sută suferință, atunci dacă le punem una vizavi de cealaltă, ar rămâne șaizeci la sută de suferință nerecompensată. Totul este, însă, un calcul personal, ca atunci când lucrezi pentru tine însuţi. Într- un calcul global, însă, individul produce mai mult decât primește pentru propria plăcere și întreținere. Astfel, dacă direcția s-ar schimba de la primirea pentru sine la dăruire, individul s-ar bucura de întregul produs pe care îl generează fără prea multă durere.
(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)