Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)
Referitor la dăruire
Articol Nr. 16, 1984
Să explicăm problema dăruirii. Când un om serveşte pe cineva pe care lumea îl consideră important, cel important nu trebuie să îl recompenseze pentru serviciile lui. Din contră, un serviciu mare făcut unui om important este considerat de către el ca şi cum ar fi fost răsplătit. Asta înseamnă că dacă omul ştie că aceea este o persoană importantă, deja el se bucură de serviciu şi nu are nevoie mai departe de o recompensă pentru serviciul său. Serviciul însuşi este în schimb plăcerea lui.
Dar dacă serveşte o persoană obişnuită, omul nu simte nicio plăcere în serviciu şi trebuie să fie recompensat pentru acesta. Asta înseamnă că dacă face acelaşi serviciu pentru o persoană importantă, el nu are nevoie de recompensă.
Dacă, de exemplu, o persoană importantă vine cu avionul şi mulţi oameni aşteaptă sosirea lui, iar el poartă o valiză mică şi dă valiza cuiva să o ducă la maşina care îl va duce acasă. Cel ce duce valiza cu siguranţă va refuza să primească ceva de la el deoarece plăcerea obţinută din serviciul său este mai mult decât cei o sută de dolari pe care cel important îi dă lui.
Dar dacă el ar fi fost o persoană de rând, nu l-ar fi servit nici chiar pentru bani. În schimb, i-ar fi spus, “sunt hamali aici; îţi vor căra valiza la maşină, cât despre mine, este sub mine să te servesc. Dar fiindcă aceasta este treaba hamalilor, vor fi bucuroşi să te ajute dacă îi plăteşti”.
Prin urmare pentru aceeaşi acţiune a sa, există o diferenţiere, o distincţie semnificativă, nu în act, ci pentru cine o face – dacă o face pentru o persoană importantă. Asta depinde numai de importanţa acelui individ în ochii omului, însemnând ce simte el faţă de importanţa acelei persoane. Nu contează dacă înţelege el că este o persoană importantă sau dacă ceilalţi din jur spun că este o persoană importantă; asta deja îi dă lui puterea să-l servească fără să aibă nevoie de vreo răsplată.
Conform celor de mai sus, ar trebui să înţelegem adevărata intenţie a celui care serveşte persoana importantă. Este intenţia lui să se bucure servindu-l, fiindcă îl consideră un mare privilegiu, sau, este pentru că primeşte o plăcere mare servindu-l? De la care sursă vine plăcerea de a servi o persoană importantă? El nu ştie. Totuşi, vede ceva natural – anume că este o mare plăcere aici – aşa că, vrea să îl servească.
Cu alte cuvinte, scopul lui este să vrea ca acea persoană să se bucure fiindcă este o persoană importantă, sau vrea să îl servească pentru că îi aduce plăcere? Adică, dacă ar fi putut avea prin alte mijloace aceeaşi plăcere pe care o primeşte din servirea lui, el ar fi abandonat acest serviciu fiindcă vrea să îl servească deoarece simte că aici a putut găsi o senzaţie bună şi, de aceea îl serveşte?
Întrebarea este dacă serviciul ar fi pentru că vrea ca persoana importantă să se simtă bine şi plăcerea pe care o primeşte din a-l servi fiind numai un rezultat, iar scopul său nu este pentru el însuşi, ci numai pentru ca persoana importantă să se simtă bine. Sau, de fapt, nu ia în considerare persoana importantă, şi toate calculele sale sunt despre câtă plăcere poate obţine el din asta?
Şi dacă întrebăm, “Contează cu ce intenţie lucrează el?” Răspunsul este că trebuie să ştim ce înseamnă vasele de dăruire.
Sunt trei judecăţi pe care le găsim într-un act de dăruire.
1) El se angajează în dăruirea către alţii – fie cu corpul său, fie cu banii lui – pentru a fi recompensat pentru asta. Cu alte cuvinte, serviciul în sine nu este suficient ca să-i dea plăcere. În schimb, vrea să i se dea onoare în schimbul muncii de dăruire. Pentru asta, are putere să muncească. Dar dacă nu ar fi fost sigur că va primi onoare în schimb, nu ar fi făcut ceea ce face pentru alţii.
2) El se angajează în dăruirea pentru ceilalţi şi nu doreşte să i se dea nicio recompensă pentru munca sa, adică un alt lucru, sau altceva. El se mulţumeşte să facă acte de dăruire. Este felul lui să se bucure să facă bine altora şi, asta este toată plăcerea lui. Cu siguranţă, acesta este un nivel mai mare decât primul deoarece vedem de aici că face lucruri cu scopul de a face bine altora. Ar trebui să o numim, “A dărui pentru a dărui”.
Totuşi, dacă privim puţin mai adânc şi cercetăm adevărata sa intenţie în a dărui altora, el face toate acele fapte fiindcă vrea să se simtă bine, adică pentru dragostea de sine, deoarece de felul lui se bucură de actele de dăruire, sau, scopul său este de a se bucura când alţii se simt bine?
Cu alte cuvinte, se bucură când alţii au o dispoziţie bună şi de aceea încearcă să le facă bine altora, pentru ca ei să fie mulţumiţi şi să se bucure de vieţile lor? Şi dacă din întâmplare vede că un alt om, care are mai mult succes decât el în a face ceea ce doreşte el să facă pentru concetăţenii lui, o să renunţe el la plăcerea sa de a face acte de dăruire şi să încerce să îl lase pe celălalt să o facă?
Dar, dacă acea persoană care se angajează în acte de dăruire fără să dorească nicio recompensă pentru munca sa, nu ar putea face concesia de a lăsa pe celălalt om să facă acele lucruri pentru concetăţenii săi, deşi ştie că acela este mai compentent, nu putem încă să numim asta “a dărui pentru a dărui,” deoarece, în final, dragostea de sine este factorul determinant.
3) El munceşte fără a dori să primească vreo recompensă. Şi, atunci când vede că este o altă persoană care este mai competentă, el renunţă la plăcerea sa de a dărui celorlalţi şi îi pasă numai de binele celorlalţi. Asta se numeşte “a dărui pentru a dărui.”
Aşadar, este o cercetare mai amplă care trebuie făcută aici despre adevărata intenţie a omului: dacă doreşte bucuria pentru sine şi de aceea îl serveşte pe cel important, sau, dacă intenţionează să facă plăcere persoanei importante.
Ca să lămurim diferenţa de mai sus, putem înţelege problema primtr-un om, care îşi imaginează că cineva este o persoană foarte importantă şi, de aceea doreşte să-i facă plăcere, astfel încât acela să poată fi bucuros şi, pentru asta, el doreşte să îl servească. Dar în timpul serviciului pe care îl face pentru el, el însuşi este într-o bună dispoziţie şi se simte fericit. Acum simte că toate plăcerile pe care le poate simţi în viaţa sa sunt nimic în comparaţie cu ceea ce simte acum fiindcă serveşte cea mai importantă persoană din lume şi, nu are cuvinte să descrie împlinirea pe care o simte pentru că doreşte să facă acea persoană să fie într-o bună dispoziţie.
Acum se poate autocerceta, adică să vadă care este scopul său dorind să dea mulţumire persoanei importante – îi pasă de propriul său bine, adică vrea să îl încânte pe acela deoarece asta i-ar da lui voie bună – sau, scopul lui este numai ca persoana importantă să se bucure şi să fie încântată, şi el, numai datorită măreţiei acelei persoane, are o mare dorinţă să o servească?
Astfel, deşi în timpul serviciului simte marea plăcere care rezultă cât face serviciul, totuşi, dacă el ştie că mai este cineva care i-ar oferi mai multă plăcere persoanei importante dacă l-ar servi, el va renunţa la plăcerea pe care o poate simţi în timpul serviciului. În schimb, el doreşte din toată inima ca celălalt să facă acest serviciu fiindcă asta i-ar aduce mai multă încântare celui important, decât dacă l-ar fi servit el.
Prin urmare, rezultă că dacă el este de acord să renunţe la serviciul său – chiar dacă simte o mare plăcere, dar, pentru beneficiul persoanei importante şi ca să îl mulţumească mai mult, el renunţă fiindcă nu se gândeşte la sine ci numai la beneficiul persoanei importante – asta înseamnă că nu are nicio intenţie de iubire de sine. În schimb, totul este pentru a dărui şi nu se are în vedere pe sine. În acel moment, el are o analiză completă, pentru că nu se poate înşela şi, asta se numeşte, “dăruire completă”.
Totuşi, ar trebui să ştim că asta nu se poate obţine de unul singur. Dimpotrivă, se spune despre asta (Kidushin, 30), “Înclinaţia omului îl înfrânge în fiecare zi şi caută să îl omoare, după cum este spus, ‘păcătosul îl priveşte pe cel drept, şi caută să-l ucidă.’ şi, dacă Creatorul nu l-ar fi ajutat, nu ar fi biruit, după cum este scris, ‘Domnul nu-l va lăsa în mâna lui.’”
Asta înseamnă că în primul rând omul trebuie să vadă dacă are puterea să ajungă să fie capabil să acţioneze în scopul de a dărui mulţumire Creatorului. Apoi, când a ajuns deja să realizeze că nu poate să obţină asta de unul singur, acel om îşi concentrează Tora şi Mitzvot într-un singur punct, care este “Lumina care îl Reformează,” fiindcă aceasta va fi singura recompensă pe care o vrea de la Tora şi Mitzvot. Cu alte cuvinte, recompensa pentru munca lui va fi darea de către Creator a aceastei puteri numită “puterea de a dărui.”
Este lege că cineva care face un efort, adică îşi anulează odihna, îl face pentru că vrea ceva, deoarece ştie că fără muncă nu i se va da, deci trebuie să muncească. Din acest motiv, un om care se străduieşte să respecte Tora şi Mitzvot cu siguranţă trebuie să îi lipsească ceva şi acesta este motivul pentru care aplică Tora şi Mitzvot, ca să obţină prin asta ceea ce doreşte.
În consecinţă, cineva trebuie să fie atent şi să se gândească la ce vrea – care este recompensa pe care o vrea pentru munca sa – înainte să îşi înceapă munca de servire a Creatorului. Sau, mai simplu, care este motivul care îl determină să se angajeze în Tora şi Mitzvot? Apoi, când determină ce are nevoie, pentru ce trebuie să se străduiască, omul începe să se gândească foarte adânc până când este dificil pentru el să ştie ce vrea cu adevărat.
Acesta este motivul pentru care sunt mulţi oameni care, atunci când încep să analizeze scopul muncii lor, nu pot determina adevăratul scop. Din acest motiv, ei spun, “De ce să ne extenuăm cu cercetarea?” Într-adevăr, ei muncesc fără niciun scop şi spun, “Muncim pentru lumea (viaţa) următoare.”
Şi ce este lumea următoare? “De ce să ne gândim la asta? Noi doar credem că este bună şi ne mulţumim cu atât. Când primim recompensa lumii următoare, atunci vom şti ce este. De ce să intrăm în cercetări?”
Numai cei puţini spun că este o problemă de Dvekut (adeziune) cu Creatorul, şi ca să obţină Dvekut ei trebuie să obţină echivalenţa de formă, însemnând “Aşa cum El este milostiv, şi tu eşti milostiv”. Şi apoi, începe să încerce să obţină echivalenţa de formă – toate acţiunile lui să fie pentru a dărui – fiindcă numai atunci restricţia şi ascunderea care există în lume sunt luate de la el şi el începe să simtă Kedusha (Sfinţenia).
Dar când începe să obţină nivelul de dăruire în munca sa, vede că este foarte departe de el, că nu are nicio dorinţă pentru un gând, cuvânt sau faptă care să aibă capacitatea de a fi îndreptate spre dăruire. Şi, apoi, nu ştie ce să facă ca să obţină puterea de a dărui şi, de fiecare dată când adaugă efort, vede că întreaga problemă este departe de el. Într-un final, realizează că nu este omeneşte posibil ca el să o obţină.
În acel moment realizează că numai Creatorul îl poate ajuta, şi numai atunci el înţelege că trebuie să se angajeze în Tora şi Mitzvot pentru a primi recompensă. Şi recompensa pentru munca sa va fi darea de către Creator a puterii de a dărui. Aceasta este recompensa la care speră deoarece vrea să obţină Dvekut (alipirea) cu Creatorul, care este echivalenţa de formă, adică dăruirea.
Şi acesta este singura recompensă la care speră – ca prin sârguinţa sa în Tora şi Mitzvot să i se dea ceea ce nu a putut obţine de unul singur, şi, are în schimb nevoie să o primească de la altcineva. Este precum munca în lumea fizică: deoarece cineva nu poate obţine bani de unul singur, el munceşte şi, în schimb, i se plăteşte cu bani. De asemenea, în spiritualitate, ceea ce nu poate obţine singur trebuie ca cineva să-i dea, aşadar, asta este ceea ce numim noi “recompensă.”
Deci, când omul doreşte să obţină calitatea de a dărui fiindcă doreşte să obţină Dvekut-ul (alipirea) cu Creatorul, şi nu poate obţine această calitate, ci are nevoie să-i fie dată de Creator, ceea ce vrea să-i fie dat, se numeşte “recompensă.” Şi, deoarece este lege că dacă cineva doreşte recompensă trebuie să facă efort şi să muncească, el respectă Tora şi Mitzvot ca să îi fie dată această recompensă numită “puterea de a dărui” adică, să iasă din iubirea de sine şi să primească dorinţa de a avea puterea să se angajeze numai în iubirea pentru ceilalţi.
Acesta este înţelesul la, “Omul trebuie să se angajeze mereu în Tora şi Mitzvot în Lo Lishma (nu pentru numele Ei), căci de la Lo Lishma se ajunge la Lishma (pentru numele Ei) deoarece Lumina din Ea îl reformează.” Aşadar, prin munca în Tora şi Mitzvot ca să obţină Lishma, el, muncind mai întâi, va obţine nivelul de Lishma. Acesta este motivul pentru care este recompensat cu Lumina din Ea care îl reformează, şi, se consideră că i s-a dat de Sus puterea de a dărui.
Totuşi, ar trebui să întrebăm, “De ce trebuie el mai întâi să se străduiască şi apoi i se dea Lumina Torei? De ce nu i se dă Lumina Torei imediat, astfel încât să îl reformeze instantaneu? De asemenea, de ce să se străduiască pentru nimic şi să piardă timpul pentru nimic? Nu ar fi fost mai bine dacă i s-ar fi dat Lumina la începutul muncii, adică să fi primit Lumina imediat şi să fi început munca în Lishma?”
Problema este că nu există Lumină fără Kli (vas), şi Kli înseamnă dorinţă. Cu alte cuvinte, când o persoană are o dorinţă şi tânjeşte să-şi satisfacă dorinţa, aceasta se numeşte “Kli”. Numai atunci, când are un Kli – însemnând o dorinţă pentru împlinire – se poate spune că i se dă umplerea şi că este mulţumit cu umplerea ce i-a fost dată, deoarece asta este ceea ce şi-a dorit. Recompensa este considerată împlinire când dorinţa primeşte. Mai mult, măsura importanţei împlinirii depinde de măsura dorinţei. Şi, cineva se bucură de împlinire pe măsura suferinţei.
Din acest motiv, este imposibil să i se dea omului Lumina care să-l reformeze când nu are deloc dorinţă pentru ea. Asta fiindcă a-l reforma înseamnă că va pierde puterea iubirii de sine şi va primi puterea iubirii pentru ceilalţi.
Dacă omul nu are dorinţa de a ieşi din iubirea de sine, şi i se spune, “Munceşte şi în schimb nu vei avea nicio dorinţă pentru iubirea de sine,” nu o consideră ca pe o recompensă. Din contră, el crede că pentru munca pe care a făcut-o pentru Stăpân, ar fi trebuit să fie recompensat. Dar în schimb, i se dă ceva foarte rău, şi într-atât de mult, încât va pierde instantaneu toată iubirea de sine. Cine ar fi de acord cu asta?
Din acest motiv, când este cineva care studiază în Lo Lishma, prin asta corpul îl va însoţi, deoarece omul este dispus să renunţe la o plăcere mică pentru a obţine o plăcere mare. Dar, prin natura sa, omul este incapabil să-şi imagineze plăcerea dacă nu se bazează pe iubirea de sine. De aceea i se spune că va fi recompensat pentru că se angajează în Tora şi Mitzvot. Asta nu este o minciună, căci cu siguranţă va fi recompensat. Cu alte cuvinte, i se spune că pentru efortul său în Tora şi Mitzvot, va fi recompensat, şi ăsta este adevărul, căci cu adevărat va fi recompensat, dar recompensa va fi schimbată.
De exemplu, un tată îi spune copilului, “dacă eşti băiat bun, îţi voi cumpăra o maşină, o maşină de plastic”. Apoi, tatăl pleacă peste hotare şi se întoarce câţiva ani mai târziu. Băiatul deja a crescut şi vine la tatăl său şi îi spune “Tată, înainte să pleci peste hotare, mi-ai promis o maşină de jucărie, din plastic”. Aşadar, tatăl se duce şi îi cumpără o maşină adevărată, una cu care poate călători pe distanţe lungi.
Fiul este deja isteţ şi înţelege că acum nu este timpul pentru o maşină de plastic, ci pentru o maşină adevărată. Se consideră ca fiind decepţionat de tatăl său? Desigur că nu! În schimb acum, băiatul vede că atunci când era copil putea să înţeleagă numai un cadou mărunt.
Aici, de asemenea, se începe cu o recompensă măruntă, denumită Lo Lishma, adică aşteaptă să fie recompensat cu ceva ce este fără valoare în comparaţie cu adevărata recompensă pe care o va primi, adică să fie recompensat cu Lishma, care este Kli-ul în care poate primi încântarea şi plăcerea pe care Creatorul doreşte să i le împărtăşească. Acestea sunt adevăratele plăceri.
Prin urmare, spunându-i să lucreze în Lo Lishma, adică să primească o recompensă, asta este adevărat, însemnând că atunci când are intenţia de a dărui, va fi de asemenea recompensat. Singurul fals este adevărata recompensă. În timp ce omul este în Lo Lishma crede că i se va da o altă recompensă fiindcă Kli-ul care primeşte este denumit “iubire de sine”.
Dar apoi, când omul creşte, începe să înţeleagă că vasele (Kelim) care de fapt primesc recompensa sunt vasele (Kelim) de dăruire, că tocmai prin aceste Kelim sunt primite încântarea şi plăcerea. Atunci, simte că este cel mai fericit om din lume, şi recompensa pe care dorea să o primească în timp ce era în Lo Lishma putea fi o recompensă potrivită pentru un copil mic.
Aşadar, când este învăţat că primeşte recompensă şi plăcere pentru munca în Lo Lishma, nu se consideră minciună, fiindcă el nu pierde nimic deoarece recompensa lui a fost schimbată cu una mai mare. Noi trebuie doar să explicăm că Lo Lishma, adică această recompensă, nu este numele adevărat, aşa cum crede el. În schimb recompensa are un alt nume decât ce a crezut el. Totuşi, o recompensă rămâne o recompensă şi ea nu este schimbată, numai numele recompensei se schimbă – de la o recompensă falsă şi imaginară la o recompensă reală.
Din toate cele de mai sus, rezultă că lucrul principal de care omul are nevoie în schimbul muncii sale în Tora şi Mitzvot este pentru ca Creatorul să îi dea vasele de dăruire pe care el nu le poate obţine de unul singur deoarece sunt împotriva naturii. Dar, acesta este un dar de Sus, adică recompensa va fi aceea că mereu va aştepta momentul când poate aduce mulţumire Creatorului. Şi fiindcă aceasta este recompensa pe care el o aşteaptă, aceasta se numeşte “recompensa lui”.
Ca să înţelegem cele de mai sus, va trebui să ne uităm în “Prefaţa Generală la Copacului Vieţii” (Paragraf 3) unde este scris, “Rădăcina întunericului este Masach, în Kli de Malchut, şi rădăcina recompensei este înrădăcinată în Lumina Reflectată care vine din Zivug de Hakaa”.
Acolo El oferă rădăcina la ceea ce vedem în această lume, adică tot ceea ce vedem în această lume este o ramură care provine din rădăcinile de la Lumile Superioare. El spune acolo, “Rădăcina muncii pe care omul o simte în această lume provine din rădăcina Masach-ului în Kliul de Malchut”.
Asta înseamnă că, Kli-ul pe care îl au creaturile este numit “dorinţa de a primi plăcerea,” pe care Creatorul a creat-o din cauza dorinţei Lui de a-şi încânta creaturile Sale. Astfel, El a creat în creaturi dorinţa de a primi plăcere. În Sefirot-urile superioare, asta se numeşte Malchut.
După aceea, învăţăm că a fost un Tzimtzum (restricţie). Asta înseamnă, că cineva nu vrea să fie primitor deoarece vrea să aibă echivalenţă de formă cu Creatorul; de aceea, a fost făcută lege în Kedusha (Sfinţenie) că nimic nu este primit decât dacă are intenţia de a dărui.
Acesta este înţelesul corecţiei Masachului (ecranului). Deoarece vorbim despre Lumina Superioară, a nu dori să se primească Lumină se numeşte „ecran”(“Masach”). Este ca atunci când omul aşează o cortină sau un voal atunci când soarele străluceşte prea puternic şi el nu doreşte să primească lumina soarelui, aşa că soarele nu va străluci în casă.
Aşadar, când vorbim despre Luminile Superioare, deşi Malchut a avut o mare dorinţă şi poftă de a primi Lumina plăcerii, ea totuşi a renunţat la plăcere, neprimind-o, deoarece ea dorea echivalenţă de formă. Asta se numeşte “muncă,” adică, să facă ceva împotriva dorinţei ei – oprindu-se din primirea plăcerii.
În lumea fizică, de asemenea, când omul trebuie să renunţe la plăcere, se consideră efort. De exemplu, dacă o persoană se bucură de odihnă, şi dacă dintr-un motiv trebuie să renunţe la odihnă şi să facă ceva, asta se numeşte “muncă.”
El ne arată, de asemenea, când ramura corporală primeşte o recompensă, de unde este ea înrădăcinată în lumile superioare. El ne arată că rădăcina recompensei provine din Lumina Reflectată – dorinţa de a dărui care iese din Zivug de Hakaa care a avut loc între Lumina Superioară şi Masach şi Aviut (consistenţă), (Studiul celor zece Sfirot, Partea 4, Paragraf 8). El scrie, “Îmbrăcarea Luminii Reflectate vine ca rezultat a două forţe”.
În spiritualitate, Zivug de Hakaa (cuplare prin lovitură) înseamnă că dacă două lucruri sunt opuse unul faţă de celălalt, sunt considerate ca lovitură (Hakaa). Asta înseamnă că, pe de o parte, cineva vrea cu adevărat lucrul acela deoarece el vede că asta îi va da o imensă plăcere, dar, pe de altă parte, el trece peste şi nu o primeşte, deoarece vrea echivalenţă de formă.
Într-adevăr, sunt aici două dorinţe: 1) Dorinţa cuiva de a primi plăcere, şi 2) dorinţa pentru echivalenţă de formă. Şi din acestea două, se naşte un lucru nou, denumit “îmbrăcarea Luminii Reflectate”. Cu această forţă, el poate mai târziu să obţină abundenţa superioară deoarece această Lumină Reflectată este Kliul potrivit pentru primirea recompensei.
Cu alte cuvinte, cu acest Kli, el are două lucruri: 1) Primeşte plăcerea care se găseşte în abundenţa superioară venită din gândul creaţiei, acela de a face bine creaturilor Sale. 2) În acelaşi timp, se găseşte în echivalenţă de formă, care este al doilea discernământ pe care el îl are din recepţia abundenţei.
Din toate cele de mai sus, vedem că toată recompensa este numai Lumina Reflectată, care este puterea de a dărui pe care cel de jos o primeşte de la Cel de Sus, şi pe care el o numeşte “Lumina Reflectată,” însemnând ceea ce cel de jos îi dă Celui de Sus. Aceasta înseamnă că abundenţa care a venit iniţial de la Creator este numită “Lumină Directă,” aşa cum este scris, “Dumnezeu a creat omul drept.” Adică este aşa cum învăţăm, că gândul creaţiei a fost de a face bine creaturilor Lui, însemnând pentru cei de jos primirea abundenţei, şi asta se numeşte “drept”.
Dar primitorii abundenţei îşi doresc echivalenţa de formă, de aceea avem o corecţie denumită “Lumina Reflectată”. Asta înseamnă că cel care primeşte abundenţa nu o primeşte fiindcă doreşte să se bucure, ci fiindcă doreşte să dăruiască Celui de Sus. Cu alte cuvinte, precum Cel de sus doreşte ca primitorul să se bucure, primitorul abundenţei intenţionează să returneze plăcerea dăruitorului, însemnând pentru Cel de Sus bucuria împlinirii Gândului Său. Prin urmare, rezultă că recompensa este în primul rând Lumina Reflectată, adică puterea de dăruire pe care cel de jos o primeşte de la Cel de Sus.
Dar, în continuare trebuie să înţelegem de ce spunem că Kliul, care este numit “puterea de a dărui,” este întreaga recompensă. În definitiv, “recompensă” implică ceva ce este primit. Spunem, “Lucrez pentru plată,” sau spunem că scopul creaţiei este de a face bine creaturilor Lui, însemnând că vor primi recompensă. Şi aici spunem că recompensa este numită “puterea de a dărui.” Şi ce înţelegem? Că recompensa care urmează pentru om ar trebui să fie împărţită în dobândirea Divinităţii şi a secretelor Torei, şi tot aşa. Dar de ce spune el că recompensa este în obţinerea puterii de a da, adică, puterea de a dărui? Mai mult, ne spune că asta provine de la rădăcina superioară, denumită “Lumina Reflectată.”
Este cunoscută legea că vaca vrea să alăpteze mai mult decât vrea viţelul să sugă. Aşadar, rezultă că, Creatorul doreşte să le dea creaturilor mai mult decât vor ele să primească. Aşadar cine este împiedicat? Trebuie să ne amintim că Tzimtzum (Restricţia) a apărut pentru ca creaturile să fie în echivalenţă de formă. Aceasta este corecţie pentru evitarea pâinii ruşinii care provine din rădăcina noastră, deoarece Creatorul este doar dăruire şi nu primire, fiindcă El nu are nevoi şi nu este niciun fel de primire în El. Aşadar, în conformitate cu legea care există în natura noastră – că fiecare ramură vrea să se asemene cu rădăcina sa – când cel de jos trebuie să facă o acţiune care nu este prezentă în rădăcină, el simte neplăcere.
Prin urmare, omul pentru a primi abundenţa, care este lumină şi plăcere, nu trebuie să facă ceva pentru asta deoarece Creatorul vrea să-i dea creaturii mai mult decât vrea creatura să primească. Dar creatura, din cauza ruşinii, nu are niciun Kli (vas) în care să se bucure de plăcerile care i se vor da. Prin urmare, singura recompensă de care are nevoie este Kliul denumit “puterea de dăruire.” Aşadar, tot ceea ce ne trebuie sunt Kelim (pluralul de la Kli), şi nu Lumini, şi de aceea recompensa este în primul rând puterea de dăruire.
Însă, ca să obţinem Kliul, denumit “dorinţa de dăruire,” avem nevoie de dorinţă, adică, să simţim că avem nevoie de acest Kli. De aceea, trebuie mai întâi să ne angajăm în Tora şi Mitzvot în Lo Lishma, şi asta este munca noastră – să vedem că tot ceea ce facem este pentru binele propriu, fără nicio intenţie de a dărui.
Şi apoi vedem că avem nevoie de puterea de dăruire şi vrem o recompensă pentru munca noastră – Creatorul ne va da această recompensă – dorinţa de a dărui. Şi când avem puterea, vom putea primi încântarea şi plăcerea care este deja disponibilă şi pentru care nu trebuie să muncim deloc deoarece ne-o dă Creatorul. Dar pentru ca omul să se ridice din treaptă în treaptă, trebuie să primească de fiecare dată puterea de a dărui şi, apoi, nu-i mai lipseşte nimic.
Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)