(înapoi la pagina O CARTE DESCHISĂ – click)
Până astăzi, cea mai corectă formă a comunităţii, era cu siguranță un grup de studenți, ai căror membri erau toți uniți cu o singură dorință de a-l asculta pe conducătorul lor – înțeleptul, învăţătorul. Această aspirație provine dintr-o încredere absolută în corectitudinea spirituală a învăţătorului, și nu din carisma sa – conexiunile sale speciale cu Creatorul sau frica de ofițerii și armatele sale.
Întreaga istorie religioasă a omenirii probează incapacitatea omului de a respecta sau de a cere altora să respecte cele zece porunci sau chiar să spere că vor fi respectate vreodată, fără să știm de la cine le-am luat. Numai revelarea și dobândirea Creatorului ne pot da puterea de a prezerva poruncile și numai în măsura în care o persoană înțelege puterea, unicitatea și măreția Creatorului.
Gradele în capacitatea noastră de a prezerva cele zece porunci sunt, de fapt, gradele spirituale ale revelării Creatorului, dobândirea Lui, ascensiunea spirituală, treptele scării spirituale, scara lui Iacov.
În caz contrar, dacă societatea umană încalcă fundamentele respectării poruncilor, nu prin dobândirea Creatorului, prin revelarea Lui prin creație, trebuie să găsească o justificare pentru păstrarea celor zece porunci în viața de zi cu zi, adică viața însăși trebuie să justifice respectarea poruncilor.
Generatorul pentru crearea legilor și codurilor societății umane, atât cele civile, cât și cele penale, este o denaturare a elementului respectării poruncilor. De aceea, numai în ultima generație, omenirea va putea reveni la respectarea autentică a legilor naturii, care sunt perfect compatibile cu natura noastră, și vor conduce la o rectificare autentică.
Nicio poruncă nu-i va putea face pe oameni să respecte toate cele zece porunci în forma lor autentică și doar revelarea Dumnezeirii va face pe toată lumea să păstreze poruncile de bunăvoie.
În a sa Introducere la Studiul celor Zece Sfirot (Talmud Esser Sfirot) Baal HaSulam numește această condiție de a respecta în mod voluntar cuvântul lui Dumnezeu ca „mărturie”, ceea ce înseamnă că Creatorul mărturisește prin apariția Sa în fața omului, ca într-un tribunal, că acel om nu va mai putea a greși, pentru că revelarea puterii și a amplorii Creatorului îl obligă pe să respecte de bunăvoie și în mod natural toate poruncile Creatorului.
Substanța din care suntem formați este dorința egoistă de a ne încânta și nu putem realiza decât ceea ce percepem ca fiind benefic pentru noi. De aceea, revelarea Creatorului creează în noi încă o decizie de a urma dorința Lui, întrucât ne-ar aduce numai binele. Dar dacă individul trece prin fazele recunoașterii naturii sale păcătoase și vede că, fără acea constrângere, trăiește într-o continuă durere și suferă din generație în generație, el este convins că orice decizie care îi vine de Sus, oricât de dificil ar fi, aduce în cele din urmă doar binele și este de preferat tuturor căutărilor sale și a libertății fictive de care se bucură astăzi.
Apoi, o cerere a Creatorului se trezește în om, de a I se înfăţişa, ca martor sau, de fapt, ca garanție că omul nu o va lua decât pe calea corectă de acum înainte și nu va face astfel de greșeli amare, ne mai suferind atât de mult din greșelile sale.
Rezultă că dorința, așa cum o înțelegem în viața noastră, în înțelegerea noastră corporală, ne-a fost dată numai pentru a realiza, odată ce am descoperit toată frumusețea fictivă și amară a acelei libertăți, că de fapt nu suntem deloc liberi, pentru că ne urmăm propriile dorințe egoiste, răul din noi și nu ne putem elibera de ele.
Dacă ar fi să devenim sclavii altruismului, pentru ca acesta să ne controleze așa cum o face egoismul astăzi, ceea ce înseamnă că am schimba inconștient o sclavie cu cealaltă, iar Creatorul ar înlocui o natură cu cealaltă, deși ne dorim exact o astfel de trecere de la un stăpân la altul, tot primim de la Creator ceva, dar de o altă calitate. El creează în noi un mecanism al celor trei linii în care ne folosim egoismul într-un alt mod, pentru a dărui, după ce efectuăm prima restricționare, odată ce există o deplină desprindere de orice aspirație către plăcere.
Omul nu își poate schimba propriile dorințe de plăcere, de a primi, de a-și satisface nevoile materiale, morale și spirituale. Dar între a fi mulțumit pentru sine sau pentru Creator este întreaga diferență dintre egoism și altruism. Înainte să se desprindă de acel „pentru sine”, el nu poate înțelege că această intenţîe i-a fost dată de Sus. Nu este o intenţie naturală, ci ceva care îi însoțește dorința de plăcere.
Iar dacă Creatorul va adăuga dorinței lui de a primi intenţia „pentru numele Ei”, el va începe să-și folosească dorința de a primi plăcere şi cu această nouă intenție.
Acea stare de tranziție de „a se încânta în milostenie”, atunci când omul primește de sus puterea de a se abține de la a face orice calcul egoist, produce eliberarea sa spirituală. După aceea, el alege o utilizare diferită a dorinței sale de a primi plăcere – adică pentru Creator. Dacă nu ar fi acel element nou, starea spirituală de „a se încânta în milostenie”, omul nu s-ar simți liber în dorința și intenția sa „pentru Creator”.
Dar tocmai pentru că ajunge la acea situație de „a se încânta în milostenie”, își poate alege acțiunile în mod complet liber. Și dacă alege altruismul în acest moment, este o decizie de liber arbitru și nu pentru a scăpa de suferință. Individul nu își vinde libertatea de alegere și libertatea de voință pentru o viață lipsită de durere, dar alege de bunăvoie și independent libertatea.
Fiecare generație îi transmite următoarei experiența colectivă pe care omenirea a acumulat-o, pe lângă realizările științifice și culturale. Această amintire umană merge de la o generație la alta, la fel cum energia dintr-o sămânță putredă ajunge la tânărul mugur. Există doar un transfer de memorie, energie și reminiscențe (Reshimot). Toată substanța este sortită putrezirii, la fel cum putrezește trupul omului și toate informațiile se îndreaptă către sufletul care se ridică. Apoi, după intrarea sa în noi trupuri, acesta implementează acea memorie acumulată.
Care este diferența dintre transferul de informații printr-o sămânță, atunci când un cuplu tânăr are copii, și transferul de informații atunci când sufletul decedatului se mută într-un nou trup? La urma urmei, părinții sunt încă în viață, la fel și copiii lor. Deci, ce suflete intră în trupurile acelor copii mici?
De-a lungul generațiilor și la toate popoarele, există o dorință enormă de a transmite generațiilor următoare cunoașterea acumulată, de a transmite valorile cele mai bune, cele mai morale. Cele mai bune implementări ale acestei dorințe nu se găsesc în studiu, nici în educație, ci sunt conţinute în „cadrul sacru” (ortodoxul religios), în obiceiurile tradiţionale.
Transferul se execută prin „pachetul spiritual” și, prin urmare, cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru a transmite reminiscența bună generației următoare – este să te rectifici, să-ţi îmbunătățeşti calitățile sufletului, să te asiguri că îţi părăseşti trupul în forma cea mai rectificată posibilă.
Aşadar, constatăm că omul își transmite sufletul către generația următoare și în acesta el transmite tot ce este necesar și nu transmite nimic de importanţă vitală printr-un sistem de valori exterior, prin educație, sau orice are legătură cu această lume. Transferul autentic se face doar la nivel spiritual, nu la nivel corporal.
Ne întâlnim cu deformări în înțelegerea termenilor de umanism și altruism, în fiecare zi. Mai exact, o neînțelegere a cuvintelor Bibliei! Legile Creatorului au toate un scop, vizează un obiectiv. Ele trebuie studiate în strânsă legătură cu scopul creației, altfel sunt înțelese greșit și chiar se contrazic reciproc.
De aceea, în fiecare acțiune pe care o facem, justificarea sau critica ei este posibilă numai atunci când o putem aborda în raport cu scopul creației, adică în raport cu scopul Creatorului care alege să acționeze într-un anumit mod. Altfel nu vom putea niciodată să evaluăm corect vreun fenomen din lume.
Dacă suntem suficient de înțelepți pentru a transmite descendenților noștri acel punct de vedere asupra lumii, asupra acțiunilor lor, nu prin etica religioasă, ci creativ și nu din cauza fricii de pedeapsă, ei vor fi conștienți de existența Creatorului, a naturii, vor evolua spiritual mai repede și vor ajunge la dobândirea spirituală cu care ar trebui şi chiar putem influența providența.
În secolul al XX-lea a existat o sciziune între societatea religioasă și cea laică. Această separare va începe să se restrângă în curând, întrucât cele două grupuri încep să înțeleagă adevărata cale. Această cale nu este nici religioasă, nici laică, ci este ceva intermediar, o cale de aur, calea către Creator.
Egoismul absolut se exprimă în fiecare națiune prin auto-apreciere, o ridicată stimă de sine, legată de națiunea mea ca națiune virtuoasă. Poate că aceste imagini își pierd o parte din puterea lor în anumite perioade, dar ulterior, absența bazei pentru o stimă de sine exagerată provoacă agresivitate, cauzată de absența acestei stime.
Oamenii continuă să se plângă de depresie, de suferințe şi chinuri și, de fapt, lipsa bucuriei în viața lor. Pot face o recomandare precum acel om înțelept care (când a auzit de aglomerația din casa prietenului său) i-a sugerat să lase să intre în casă capra din ogradă. După un timp, i-a sugerat să scoată iar capra din casă.
Recomand tuturor celor aflați în depresie: închideți ochii și urechile. Rămâneți așa câteva minute până când simțiți o dorință puternică de a vedea și de a auzi, de a suferi din ce în ce mai mult, apoi îndepărtați legătura de la ochi și acoperitoarele de la urechi și veți vedea cât de frumoasă și minunată este această lume!
Puteți spune că, practic, teoriile lui Freud, Marx și Einstein sunt aceeași căutare a Creatorului, dar nu într-un mod direct, ci prin contradicțiile din societate, din om, din știință. Toți au căutat ceva perfect, adică Creatorul, dar au căutat sub barieră, în lumea noastră, dar cu o recunoaștere interioară că nu există nicio soluție în lumea noastră.
Înțelegerea și recunoașterea puterii Creatorului nu este doar acceptarea faptului că El este singura raţiune a tuturor lucrurilor, anume că „Nu există altceva în afară de El”, ci o aspirație spirituală către lumea superioară, o dorință de a se uni cu El, dacă El este singurul. Întrucât înțelegerea faptului că El este unic, îl obligă pe om să-și susţină propria unicitate prin egalizarea propriilor sale atribute cu cele ale Creatorului, prin unirea cu El.
* * *
Diferențele în practica Yoga și a altor metode, spre deosebire de Cabala, constau în faptul că toate celelalte metode și religii oferă o metodă de performanță exterioară, fizică, adică exerciții practice, diete, obiceiuri, şi alte tipuri de exerciții. Numai Înțelepciunea Cabala nu este despre vreo acțiune exterioară, ci întreaga practică, de la început până la sfârșit, se concentrează asupra sufletului omului, gândurilor sale, aspirațiilor spirituale, adică o practică spirituală interioară.
Dacă individul respectă legile naturii și, în același timp, încearcă să-L imagineze pe Creator, vede întotdeauna diferențele dintre sine, egoistul și Creatorul, care este altruist. Această proporție creează religii în care omul este descris ca având atribute opuse Creatorului, voința de a primi, care se opune cu siguranță atributelor Creatorului și, astfel, calea sa spirituală se concentrează pe suprimarea naturii sale și a liberului său arbitru.
Numai acela care poate imagina întreaga realitate ca fiind făcută nu din Creator și creație, ci doar din Creatorul însuşi, nu va vedea contradicțiile dintre el și Creator. Ca urmare, abordarea sa, drumul său către Creator se vor concentra nu pe lupta cu propriile sale atribute, ci pe acceptarea în egală măsură a atributelor sale și ale Creatorului.
Persoana respectivă nu își va baza niciodată educația pe amenințare, constrângere și limitări, deși acest mod permite rezultate vizibile uimitoare pe termen scurt, dar nu va aduce niciodată omului o rectificare spirituală autentică. De îndată ce condițiile se vor schimba, totul se va prăbuși într-o manieră oribilă și distorsionată.
Doar o schimbare spirituală pe care omul să o facă de bunăvoie, treptat, în interiorul sufletului său, ca urmare a influenței grupului, învăţătorului (cabalist), anturajul apropiat în care alege liber să se afle, îl va face să se schimbe. Influența grupului asupra omului este la fel de eficientă pe cât este el de conștient că trebuie rectificat și, prin urmare, trebuie să accepte grupul ca factor de influență suprem. În această măsură, omul va putea, de asemenea, să absoarbă ideea ascensiunii spirituale în grup și, în aceeaşi măsură, va fi capabil să aspire la Creator și să își accelereze ascensiunea spirituală de la calea omului obișnuit la calea celor puţini aleşi. Pentru un astfel de om nu există limitări, ci doar schimbări interioare.
(înapoi la pagina O CARTE DESCHISĂ – click)