înapoi la CUPRINS link
Generaţiile vin şi pleacă, dar fiecare generaţie şi fiecare individ îşi pune aceeaşi întrebare cu privire la scopul vieţii. Acest lucru se întâmplă în special pe timp de război sau atunci când întreaga umanitate suferă şi în perioadele de nenorociri care se abat, la un anumit moment din viaţa noastră, asupra fiecăruia dintre noi. Care este scopul vieţii noastre, pe care o considerăm atât de preţioasă? Şi oare nu ar trebui ca lipsa suferinţei să fie considerată fericire?
În Talmud, Etica părinţilor, se spune: „Împotriva voinţei tale te-ai născut, împotriva voinţei tale trăieşti şi împotriva voinţei tale vei muri.“
Fiecare generaţie are partea ei de nenorocire. Unii dintre noi au trecut prin Marea Depresie, prin războaie şi prin frământările de după războaie. Însă văd generaţia mea, plină de probleme şi suferinţe, incapabilă să se organizeze şi incapabilă să se găsească pe sine.
În această atmosferă, întrebarea referitoare la scopul vieţii noastre iese în mod clar în evidenţă. Uneori pare că viaţa este mult mai dificilă decât moartea însăşi; de aceea nu este o surpriză faptul că în Etica Părinţilor se spune: „Împotriva voinţei tale vei trăi.“
Suntem creaţi de Natură şi suntem forţaţi să existăm cu calităţile care ne-au fost impuse. Este ca şi cum am fi fiinţe doar semi-inteligente; suntem fiinţe inteligente numai în măsura în care suntem conştienţi că acţiunile noastre sunt determinate de caracteristicile şi calităţile noastre înnăscute şi că nu putem face nimic împotriva lor. Dacă suntem la mila naturii, atunci nu există posibilitatea de a prevedea unde ne poate purta această natură sălbatică.
Natura noastră este responsabilă de producerea constantă a conflictelor dintre indivizi şi dintre naţiuni întregi care, asemenea animalelor sălbatice, sunt prinse în lupta viciată a instinctelor. Şi totuşi, la nivel subconştient, nu putem accepta comparaţia dintre noi şi animalele primitive.
Totuşi, dacă Forţa Divină care ne-a creat există, de ce nu o percepem, de ce se ascunde de noi? Dacă am şti ce ne cere, nu am face aceste greşeli în viaţa noastră, greşeli pentru care suntem condamnaţi la suferinţă!
Cât de uşoară ar fi viaţa dacă Creatorul nu ar fi ascuns fiinţei umane, ci ar fi perceput clar şi văzut de fiecare dintre noi!
Atunci, nu ne-am mai îndoi de existenţa Lui. Am fi capabili să observăm efectele Providenţei Sale asupra lumii înconjurătoare, am înţelege cauza şi scopul creării noastre, am vedea clar consecinţele acţiunilor noastre şi răspunsul Lui la ele, am fi capabili să discutăm cu El toate problemele noastre, am putea apela la ajutorul Său, am căuta protecţia şi sfatul Său, ne-am putea plânge în legătură cu problemele noastre şi am putea să Îl întrebăm de ce ne tratează astfel.
În cele din urmă, ne-am consulta cu El în privinţa viitorului, am fi în mod constant în legătură cu El şi ne-am putea corecta în funcţie de sfaturile Lui. În final, El ar fi mulţumit şi noi, de asemenea, am fi în câştig.
Aşa cum un copil este conştient de mama sa din momentul naşterii sale, tot aşa am fi şi noi conştienţi de Creator. Am învăţa cum să avem o viaţă corectă, luând aminte la reacţiile Lui faţă de acţiunile noastre şi chiar faţă de intenţiile noastre. L-am percepe pe Creator la fel de apropiat precum ne percepem mama, de vreme ce am putea să Îl vedem ca Sursa naşterii noastre, ca pe părintele nostru şi drept cauză a existenţei noastre şi a vieţii viitoare.
Dacă toate cele de mai sus s-ar adeveri, nu am avea nevoie de guverne, şcoli sau educatori. Existenţa tuturor naţiunilor ar fi concentrată pe o frumoasă şi simplă coexistenţă de dragul unei cauze comune evidentă pentru toţi: unificarea spirituală cu Creatorul care este văzut şi perceput.
Acţiunile fiecăruia dintre noi ar fi conduse de legi spirituale clare, numite „porunci“ şi fiecare le-ar urma pentru că, dacă le-ar încălca, ar însemna să-şi facă rău lui însuşi, ceea ce ar echivala cu saltul într-un incendiu sau de pe o stâncă.
Dacă am putea percepe în mod clar Creatorul şi Înţelepciunea Sa, nu am avea nicio dificultate în îndeplinirea celor mai dificile sarcini, pentru că beneficiul personal rezultat din acestea ar fi evident. Ar fi ca şi cum am da tot ce deţinem unui străin, fără a ne gândi de două ori la prezent sau la viitor.
Totuşi, aceasta nu ar fi o problemă, deoarece conştientizarea Legilor Divine ne-ar permite să vedem beneficiile actului altruist. Am şti că ne aflăm în puterea bunului şi eternului Creator.
Imaginaţi-vă cât de natural ar fi (şi, de asemenea, cât de nenatural şi imposibil este în actuala stare a ascunderii Creatorului) să ne abandonăm Creatorului, să Îi închinăm toate gândurile şi dorinţele fără rezerve şi să fim ce vrea El să fim.
Nu am mai fi preocupaţi de propria persoană şi nu ne-am gândi la noi. De fapt, am înceta să fim conştienţi de noi înşine şi am transfera toate sentimentele de la noi la El, încercând să ne apropiem de El şi să trăim conform Gândurilor şi Voinţei Sale.
Din cele de mai sus rezultă clar că singurul element care lipseşte în lumea noastră este perceperea Creatorului.
Dobândirea unei asemenea percepţii ar trebui să fie singurul nostru scop în această lume. Acesta este obiectivul pentru care nu ar trebui să precupeţim niciun efort, pentru că numai atunci când Îl putem percepe pe Creator putem primi ajutorul Său. Acest lucru ne-ar putea salva atât de nenorocirile acestei vieţi, cât şi de la moartea spirituală, acordându-ne nemurirea spirituală fără a trebui să ne mai întoarcem în această lume.
Metoda de căutare a perceperii Creatorului este cunoscută sub numele de „Cabala“. Percepţia Creatorului este numită „credinţă“. Cu toate acestea, deseori asociem în mod eronat credinţa cu căutarea în întuneric, fără a-L vedea sau a-L percepe pe Creator.
De fapt, credinţa înseamnă exact opusul. Potrivit Cabalei, Lumina Creatorului, care umple omul, Lumina conectării cu Creatorul, Lumina care ne dă sentimentul unificării cu El (Or Hasadim) este cunoscută sub numele de „Lumina Credinţei“ sau, mai simplu, credinţă.
Credinţa, Lumina Creatorului, ne dă senzaţia că suntem legaţi de eternitate. Ea determină înţelegerea Creatorului, precum şi sentimentul de comunicare completă cu El, împreună cu cel de securitate absolută, nemurire, măreţie şi putere. Devine clar că eliberarea de existenţa noastră temporară şi de suferinţă (cauzată de căutarea zadarnică de plăceri trecătoare) depinde doar de dobândirea credinţei prin intermediul căreia vom fi capabili să Îl percepem pe Creator.
În general, singura cauză a nenorocirilor noastre şi a inutilei şi temporarei noastre vieţi este incapacitatea de a percepe Creatorul. Cabala ne face să simţim că trebuie să ne apropiem de El, ne împinge către El, îndemnându-ne: „Gustaţi şi vedeţi că Domnul este bun.“ Scopul acestui text este de a vă conduce prin stadiile iniţiale ale drumului către perceperea Creatorului.
Fereastra către inimă
Este clar că, de la crearea acestei lumi, umanitatea a trecut prin suferinţe şi dureri atât de mari, încât adeseori acestea au fost mai rele decât moartea însăşi. Cine, dacă nu Creatorul, este Sursa acestora?
Pe parcursul istoriei, câţi oameni au fost dispuşi să sufere şi să îndure durerea pentru a atinge înţelepciunea superioară şi pentru a ajunge la înălţarea spirituală? Câţi dintre ei s-au oferit voluntari să suporte agonii insuportabile, în dorinţa de a găsi măcar un strop de percepere spirituală şi înţelegere a Forţei Superioare şi, de dragul unirii cu Creatorul, să devină Servitorii Săi?
Şi totuşi, ei toţi au trăit fără să fi primit vreodată răspuns şi fără să fi obţinut rezultate vizibile. Au părăsit această lume aşa cum au venit.
De ce a ignorat Creatorul rugăciunile lor? De ce şi-a întors faţa de la ei şi le-a dispreţuit suferinţa? Toţi oamenii au înţeles în subconştient că există un scop mai înalt al universului şi al tuturor evenimentelor care au loc. Această înţelegere este numită „picătura de unificare“ a individului cu Creatorul
De fapt, în ciuda cufundării lor în egoism şi a chinului insuportabil datorat respingerii Creatorului, ei au simţit imediat cum, în inima lor, se deschide o fereastră care, până atunci, fusese închisă adevărului. Până în acel moment, inima lor a fost incapabilă să simtă altceva decât propria durere şi propriile dorinţe.
Această fereastră le-a arătat că au fost consideraţi demni de a experimenta şi simţi cum mult dorita „picătură de unificare“ pătrunde în fiecare inimă prin zidurile sale sparte. Prin urmare, toate calităţile lor au fost modificate până au obţinut o formă opusă, formă asemănătoare cu calităţile Creatorului.
Abia atunci şi-au dat seama că se pot uni cu El în timp ce se află cufundaţi în suferinţă. Numai atunci au putut înţelege Unicitatea Creatorului, deoarece atât Prezenţa Sa a fost simţită acolo, cât şi „picătura de unificare“ cu El. În momentul experimentării acestei revelaţii, Lumina le-a devenit evidentă şi le-a umplut rănile.
Tocmai din cauza acestor răni ale percepţiei şi cunoaşterii şi a teribilei suferinţe generată de contradicţiile chinuitoare ale sufletului, Creatorul Însuşi umple aceşti oameni cu o minunată şi nemărginită fericire, dincolo de orice imaginaţie, oricât de perfectă ar fi ea. Toate acestea le-au fost date pentru a-i face să înţeleagă că suferinţa şi agonia lor sunt valorificate. Era nevoie de acest lucru pentru ca ei să poată experimenta Perfecţiunea Ultimă.
De îndată ce această stare este atinsă, fiecare celulă din corpul lor îi convinge că oricine în lume ar fi dispus să treacă prin chinuri de neconceput pentru a experimenta, cel puţin o dată în viaţă, fericirea de a fi unit cu Creatorul.
Atunci, de ce Creatorul oferă tăcerea ca răspuns la cerea de ajutor a oamenilor?
Explicaţia poate fi următoarea: oamenii sunt mult mai preocupaţi de propriul progres, decât de slăvirea Creatorului. Prin urmare, lacrimile lor sunt goale, iar ei părăsesc această lume aşa cum au venit: fără nimic.
Menirea finală a fiecărui animal este dispariţia, iar oamenii care nu L-au perceput pe Creator sunt asemenea animalelor. Pe de altă parte, dacă o persoană este preocupată de slăvirea Creatorului, El se va revela pe Sine acelei persoane.
„Picăturile de unificare“ care îndeplinesc scopul Creaţiei se varsă în inimile celor care sunt preocupaţi de gloria şi iubirea Creatorului. Ele curg în aceia care, în loc să se plângă de nedreptatea Regulii Divine, sunt complet convinşi în inima lor că tot ceea ce face Creatorul este în final spre binele lor.
Spiritualul nu poate fi divizat; putem înţelege puţin câte puţin din întreg, până la înţelegerea lui completă.
Prin urmare, succesul eforturilor spirituale depinde de puritatea dorinţelor noastre. Lumina spirituală curge numai în acele porţiuni ale sufletelor noastre care au fost curăţate de egoism.
Când privim în mod obiectiv natura existenţei noastre şi tot ce ne înconjoară putem aprecia mai bine minunăţia Creaţiei. Conform cabaliştilor, care comunică direct cu Creatorul, existenţa Lui are implicaţii importante pentru noi. Dacă există într-adevăr un Creator şi dacă El determină toate circumstanţele care ne afectează viaţa, atunci încercarea de a menţine un contact cât mai strâns cu El este mai mult decât logică.
Totuşi, dacă încercăm din greu şi reuşim, ne vom simţi ca suspendaţi în aer, fără suport, deoarece Creatorul este ascuns percepţiei noastre. Fără a vedea, simţi, auzi sau primi anumite semnale senzoriale, am depune efort dintr-o singură direcţie, strigând în gol.
Atunci de ce ne creează astfel Creatorul, fără să ne permită să Îl percepem? În plus, de ce s-ar ascunde de noi? De ce, chiar când apelăm la El, pare că nu răspunde şi preferă să ne influenţeze într-un mod ascuns nouă, prin intermediul naturii şi a mediului nostru?
Dacă dorinţa Lui este să ne corecteze, adică să îşi corecteze „eroarea“ în Creaţie, ar fi putut face asta mai demult, direct sau indirect. Dacă El ni se revelează, Îl vom vedea şi Îl vom aprecia în măsura în care ne îngăduie simţurile noastre şi inteligenţa cu care El ne-a creat. Atunci am şti cu siguranţă ce să facem şi cum să acţionăm în această lume, care se presupune că a fost creată pentru noi.
Mai mult decât atât, în mod paradoxal, de îndată ce ne străduim să ajungem la Creator, să Îl percepem şi să ne apropiem de El, simţim cum dorinţa pentru El dispare. Dacă El direcţionează toate senzaţiile noastre, atunci de ce nu a dezvoltat în mod specific această dorinţă în cei care doresc să-L perceapă?
În plus: De ce pune tot felul de obstacole în calea noastră? Aceia dintre noi care doresc să se apropie de Creator sunt adesea respinşi de El. Într-adevăr, El poate impune ani de suferinţă celor care se află în căutarea Sa.
Uneori, am putea chiar să simţim că mândria şi aroganţa deasupra cărora ni se spune să ne ridicăm sunt mult mai caracteristice Creatorului! În fond, dacă este milos, în special cu cei care Îl caută, de ce nu primim răspuns la cererile şi lacrimile noastre?
Dacă putem schimba ceva în viaţa noastră, înseamnă că El ne-a dat liberul-arbitru să facem asta. Dar, pentru motive care ne scapă, El nu ne-a înzestrat cu suficientă cunoaştere pentru a evita suferinţa care însoţeşte existenţa şi dezvoltarea noastră spirituală.
Pe de altă parte, dacă nu există liber-arbitru, atunci ce poate fi mai neplăcut decât să ne facă să suferim mulţi ani, fără sens în această lume crudă pe care El a creat-o? Desigur, asemenea plângeri sunt infinite la număr. Şi dacă El este cauza condiţiei noastre, atunci cu atât mai mult Îl criticăm şi Îl învinovăţim, ceea ce şi facem în momentele în care simţim suferinţă.
Creatorul vede tot ce se întâmplă în inimile noastre.
Atunci când suntem nemulţumiţi de ceva, acest sentiment poate fi interpretat ca învinuire a Creatorului, chiar dacă această vină nu este adresată direct Lui sau chiar dacă nu credem în existenţa Lui.
Fiecare dintre noi este îndreptăţit să-şi menţină convingerile pe care le are în starea lui actuală, oricare ar fi acea stare şi indiferent care ar fi acele convingeri. Acest lucru se întâmplă deoarece noi păstrăm doar ceea ce simţim a fi adevărat în acel moment şi, de asemenea, ce am analizat cu mintea noastră.
Cu toate acestea, cei care au o vastă experienţă de viaţă ştiu cât de drastic se pot schimba în timp părerile noastre. Asta nu înseamnă că înainte ne-am înşelat, iar acum avem dreptate; trebuie să ne dăm seama că punctul de vedere de astăzi, mâine se poate dovedi a fi greşit. Aşadar, concluziile pe care le tragem în orice situaţie sunt corecte doar pentru acea situaţie; ele pot fi total opuse concluziilor pe care le tragem în alte situaţii.
În mod asemănător, noi nu putem să evaluăm alte lumi sau legile lor şi nici să le judecăm pe baza criteriilor noastre actuale – criterii ale acestei lumi. Nu avem o inteligenţă sau percepţie supranaturală şi greşim în mod constant chiar atunci când ne aflăm în graniţele lumii noastre. Aşadar, nu putem trage concluzii în privinţa necunoscutului şi nici nu putem emite judecăţi în privinţa acestuia.
Numai aceia dintre noi care posedă calităţile supranaturale necesare pot emite o judecată corectă referitoare la ceea ce există mai Sus şi dincolo de natural. Cei care posedă atât calităţi supranaturale, cât şi calităţile noastre, ne pot descrie mai exact supranaturalul. O asemenea persoană este numită cabalist – o persoană din lumea noastră, care este creată cu aceleaşi calităţi ca ale fiecăruia dintre noi, însă înzestrată şi cu calităţi de Sus, care îi permit să ne descrie ce se întâmplă acolo.
De aceea Creatorul a îngăduit anumitor cabalişti să îşi dezvăluie cunoştinţele unui mare număr de oameni: pentru a-i ajuta să comunice cu El. Cabaliştii ne explică, într-un limbaj care este pe înţelesul nostru, faptul că structura şi funcţionarea raţiunii în lumea spirituală se bazează pe legi diferite şi opuse ca natură faţă de legile noastre.
Credinţa mai presus de raţiune
Nu există nici o graniţă care să separe lumea noastră de lumea cerească, spirituală. Dar pentru că lumea spirituală este, în conformitate cu proprietăţile sale, o „antilume“, ea este plasată atât de departe de percepţia noastră, încât, după ce ne naştem în această lume, uităm complet starea noastră anterioară.
În mod natural, singura modalitate de a percepe această „antilume“ presupune dobândirea esenţei, raţiunii şi calităţilor sale. Cum trebuie să ne schimbăm propria natură pentru a dobândi o alta, complet opusă?
Legea de bază a lumii spirituale se rezumă la două cuvinte: „altruism absolut“.
Cum putem dobândi această calitate? Cabaliştii sugerează să ne transformăm noi înşine. Doar prin acest act interior suntem capabili să percepem lumea spirituală şi să începem să trăim simultan în ambele lumi.
O asemenea transformare este numită „credinţă mai presus de raţiune“. Lumea spirituală este o lume altruistă. Fiecare dorinţă şi acţiune care există pe acest tărâm nu este dictată de raţiunea umană sau de egoism, ci de credinţă, adică de simţirea Creatorului.
Dacă raţiunea este un instrument vital pentru acţiunile noastre, atunci se pare că nu suntem capabili să ne eliberăm complet de propriul intelect. Totuşi, datorită faptului că intelectul nostru nu ne arată cum putem scăpa de circumstanţele pe care Creatorul le plasează în faţa noastră într-o manieră ascunsă, el nu ne poate ajuta în rezolvarea problemelor.
În schimb, vom rămâne suspendaţi, fără sprijin şi fără un răspuns logic la ceea ce ni se întâmplă. În lumea noastră suntem conduşi doar de propria noastră raţiune. În tot ceea ce facem, raţiunea (calculul egoist, pur „raţional“) este baza tuturor dorinţelor şi acţiunilor noastre.
Raţiunea calculează cantitatea de plăcere pe care ne aşteptăm să o experimentăm, în comparaţie cu cantitatea de durere care trebuie suportată pentru a dobândi această plăcere. Apoi, le scădem una din alta pentru a evalua costul, şi astfel decidem dacă ne îndreptăm către plăcere sau alegem liniştea.
O asemenea abordare „rezonabilă“ a lucrurilor din jurul nostru este numită „credinţă în raţiune“. În acest caz raţiunea determină câtă credinţă vom investi.
Adeseori acţionăm fără a calcula beneficiul sau costul efortului ca, de exemplu, în cazurile fanatismului sau comportamentelor condiţionate. Asemenea acte „oarbe“ sunt numite acte ale „credinţei sub raţiune“ pentru că sunt determinate mai degrabă de urmarea orbească a deciziilor luate de altcineva, decât de raţiune sau prin calcul.
Acţiunile noastre pot fi dictate, de asemenea, de educaţie, care a devenit a două noastră natură într-o asemenea măsură, încât trebuie să facem un efort pentru a nu acţiona mecanic, prin puterea obişnuinţei.
Pentru a face trecerea de la legile lumii noastre la aplicarea legilor lumii spirituale trebuie să îndeplinim anumite condiţii. În primul rând, trebuie să ne eliberăm complet de argumentele raţiunii, să renunţăm la folosirea intelectului în determinarea acţiunilor noastre. Ar trebui să încercăm să ne ţinem de Creator cu ambele mâini, ca şi cum am fi suspendaţi în aer, permiţându-I Lui şi numai Lui să ne determine acţiunile.
Simbolic vorbind, ar trebui să înlocuim propria minte cu mintea Creatorului şi să acţionăm contrar raţiunii noastre. Trebuie să plasăm Voinţa Creatorului deasupra voinţei noastre. De îndată ce suntem capabili să facem acest lucru comportamentul nostru va reprezenta „credinţa mai presus de raţiune“.
După încheierea acestui prim stadiu vom fi capabili să percepem atât lumea aceasta, cât şi lumea spirituală. Vom descoperi, ulterior, că ambele lumi funcţionează în conformitate cu aceeaşi lege spirituală a „credinţei mai presus de raţiune“.
Dorinţa de a ne suprima raţiunea şi de a fi conduşi numai de dorinţa de a ne preda Creatorului formează vasul spiritual în care vom primi toată înţelegerea spirituală. Capacitatea acestui vas, capacitatea raţiunii noastre spirituale este determinată de cât de mult raţionament egoist, pământean suntem dispuşi să suprimăm.
Pentru a ne creşte capacitatea vaselor spirituale Creatorul plasează obstacole din ce în ce mai mari în calea noastră spirituală. Acestea întăresc atât dorinţele noastre egoiste, cât şi îndoielile referitoare la Regula Creatorului.
Ele ne permit, în schimb, să depăşim treptat aceste obstacole şi să dezvoltăm dorinţe puternic altruiste. Astfel, ni se dă oportunitatea de a ne creşte capacitatea vaselor spirituale.
Dacă ne putem prinde mental de Creator cu ambele mâini (adică să ignorăm abordarea critică a raţiunii umane şi să ne bucurăm că o asemenea oportunitate ne-a fost oferită) şi dacă putem suporta această condiţie cel puţin un moment, atunci vom vedea cât de minunată este starea spirituală. Această stare poate fi atinsă doar atunci când am dobândit Adevărul etern.
Acest Adevăr nu se va schimba mâine, aşa cum se întâmpla cu credinţele din trecut, pentru că acum suntem uniţi cu Creatorul şi putem vedea toate evenimentele prin prisma Adevărului etern. Progresul este posibil numai prin trei linii simultane şi paralele. Linia dreaptă este credinţa; linia stângă este cunoaşterea şi înţelegerea.
Aceste două linii nu deviază niciodată, pentru că ele sunt reciproc opuse.
Prin urmare, singura cale de a le echilibra este prin intermediul liniei de mijloc, care este formată simultan din ambele linii: linia dreaptă şi linia stângă. Această linie de mijloc denotă comportamentul spiritual, în care raţiunea este folosită în concordanţă cu gradul de credinţă al omului.
Toate obiectele spirituale sunt înfăşurate în jurul Creatorului, sunt aşezate pe El în straturi, în ordinea în care emană de la El. Tot ceea ce în univers este înfăşurat în jurul Creatorului există numai în raport cu creaturile şi toate sunt produsele fiinţei creată iniţial, numită „Malhut“.
Adică, toate lumile şi toate fiinţele create, cu excepţia Creatorului, sunt o singură entitate: Malhut, ceea ce înseamnă rădăcina sau Sursa originală a tuturor fiinţelor. În cele din urmă, Malhut se sparge pe sine în multe părţi mici. Suma acestor părţi ale lui Malhut este cunoscută sub numele de „Şhina“.
Lumina Creatorului, Prezenţa Lui şi umplerea Divină a Şhina sunt cunoscute sub numele de „Şohen“. Timpul necesar umplerii complete a tuturor părţilor Şhina se numeşte „timpul corectării“.
În acest timp, fiinţele create realizează corectările interioare ale propriilor părţi de Malhut. Fiecare fiinţă corectează partea din care a fost creată, adică îşi corectează sufletul.
Până în momentul în care Creatorul se poate uni total cu fiinţele create de El, revelându-se lor în întregime sau „până când Şohen umple Şhina“, condiţia Şhina, (rădăcina sufletelor) este cunoscută ca „exilul Şhinei faţă de Creator“ (Galut haŞhina). În aceste condiţii, nu există perfecţiune în Lumile Superioare. Chiar şi în lumea noastră, cea mai joasă dintre toate, fiecare fiinţă trebuie să Îl perceapă în totalitate pe Creator. Dar, de cele mai multe ori suntem preocupaţi de satisfacerea măruntelor noastre dorinţe personale, atât de caracteristice acestei lumi, şi urmăm orbeşte cerinţele corpului nostru.
Există o condiţie a sufletului numită „Şhina în ţărână“, atunci când plăcerile pur spirituale sunt considerate a fi inutile şi absurde. Această stare este, de asemenea, descrisă ca fiind „suferinţa Şhinei“.
Toate suferinţele umane apar pentru că suntem forţaţi de Sus să respingem complet raţiunea şi să acţionăm orbeşte, plasând credinţa mai presus de raţiune.
Totuşi, cu cât posedăm mai multă raţiune şi cunoaştere, şi cu cât devenim mai puternici şi mai inteligenţi, cu atât mai greu ne este să urmăm calea credinţei.
În consecinţă, cu cât respingem mai mult raţiunea, cu atât mai mult ne creştem suferinţa.
Aceia dintre noi care au ales calea dezvoltării spirituale descrisă mai sus nu pot fi de acord cu Creatorul. În inimile noastre, noi condamnăm nevoia de a urma aceasta cale; aşadar, avem dificultăţi în justificarea metodelor Creatorului. Totuşi, nu putem susţine o asemenea condiţie pentru o perioadă lungă de timp, decât dacă El decide să ne ajute şi să ne reveleze întreaga imagine a Creaţiei.
Atunci când simţim că suntem într-o stare de elevare spirituală şi toate dorinţele noastre sunt concentrate doar asupra Creatorului, suntem gata să ne adâncim în cele mai potrivite texte de Cabala, încercând să le pătrundem sensul interior. Deşi, în ciuda eforturilor noastre, simţim că nu putem înţelege nimic, trebuie să continuăm să ne întoarcem la studiul Cabalei în mod repetat şi să nu disperăm dacă nu înţelegem subiectul.
Cum putem beneficia de pe urma acestor eforturi? De fapt, eforturile noastre în înţelegerea misterelor Cabalei sunt egale cu rugăciunile prin care Îi cerem Creatorului să ni se reveleze. Această dorinţă de conectare se întăreşte atunci când căutăm să înţelegem conceptele Cabalei.
Tăria rugăciunilor noastre este determinată de tăria cererii noastre. În general, atunci când investim efort pentru a dobândi ceva, dorinţa noastră de a dobândi acel lucru creşte. Tăria dorinţei noastre poate fi evaluată în funcţie de câtă suferinţă simţim din cauza absenţei obiectului dorit. Suferinţa neexprimată în cuvinte, dar simţită în inimă, este în sine o rugăciune.
Procedând ca mai sus, putem recunoaşte că doar după eforturi intense, dar fără succesul de a dobândi ceea ce dorim, ne putem ruga atât de sincer, încât să primim. Dacă, în timpul încercării de a cerceta textele, inima noastră nu este încă eliberată de gândurile exterioare, atunci mintea nu are capacitatea de a fi devotată exclusiv studiului, de vreme ce mintea ascultă inima.
Pentru ca rugăciunile să fie acceptate de Creator, ele trebuie să vină din adâncul inimilor noastre. Adică, toate dorinţele noastre trebuie să fie concentrate în acea rugăciune. Din acest motiv trebuie să ne adâncim de sute de ori în texte, chiar fără a le înţelege, pentru ca adevărata noastră dorinţă să se împlinească: aceea de a fi auziţi de Creator.
O dorinţă adevărată nu lasă loc altor dorinţe. În timp ce studiem Cabala, vom examina acţiunile Creatorului, şi aşa putem avansa către El. Astfel, în mod treptat vom deveni vrednici să înţelegem ceea ce citim.
Credinţa sau conştientizarea Creatorului ne va face să simţim că suntem în prezenţa Regelui Universului. Atunci, fără îndoială, ne vom umple de sentimentele necesare de iubire şi frică. Până în momentul în care dobândim o asemenea credinţă, trebuie să continuăm să tindem către ea, pentru că doar credinţa ne va permite să ne bucurăm de viaţa spirituală şi să evităm să ne cufundăm în adâncimea egoismului, redevenind căutători de plăceri.
Nevoia de a deveni conştienţi de Creator trebuie să fie cultivată până când devine permanent înrădăcinată în fiinţa noastră. Trebuie să semene cu atracţia permanentă către persoana iubită, fără de care viaţa pare insuportabilă.
Tot ceea ce înconjoară fiinţele umane atenuează intenţionat nevoia de Conştientizare a Divinului, iar simţirea plăcerii generată de orice lucru exterior reduce instantaneu durerea goliciunii spirituale. Prin urmare, în timp ce ne bucurăm de plăcerile acestei lumi, este vital să le împiedicăm să distrugă nevoia noastră de a-L percepe pe Creator, de vreme ce aceste plăceri ne fură senzaţiile spirituale.
Dorinţa de a-L percepe pe Creator este caracteristică doar fiinţelor umane, însă nu tuturor fiinţelor umane. Această dorinţă provine din nevoia noastră de a înţelege ceea ce suntem, de a ne înţelege pe noi înşine, scopul nostru în lume şi originile noastre. Căutarea răspunsurilor referitoare la propria persoană ne conduce la căutarea Sursei vieţii.
înapoi la CUPRINS link