înapoi la CUPRINS link
Actul I
Într-o casă puternic luminată, cu camere spaţioase, un bărbat plăcut la înfăţişare se află în bucătărie şi este foarte preocupat. El pregăteşte masa pentru mult aşteptatul său oaspete. În timp ce se află acolo, îşi aminteşte de delicatesele care îi plac acestuia.
Anticiparea plină de bucurie a gazdei este foarte evidentă. Graţios, cu mişcări armonioase, el aşează pe masă cinci feluri de mâncare diferite. Lângă masă sunt două scaune tapiţate.
Un ciocănit în uşă şi oaspetele intră. Faţa gazdei se luminează la vederea oaspetelui şi îl invită să ia loc la masă. Acesta se aşează şi gazda se uită la el cu drag.
Oaspetele priveşte delicatesele din faţa sa şi le miroase, politicos, de la distanţă. Este evident că îi place ceea ce vede, dar îşi manifestă admiraţia cu tact, reţinut, fără a arăta că ştie că mâncarea este pregătită pentru el.
GAZDA: Aşează-te. Am făcut aceste feluri de mâncare special pentru tine, pentru că ştiu cât de mult îţi plac. Ştim amândoi că îţi cunosc gusturile şi obiceiurile tale la masă. Ştiu că îţi este foame şi ştiu cât poţi mânca, aşa că, am pregătit totul exact pe gustul tău şi exact cantitatea pe care o poţi mânca, până la ultima firmitură.
POVESTITORUL: Dacă ar rămâne mâncare după ce oaspetele s-a săturat, atât Gazda, cât şi Oaspetele ar fi nefericiţi. Gazda ar fi nefericită pentru că asta ar însemna că vrea să dea oaspetelui mai mult decât vrea oaspetele să primească.
Oaspetele ar fi dezamăgit că nu e capabil să împlinească dorinţa gazdei de a mânca tot. De asemenea, oaspetele ar regreta dacă, după ce s-a săturat, ar mai rămâne delicatese de care nu s-ar mai putea bucura atât de mult. Aceasta ar însemna că oaspetele nu are o dorinţă suficientă pentru plăcerea care îi este oferită.
OASPETELE (solemn): Într-adevăr, ai pregătit exact ce vreau să văd şi să mănânc la masă. Chiar şi cantitatea este cea potrivită. Asta este tot ceea mi-am putut dori vreodată de la viaţă: să mă bucur de toate acestea. Pentru mine ar putea fi ultima plăcere divină.
GAZDA: Te rog, mănâncă tot şi bucură-te. Asta mă va bucura şi pe mine.
(Oaspetele începe să mănânce.)
OASPETELE (evident încântat şi cu gura plină, părând totuşi încurcat): De ce cu cât mănânc mai mult, cu atât mă bucur mai puţin de mâncare?
Plăcerea pe care o primesc stinge foamea şi mă bucur din ce în ce mai puţin. Cu cât mă simt mai sătul, cu atât mă bucur mai puţin de mâncare.
Şi după ce mănânc, rămân doar cu amintirea plăcerii, nu cu plăcerea însăşi. Plăcerea a fost prezentă doar atât timp cât mi-a fost foame. Când foamea s-a stins, a dispărut şi bucuria. Am primit ce mi-am dorit, şi iată că am rămas fără plăcere sau bucurie. Nu mai vreau nimic şi nimic nu mă mai bucură.
GAZDA (puţin indignată): Am făcut tot ce-am putut ca să te mulţumesc. Nu este vina mea că primirea plăcerii a stins senzaţia de delectare, pentru că dorinţa a dispărut. În orice caz, acum eşti sătul.
OASPETELE (apărându-se): Primind ceea ce ai pregătit pentru mine, nu mai pot nici să îţi mulţumesc, pentru că am încetat să mă bucur de ceea ce mi-ai oferit. Ceea ce simt este că tu mi-ai oferit foarte mult, în timp ce eu nu ţi-am dat nimic în schimb. Ca urmare, mă faci să îmi fie ruşine arătându-mi în mod necugetat că tu eşti cel care dăruieşte, iar eu cel care primeşte.
GAZDA: Nu ţi-am arătat că tu eşti cel care primeşte şi eu cel care dăruieşte. Dar simplul fapt că tu ai primit ceva de la mine, fără a-mi dărui ceva în schimb, te face să te simţi vinovat, în ciuda faptului că bunătatea este în natura mea.
Nu vreau nimic altceva decât ca tu să primeşti mâncarea. Nu pot schimba asta. De exemplu: Eu cresc peşti. Lor nu le pasă cine îi hrăneşte şi are grijă de ei. De asemenea, ţin la Bob, motanul meu. Nici pe el nu îl interesează ce mână îl hrăneşte. Dar lui Rex, câinelui meu, îi pasă. El nu va primi mâncare de la altcineva.
POVESTITORUL: Oamenii sunt în aşa fel construiţi, încât unii dintre ei primesc fără a simţi că cineva le dăruieşte, ei doar iau. Unii fură fără nicio remuşcare! Dar atunci când în oameni se dezvoltă sentimentul sinelui, ei ştiu când li se dă şi în ei se trezeşte conştiinţa faptului că ei sunt aceia care iau. Acest lucru aduce ruşine, reproşuri şi suferinţă.
OASPETELE (ceva mai liniştit): Dar cum aş putea primi plăcere, însă fără să mă simt ca fiind cel care primeşte? Cum aş putea neutraliza sentimentul că tu eşti cel care dă, iar eu cel care primeşte? Dacă este o situaţie de dăruire-primire care mă face să simt ruşine, cum o pot evita?
Poate te poţi purta în aşa fel încât să nu mă mai simt ca cineva care primeşte! Dar asta este posibil doar dacă nu sunt conştient de existenţa ta (la fel ca peştele) sau dacă te simt, dar nu înţeleg că tu îmi dăruieşti (asemenea pisicii sau a unei fiinţe care nu este dezvoltată).
GAZDA (concentrată şi gânditoare): Eu cred ca există o soluţie. E posibil să găseşti o cale de a neutraliza senzaţia de primire din tine?
OASPETELE (cu privirea luminată): Oh, am înţeles! Întotdeauna ţi-ai dorit să mă ai ca oaspete. Aşa că mâine voi veni şi mă voi purta astfel încât să te simţi ca fiind cel care primeşte. Eu voi fi desigur în continuare cel care primeşte, voi mânca ce ai pregătit, dar mă voi simţi ca cel care dăruieşte.
Actul II
În ziua următoare, în aceeaşi cameră, gazda a pregătit din nou masa cu exact aceleaşi delicatese ca în ziua precedentă. El stă la masă, iar oaspetele intră, având o expresie mai puţin familiară, ascunsă întrucâtva pe faţa sa.
GAZDA (luminoasă, conştientă de schimbare): Te aşteptam. Sunt fericit că te văd. Aşează-te.
(Oaspetele se aşează la masă şi miroase politicos mâncarea.)
OASPETELE (uitându-se la mâncare): Toate acestea sunt pentru mine?
GAZDA: Desigur! Doar pentru tine! Aş fi încântat să primeşti toate acestea din partea mea.
OASPETELE: Mulţumesc, dar nu vreau atât de mult.
GAZDA: Ei bine, nu este adevărat! Ştiu sigur că vrei asta! De ce nu primeşti?
OASPETELE: Nu pot primi toate acestea de la tine. Mă fac să mă simt stânjenit.
GAZDA: Cum adică stânjenit? Îmi doresc mult să primeşti toate acestea! Pentru cine crezi că le-am pregătit? Mi-ar face mare plăcere dacă ai mânca tot.
OASPETELE: Poate că ai dreptate, dar nu vreau să mănânc toată această mâncare.
GAZDA: Dar nu e doar acceptarea unor feluri de mâncare; tu îmi faci, de asemenea, o favoare stând la masa mea şi bucurându-te de ceea ce am pregătit. Nu am pregătit toate astea pentru tine, ci pentru că mă bucură să le primeşti de la mine.
De aceea, dacă ai fi de acord să mănânci, mi-ai face o favoare. Ai primi toate astea pentru mine! Tu nu vei lua, ci mai degrabă îmi vei face o mare bucurie. De fapt, nu tu vei fi cel care primeşte prin masa oferită de mine, ci mai degrabă eu, care voi primi o mare bucurie de la tine. Tu vei fi cel care îmi dă mie, şi nu invers.
(Gazda împinge pe un ton rugător farfuria îmbietoare în faţa oaspetelui reticent. Oaspetele o împinge înapoi. Gazda insistă, împingând farfuria către Oaspetele său, dar este refuzată din nou. Gazda oftează; întreaga sa fiinţă doreşte ca Oaspetele său să accepte mâncarea. În acest moment Oaspetele se comportă precum o persoană care dăruieşte şi îi face pe plac Gazdei sale.)
GAZDA: Te implor! Te rog, fă-mi această plăcere.
(Oaspetele începe să mănânce, apoi se opreşte pentru a se gândi. Începe să mănânce din nou şi iar face o pauză. De fiecare dată când oaspetele se opreşte, gazda îl încurajează să continue. Oaspetele continuă doar la insistenţele gazdei.
Gazda pune noi delicatese în faţa oaspetelui său, implorându-l de fiecare dată să le accepte.)
OASPETELE: Dacă aş putea fi sigur că mănânc pentru a-ţi face ţie plăcere, şi nu pentru că eu vreau, atunci tu devii cel care primeşte, iar eu cel care dăruieşte plăcere. Însă pentru a fi aşa, trebuie să fiu sigur că mănânc pentru plăcerea ta, şi nu pentru a mea.
GAZDA: Cu siguranţă tu mănânci doar pentru mine. În fond, ai stat la masă şi nu ai dorit să guşti nimic până când te-am convins că nu este vorba doar despre faptul că mănânci, ci mai degrabă că-mi faci mie o mare bucurie. Ai venit pentru a-mi face plăcere.
OASPETELE: Dar dacă aş fi acceptat ceva ce iniţial nu mi-am dorit, eu nu aş simţi bucurie primind, iar tu nu te-ai bucura privindu-mă cum, de bună voie, accept oferta ta. Reiese, deci, că tu poţi primi plăcere numai în măsura în care eu mă bucur de ceea ce-mi oferi tu.
GAZDA: Ştiu exact cât de mult îţi place această mâncare şi cât de mult poţi mânca din fiecare fel de mâncare. Prin urmare, am pregătit aceste cinci feluri de mâncare. În fond, îţi cunosc dorinţele pentru anumite feluri de mâncare, nu însă şi pentru alte lucruri din viaţa ta.
Bucuria ta creează o senzaţie de plăcere în mine. Mă bucur, de asemenea, că îţi place mâncarea. Fără îndoială, plăcerea pe care o primesc de la tine este sinceră.
OASPETELE: Cum pot fi sigur că mă bucură aceste feluri de mâncare doar pentru că tu vrei asta şi pentru că ai pregătit toate acestea pentru mine? Cum pot să nu te dezamăgesc şi să fiu sigur că primind de la tine, eu, de fapt, îţi voi oferi bucurie?
GAZDA: Foarte simplu! Pentru că ai refuzat oferta mea până în momentul în care ai fost sigur că accepţi asta pentru plăcerea mea. Abia atunci ai acceptat. Cu fiecare îmbucătură vei simţi că mănânci pentru plăcerea mea şi vei simţi bucuria pe care mi-o aduci mie.
OASPETELE: Aş putea să las deoparte ruşinea şi să mă simt mândru că îţi ofer plăcere dacă mă gândesc că, de fiecare dată când primesc, primesc pentru tine.
GAZDA: Aşadar, mănâncă tot! Tu vrei toată mâncarea şi astfel îmi vei da cât de multă plăcere poţi!
OASPETELE (mâncând cu plăcere şi terminând toate felurile de mâncare, dar realizând în final că nu este încă mulţumit): Acum am mâncat tot şi mi-a plăcut. Nu mai este altceva. Plăcerea mea a trecut pentru că nu îmi mai este foame. Nu mai pot face plăcere nici unuia dintre noi, acum. Deci, ce ne rămâne de făcut?
GAZDA: Nu ştiu. Mi-ai făcut o mare plăcere primind toate acestea de la mine. Ce altceva pot face pentru tine, astfel încât să te bucuri din nou? Cum mai poţi mânca acum după ce ai terminat? Când îţi va fi foame din nou?
OASPETELE: Adevărat, dorinţa mea de a primi s-a transformat în dorinţa de a-ţi dărui bucurie, iar dacă acum nu mai pot mânca, cum îţi mai pot aduce plăcere? În fond, nu pot să creez un apetit pentru încă cinci feluri de mâncare!
GAZDA: Nu am pregătit mai mult decât ţi-ai dorit. Am făcut tot ce am putut pentru a te mulţumi. Problema ta este următoarea: „Cum pot face să nu încetez să îmi doresc mai mult, în timp ce primesc din ce în ce mai mult?“
OASPETELE: Dar dacă plăcerea nu îmi satisface foamea, nu o mai simt ca pe o plăcere. Senzaţia plăcerii vine din satisfacerea nevoilor mele. Dacă nu mi-ar fi fost foame, nu aş fi putut să mă bucur de mâncare şi, prin urmare, nu aş fi putut să îţi ofer plăcere. Ce pot face pentru a dori în permanenţă şi pentru a-ţi oferi mereu bucurie, prin intermediul propriei mele bucurii?
GAZDA: Pentru asta, este nevoie ca dorinţa ta să vină din altă sursă şi să fie satisfăcută prin alte mijloace. Dacă foloseşti starea de foame pentru a primi atât mâncare, cât şi plăcerea de a mânca, vor dispărea amândouă.
OASPETELE: Am înţeles! Problema este că eu m-am împiedicat să simt plăcere dacă am simţit că voi avea un folos din asta. Am refuzat într-o asemenea măsură încât, deşi întreaga masă a fost pregătită pentru mine, nu am putut să o accept din cauza ruşinii. Ruşinea a fost atât de intensă, încât am fost dispus să mor de foame doar pentru a evita sentimentul de ruşine, de a fi cel care primeşte.
GAZDA: Dar apoi, de îndată ce te-ai convins că nu primeşti pentru tine, ai început să primeşti pentru mine. Din aceasta cauză te-ai bucurat atât de mâncare, cât şi de plăcerea pe care mi-ai dăruit-o. De aceea acţiunea de a mânca trebuie să fie în acord cu voinţa ta. În fond, fără plăcerea rezultată din acceptarea mâncării, ce plăcere mi-ai putea oferi?
OASPETELE: Însă nu este suficient să primesc de la tine, deşi ştiu că te-ai bucurat să pregăteşti toate acestea pentru mine. Dacă plăcerea mea este determinată de bucuria ta, atunci sursa plăcerii mele nu este mâncarea, ci tu! Trebuie să simt bucuria ta.
GAZDA: Asta este simplu, deoarece sunt total deschis în această privinţă.
OASPETELE: Da, dar de ce anume depinde plăcerea mea? Depinde de tine, cel căruia îi dăruiesc plăcerea. Asta înseamnă că plăcerea mea depinde de cât de puternică este dorinţa mea de a-ţi dărui plăcere; adică, de măsura în care simt măreţia ta.
GAZDA: Deci, ce pot face?
OASPETELE: Dacă aş fi ştiut mai multe despre tine, dacă te-aş fi cunoscut mai bine, mi-aş fi dat seama că eşti cu adevărat măreţ, şi atunci această măreţie şi omnipotenţa mi-ar fi fost revelate. M-aş fi bucurat atât de dăruirea plăcerii, cât şi de faptul că aş fi fost conştient de cel care o primeşte. Iar plăcerea mea ar fi fost proporţională cu dezvăluirea măreţiei tale.
GAZDA: Aceasta depinde de mine?
OASPETELE: Uite, dacă eu dăruiesc, este important pentru mine să ştiu cât de mult şi cui dăruiesc. Dacă este pentru cei dragi, ca de exemplu copiilor mei, atunci doresc să dăruiesc pe măsura iubirii mele pentru ei. Asta mă bucură. Dar dacă cineva de pe stradă vine în casa mea, îi voi dărui ceva acelei persoane pentru că înţeleg că se află în nevoie şi sper că, atunci când voi avea nevoie, cineva mă va ajuta.
GAZDA: Acest principiu stă în spatele întregului concept de ajutor social. Oamenii au realizat că, dacă nu ar exista ajutorul reciproc, toţi ar suferi. Adică, ei înşişi ar putea avea de suferit dacă ar fi în nevoie. Egoismul forţează oamenii să dăruiască, însă aceasta nu este adevărata dăruire. Este de fapt o cale simplă prin care cineva îşi asigură supravieţuirea.
OASPETELE: Eu nu cred că acest fel de dăruire este autentic. Toată „generozitatea“ oastră nu este nimic mai mult decât o modalitate de a primi plăcere datorită atât sentimentului de satisfacţie personală, cât şi mulţumirii celor pe care îi iubim.
GAZDA: Cum aş putea să îţi dăruiesc această plăcere care o depăşeşte pe cea găsită în mâncare?
OASPETELE: Asta nu depinde de tine, ci de mine. Dacă cel care vine la mine nu este o persoană obişnuită, ci o persoană importantă, voi primi o plăcere mai mare dăruind acestei persoane, decât uneia obişnuite. Asta înseamnă că plăcerea mea nu depinde de mâncare, ci de cel care a preparat-o!
GAZDA: Deci, ce pot face eu pentru a te determina să mă respecţi mai mult?
OASPETELE: Deoarece primesc pentru plăcerea ta şi nu pentru a mea, cu cât te respect mai mult, cu atât mai mare va fi plăcerea pe care o am ştiind cui dăruiesc.
GAZDA: Şi cum pot face ca stima ta pentru mine să crească?
OASPETELE: Povesteşte-mi despre tine, arată-mi cine eşti ! Atunci aş putea obţine plăcere nu numai primind mâncarea, dar şi datorită faptului că ştiu cine îmi dăruieşte şi am o relaţie cu el. Cea mai mică porţie de mâncare pe care o primesc de la o persoană importantă îmi va da o şi mai mare plăcere. Vezi tu, plăcerea va creşte proporţional cu importanţa pe care ţi-o acord.
GAZDA: Asta înseamnă că pentru a creşte plăcerea eu trebuie să mă dezvălui, iar tu să ajungi să mă placi.
OASPETELE: Exact! Asta creează o nouă senzaţie de foame în mine – dorinţa de a-ţi dărui creşte proporţional cu măreţia ta. Nu pentru că vreau să scap de senzaţia de ruşine, ci pentru că ruşinea nu mă va lăsa să îmi satisfac foamea.
GAZDA: În acest fel tu începi să simţi, nu foamea, ci importanţa mea şi dorinţa ta de a-mi da plăcere. Îmi spui, deci, că nu vrei să-ţi satisfaci apetitul, ci te mulţumeşti cu importanţa mea şi dorinţa de a-mi face plăcere?
OASPETELE: Şi ce este greşit în asta? Pot primi mult mai multă plăcere din mâncat decât din mâncarea însăşi, pentru că adaug foamei o a doua dorinţă: dorinţa de a-ţi dărui.
GAZDA: Şi asta trebuie să îndeplinesc.
OASPETELE: Nu. Dorinţa de a face asta şi îndeplinirea ei trebuie să le creez în mine însumi. Pentru asta, trebuie doar să te cunosc. Revelează-te, şi eu voi crea în mine însumi o mare dorinţă de a-ţi dărui. Voi primi, de asemenea, plăcere din dăruire, şi nu din eliminarea ruşinii.
GAZDA: Ce vei câştiga cunoscându-mă, în afară de faptul că plăcerea ta va creşte?
OASPETELE (punctând în mod clar acest lucru): Există un alt beneficiu major. Creând în mine o nouă dorinţă, în afara celei de foame, pot deveni un maestru al acestei dorinţe. Pot oricând să o cresc, să o umplu mereu cu plăcere şi oricând să îţi dăruiesc, datorită plăcerii pe care eu o primesc.
GAZDA: Oare nu vei pierde acea dorinţă atunci când va fi împlinită, aşa cum ţi-ai pierdut foamea?
OASPETELE: Nu, pentru că pot oricând să creez în mine o şi mai mare impresie despre tine. Pot oricând să creez noi dorinţe pentru a-ţi dărui şi, primind de la tine, voi împlini aceste dorinţe. Acest proces poate decurge astfel la infinit.
GAZDA: De ce anume depinde asta?
OASPETELE: Aceasta depinde de descoperirea în mod constant a unor noi virtuţi ale tale şi de simţirea măreţiei tale.
GAZDA: Asta înseamnă că printr-o constantă permisivitate faţă de sine – chiar şi atunci când primeşti o plăcere egoistă foamea nu va înceta, ci mai degrabă va creşte prin acea primire – va apărea o nouă senzaţie de foame: dorinţă de a-l simţi pe cel care dăruieşte.
OASPETELE: Da, în afară de primirea plăcerii delicateselor, cel care primeşte va dezvolta sentimentul importanţei celui care dăruieşte. Revelarea gazdei şi descoperirea delicateselor devin, prin urmare, acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, plăcerea însăşi creează o conştientizare a celui care dăruieşte. Dăruitorul, mâncarea şi calităţile celui care dăruieşte sunt unul şi acelaşi lucru.
GAZDA: Rezultă astfel că ceea ce ai dorit iniţial, subconştient, a fost ca cel care dăruieşte să fie revelat. Pentru tine acest lucru este de fapt o umplere, şi nimic mai mult.
OASPETELE: La început nu am înţeles că acest lucru era ceea ce îmi doream. Am văzut doar mâncarea şi am crezut că asta este ceea ce vreau.
GAZDA: Am făcut asta cu un scop, pentru ca treptat să îţi dezvolţi propria dorinţă independentă, pe care se presupune că tu ai creat-o, astfel încât, tu însuţi să o umpli. Vei fi simultan atât în locul oaspetelui, cât şi al gazdei.
OASPETELE: De ce este totul construit astfel?
GAZDA: Pentru a fi complet. Astfel, vei dori fiecare lucru în totalitate şi, de asemenea, împlinirea sa în totalitate. Astfel, te vei putea bucura din plin de fiecare dorinţă, iar plăcerea ta va fi nelimitată.
OASPETELE: De ce nu am ştiut asta de la început? Tot ce am văzut în jurul meu au fost obiectele dorite, fără a bănui că ceea ce doream cu adevărat erai tu.
GAZDA: Totul este astfel creat pentru situaţia în care nu-mi simţi prezenţa. Ai putea veni tu însuţi către mine şi ai putea crea tu însuţi acea dorinţă interioară.
OASPETELE (confuz): Dacă pot crea acea dorinţă în mine, atunci unde mai eşti tu?
GAZDA: Eu sunt acela care a creat în tine dorinţă egoistă cu care să începi şi am continuat să o dezvolt înconjurându-te, în mod constant, cu obiecte noi care să te încânte.
OASPETELE: Şi pentru ce toate acestea?
GAZDA: Pentru a te convinge că, urmărind plăcerea, nu vei fi niciodată complet satisfăcut.
OASPETELE: Îmi dau seama acum: în momentul în care am obţinut ce îmi doresc plăcerea dispare instantaneu, apoi tânjesc după altceva mai mare sau diferit. Astfel, urmăresc continuu o plăcere pe care, de fapt, nu o obţin; în momentul în care o am, îmi şi scapă.
GAZDA: Tocmai din acest motiv ar trebui să îţi dezvolţi sentimentul de sine şi să devii conştient de inutilitatea acestui tip de existenţă.
OASPETELE: Dar dacă ar fi să dezvolţi în mine o imagine a lucrurilor aşa cum sunt în realitate, aş înţelege sensul şi scopul tuturor acestora!
GAZDA: Această imagine îţi va fi revelată doar după ce vei fi în totalitate convins de inutilitatea existenţei tale egoiste şi vei deveni conştient de necesitatea unei noi forme de comportament. Trebuie să îţi cunoşti rădăcinile şi scopul propriei vieţi.
OASPETELE: Dar acest proces durează mii de ani. Când ia sfârşit?
GAZDA: Nimic nu este creat inutil. Tot ceea ce există, există cu singurul scop de a revela creaturilor o formă diferită de existenţă. Acest proces este lent, deoarece fiecare mică dorinţă trebuie să apară şi să fie recunoscută ca fiind nedemnă de a fi folosită în forma sa iniţială.
OASPETELE: Şi sunt multe asemenea dorinţe?
GAZDA: Foarte multe şi în proporţie directă cu plăcerea pe care o vei primi pe viitor. Însă plăcerea din primirea mâncării nu se schimbă. Nu poţi mânca mai mult de un prânz pe zi. Capacitatea stomacului tău nu se va schimba. Prin urmare, tot ceea ce primeşti de la mine nu se schimbă. Însă atunci când stai la masa mea pentru a-mi face mie plăcere, acel gând creează în tine o nouă dorinţă de a mânca şi o nouă plăcere, diferite de plăcerea pentru mâncare. Acea plăcere este evaluată prin mărime şi putere sau prin cantitate şi calitate şi depinde de cantitatea plăcerii pe care o ai stând la masa mea pentru mă mulţumi pe mine.
OASPETELE: Cum îmi pot mări dorinţa de a primi plăcere de dragul tău?
GAZDA: Asta depinde de consideraţia şi respectul tău faţă de mine. Depinde de cât de important mă consideri tu a fi.
OASPETELE: Şi cum pot mări admiraţia pe care o am faţă de ţine?
GAZDA: Pentru aceasta tu trebuie să mă cunoşti mai bine – să mă vezi în fiecare acţiune pe care o fac, să observi şi să fii convins de importanţa mea şi să fii convins că sunt atotputernic, îngăduitor şi bun.
OASPETELE: Atunci dezvăluie-te !
GAZDA: Dacă cererea ta provine din dorinţa de a-mi dărui, mă voi dezvălui. Dar dacă provine din dorinţa de a-ţi face o plăcere privindu-mă, nu numai că nu mă voi dezvălui, ci mă voi ascunde şi mai bine.
OASPETELE: De ce? Pentru tine nu este acelaşi lucru felul în care eu primesc ceea ce-mi oferi? În fond, tu doreşti să mă bucur. De ce te ascunzi de mine?
GAZDA: Dacă mă dezvălui în întregime, vei primi atât de multă plăcere din eternitatea, atotputernicia şi unicitatea mea, încât nu vei fi capabil să accepţi această plăcere de dragul meu. Acest gând nici măcar nu îţi va trece prin minte şi, mai târziu, te vei simţi din nou ruşinat. În plus, deoarece plăcerea va fi continuă, ea va înlătura, aşa cum am văzut mai sus, dorinţa ta şi vei fi lipsit de voinţă.
OASPETELE (în sfârşit, realizând): Deci, motivul pentru care te ascunzi de mine este pentru a mă ajuta! Iar eu am crezut că nu vrei să te cunosc.
GAZDA: Cea mai mare dorinţă a mea este să mă vezi şi să stai lângă mine. Însă ce voi face dacă atunci nu vei fi capabil să simţi această plăcere? Nu ar fi acest lucru similar cu moartea?
OASPETELE: Dar dacă nu sunt conştient de existenţa ta, atunci cum pot să progresez? Asta este în funcţie de cât de mult mi te dezvălui.
GAZDA: Adevărat, doar sentimentul prezenţei mele creează în tine abilitatea de a creşte şi de a primi. Fără acest simţ vei absorbi imediat totul şi vei înceta să simţi orice plăcere. De aceea, atunci când apar în faţa ta simţi ruşine, sentimentul că cineva îţi oferă şi dorinţa de a primi aceleaşi atribute ca şi cel care dăruieşte.
OASPETELE: Atunci, dezvăluie-te cât mai curând cu putinţă.
GAZDA: Voi face asta doar în măsura în care vei avea un beneficiu, deşi mi-aş dori ca mereu să mă arăt ţie. În fond, mă ascund de tine cu scopul de a crea condiţii pentru liberul tău arbitru. În acest fel poţi fi liber să acţionezi şi să alegi cum să gândeşti, independent de prezenţa mea. Nu va exista nicio presiune din partea gazdei.
OASPETELE: Şi cum te vei dezvălui?
GAZDA: Încet şi gradual. Fiecare grad al dezvăluirii este numit „Lume“, de la gradul cel mai ascuns, până la cel mai vizibil.
SFÂRŞIT
De aici rezultă că obiectivul nostru principal este să creştem importanţa Creatorului în ochii noştri, adică să dobândim credinţa în măreţia şi puterea Sa. Trebuie să facem acest lucru pentru că este singurul nostru mijloc de a scăpa din închisoarea propriului nostru egoism şi de a intra în Lumile Superioare.
Aşa cum este menţionat mai sus, putem experimenta dificultăţi extreme atunci când ne hotărâm să urmăm calea credinţei şi să renunţăm la toate preocupările pentru sine. Ne simţim atunci izolaţi de întreaga lume, suspendaţi în neant, fără a avea un suport minim, motive sau experienţe care să ne susţină.
De aceea ne simţim ca şi cum ne-am fi abandonat propriul mediu, familia şi prietenii din dorinţa de a fi uniţi cu Creatorul. Aceste senzaţii apar atunci când ne lipseşte credinţa în Creator, când nu Îl putem vedea sau nu Îi simţim prezenţa ori Guvernarea asupra Creaţiei. În aceste momente putem simţi absenţa obiectului credinţei.
Totuşi, de îndată ce începem să simţim Prezenţa Creatorului, suntem gata să ne supunem în totalitate puterii Sale şi să Îl urmăm orbeşte, pregătiţi întotdeauna să ne anulăm complet în faţa Sa, lăsând de-o parte, aproape instinctiv, propriul intelect. Din acest motiv, cea mai importantă problemă cu care ne confruntăm este cum să percepem Prezenţa Creatorului.
Prin urmare, de fiecare dată când apar astfel de îndoieli, trebuie să ne dedicăm toată energia şi gândurile noastre Creatorului. Trebuie imediat să aspirăm să ne alipim de Creator, cu fiecare fibră a fiinţei noastre. Acest sentiment faţă de Creator este numit „credinţă“.
Procesul poate fi accelerat dacă îl considerăm un obiectiv important. Cu cât este mai important pentru noi, cu atât mai repede vom dobândi credinţa, adică conştientizarea Creatorului.
În plus, cu cât acordăm mai multă importanţă perceperii Creatorului, cu atât mai puternică va fi această percepţie, până în momentul în care devine parte a fiinţei noastre. Norocul (mazal în ebraică) este o formă specială de manifestare a Providenţei, pe care nu îl putem influenţa în niciun fel. Însă este stabilit de Sus că noi, ca indivizi, avem responsabilitatea de a încerca să ne schimbăm propria noastră natură. Apoi, Creatorul va evalua eforturile noastre în această direcţie şi, eventual, El ne va schimba propria natură şi ne va ridica deasupra lumii noastre.
Prin urmare, înainte de a face orice efort, ar trebui să înţelegem că nu ne putem aştepta ca Forţele Superioare, norocul sau alte tratamente speciale de Sus să intervină în favoarea noastră. Mai degrabă trebuie să începem prin a recunoaşte în întregime că, dacă noi înşine nu acţionăm, nu vom ajunge la ceea ce dorim.
Totuşi, de îndată ce am îndeplinit o sarcină sau ne-am angajat în studiu sau am făcut orice alt efort, ar trebui să ajungem la următoarea concluzie:
Tot ceea ce am dobândit ca rezultat al eforturilor noastre am fi obţinut oricum, chiar şi fără cel mai mic efort, de vreme ce rezultatul a fost predeterminat de Creator.
Astfel, în cazul în care dorim să înţelegem adevărata Providenţă, trebuie ca aceste aspecte contradictorii ale fiecărei acţiuni să le integrăm cât mai rapid în noi înşine.
De exemplu, dimineaţa ar trebui să începem rutina zilnica a studiului şi a muncii, lăsând în urmă toate gândurile despre Autoritatea Divină a Creatorului asupra lumii şi a locuitorilor ei. Fiecare dintre noi trebuie să lucreze ca şi cum rezultatul final ar depinde doar de el.
Însă la sfârşitul zilei, sub nici un motiv nu ar trebui să ne îngăduim nouă înşine să ne imaginăm că ceea ce am realizat este rezultatul eforturilor noastre. Trebuie să înţelegem că şi dacă am fi stat în pat toată ziua am fi ajuns la acelaşi rezultat, pentru că acest rezultat a fost predeterminat de Creator.
Prin urmare, acela care doreşte să trăiască o viaţă fără minciună trebuie, pe de o parte, să respecte legile societăţii şi ale naturii la fel ca orice om, iar pe de altă parte, trebuie să creadă, de asemenea, în absoluta autoritate a Creatorului asupra lumii.
Toate faptele noastre pot fi împărţite în bune, neutre sau rele. Sarcina noastră este să ridicăm faptele noastre neutre la nivelul celor bune.
Putem ajunge la asta prin conştientizarea faptului că, deşi facem diverse acţiuni, în final Voinţa Creatorului va guverna. De exemplu, atunci când suntem bolnavi şi, totodată, conştienţi că vindecarea este în mâinile Creatorului, trebuie să luăm medicamentele prescrise de medic şi să credem că priceperea acestuia ne va ajuta să depăşim situaţia. Însă atunci când după medicaţia prescrisă de doctor ne însănătoşim, trebuie să credem că ne-am fi revenit oricum, deoarece acesta este Planul Creatorului.
Prin urmare, în loc să mulţumim doctorului, trebuie să mulţumim Creatorului. În acest fel transformăm un act neutru în unul spiritual şi, făcând astfel cu toate celelalte acte neutre, putem să „spiritualizăm“ toate gândurile noastre.
Exemplele şi explicaţiile de mai sus sunt importante pentru că pot deveni piedici care ne pot zădărnici avansarea spirituală. Problema escaladează câteodată, întrucât credem că înţelegem principiile Autorităţii Divine. Ne concentrăm energia în mod artificial asupra întăririi credinţei noastre în Omniprezenţa Creatorului, în loc să lucrăm puternic asupra noastră.
Adesea, pentru a ne demonstra credinţa în Creator sau pur şi simplu din lene, credem că nu trebuie să lucrăm asupra noastră de vreme ce totul stă în puterea Creatorului, ori închidem ochii şi ne bazăm doar pe credinţa oarbă, eludând în acest fel întrebările vitale referitoare la adevărata credinţă.
Evitând răspunsul la aceste întrebări, ne privăm de posibilitatea progresului spiritual. Se spune despre lumea noastră: „Tu trebuie să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii tale.“ Însă de îndată ce am câştigat ceva, este greu pentru noi să admitem că efectul nu este rezultatul muncii noastre dificile sau abilităţilor noastre, ci a muncii Creatorului.
Trebuie să ne străduim, cu sudoarea frunţii, să ne întărim credinţa în regula absolută a Creatorului.
Însă pentru a crede şi a experimenta noi senzaţii spirituale, trebuie să facem un efort să înţelegem şi să acceptăm natura contradictorie a Regulii Divine (care pare contradictorie doar datorită orbirii noastre).
Numai atunci vom şti cu exactitate ce se cere de la noi, şi vom putea ajunge să experimentăm noi senzaţii spirituale.
înapoi la CUPRINS link