înapoi la CUPRINS link
Simţul auzului este numit „credinţă“ pentru că, dacă vrem să acceptăm ceea ce auzim ca fiind adevărat, trebuie să credem ceea ce am auzit. Văzul este numit „cunoaştere“, pentru că nu trebuie să preluăm nimic fără să verificăm. Cu toate astea, până când nu primim de Sus calităţi altruiste suntem incapabili să vedem, deoarece tot ceea ce vedem se realizează prin intermediul simţurilor noastre egoiste.
Acest lucru face şi mai dificilă separarea de egoism. Prin urmare, la început trebuie să înaintăm orbeşte, atât timp cât ne preocupăm de ceea ce pornirile noastre egoiste doresc să obţină. Apoi, după ce am dobândit credinţa, vom începe să dobândim înalta cunoaştere.
Pentru a înlocui egoismul cu altruismul şi raţiunea cu credinţa, trebuie să apreciem cu adevărat măreţia şi grandoarea spiritualităţii, în comparaţie cu sărăcia, materialitatea şi existenţa noastră temporară. Trebuie să ne dăm seama cât de neînsemnat este să ne servim pe noi înşine, comparativ cu servirea Creatorului.
Trebuie să vedem, de asemenea, cât de benefic şi plăcut este să Îi facem pe plac Creatorului, în loc să aducem plăcere neînsemnatului nostru egoism (corpului nostru). Egoismul, de fapt, nu poate fi niciodată mulţumit şi îşi arată aprecierea răsplătindu-ne numai prin intermediul plăcerilor trecătoare.
Atunci când comparăm corpul uman cu Creatorul, trebuie să decidem pentru cine ar trebui să lucrăm, cui vrem să-i devenim sclavi. Nu există alternativă. Cu cât înţelegem mai mult propria noastră insignifianţă, cu atât mai uşor ne va fi să Îl alegem pe Creator.
Există patru aspecte ale dorinţei de a primi: neînsufleţit, organic, animat şi vorbitor. Aspectul naturii neînsufleţite reprezintă integralitatea. Simţul perfecţiunii îşi are originea în Lumina Înconjurătoare care vine de departe şi această Lumină îndepărtată străluceşte asupra lumii noastre, chiar dacă proprietăţile ei sunt opuse celor ale Creatorului.
În acelaşi fel, cel care este neînsufleţit spiritual îşi menţine existenţa aşa cum este. Acest individ are aceleaşi dorinţe ca şi cei similari lui. El este incapabil şi lipsit de dorinţa de a face orice fel de efort spiritual din proprie iniţiativă.
Aşa cum lumea organică este clădită pe fundaţia naturii neînsufleţite, lumea spirituală are nevoie, de asemenea, de o bază anterioară, neînsufleţită. Omul nu are altă şansă decât să înceapă cu acest nivel neînsufleţit.
Însă cel care doreşte să se înalţe de la nivelul spiritual neînsufleţit trebuie să găsească un nou motiv care să îl înlocuiască pe cel care anterior i-a determinat acţiunile: puterea obişnuinţei, educaţia şi mediul.
O persoană care vrea să continue să crească, să devină vie spiritual, să obţină independent progrese spirituale, refuză să îi urmeze orbeşte pe alţii şi merge înainte, indiferent de opinia altora, de obiceiurile sau educaţia societăţii.
Această decizie de a înceta să efectueze mecanic acţiunile dă naştere rădăcinii unei noi stări organice spirituale. Aşa cum o sămânţă se descompune în sol pentru a creşte, tot aşa o persoană încetează să simtă viaţa spirituală în materia neînsufleţită. În schimb, o viaţă neînsufleţită ar trebui considerată asemănătoare morţii. Această senzaţie va constitui în sine o rugăciune pentru schimbare.
Pentru a deveni organici şi capabili de creştere spirituală individuală, trebuie să acţionăm în mai multe feluri asupra noastră, începând cu „pregătirea“ solului neînsufleţit. Progresul spiritual poate fi făcut doar prin contracararea dorinţelor de automulţumire.
Prin urmare, dacă aspirăm să avansăm către Creator, trebuie să ne verificăm cu regularitate dorinţele şi să decidem ce plăceri acceptăm. De vreme ce Creatorul doreşte să ofere plăcere creaturilor Sale, trebuie să acceptăm anumite plăceri.
Trebuie însă să excludem orice plăcere care nu este pe placul Creatorului. În limbajul Cabalei, acest lucru poate fi descris astfel: voinţa noastră – un ecran aflat în propria minte (Pe al Roş) – calculează mărimea plăcerii pe care o putem experimenta, cu scopul de a aduce bucurie Creatorului, în concordanţă cu mărimea iubirii faţă de El. Putem experimenta în mod precis această cantitate. Orice altă măsură a plăcerii vom experimenta este fără intenţia de a-I fi pe plac Creatorului şi de a nu-L supăra.
Astfel, acţiunile noastre ar trebui să fie determinate mai degrabă de dorinţa de a face pe plac Creatorului, decât de dorinţa de a ne apropia de El sau de teama de a fi îndepărtaţi de El. Ultimele două sunt considerate a fi aspiraţii egoiste, în comparaţie cu dragostea altruistă, necondiţionată.
Dorinţa de a face pe plac Creatorului sau frica de a-L supăra reprezintă dorinţe altruiste. Noi experimentăm emoţii puternice, precum: bucuria, durerea, plăcerea şi frica în întregul corp, nu doar într-o parte a lui. Dacă dorim să ne verificăm dorinţele, trebuie să determinăm dacă fiecare parte a corpului este de acord cu gândurile noastre.
De exemplu, atunci când ne rugăm, trebuie să fim siguri că toate gândurile, dorinţele şi organele corpului nostru sunt în acord cu ceea ce spunem. Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de faptul că rostim cuvintele pur şi simplu automat, fără a fi atenţi la înţelesul lor.
„Cititul mecanic“ apare atunci când dorim să evităm disconfortul creat de conflictul dintre corpul nostru şi sensul rugăciunii. Poate să fie determinat, de asemenea, de o lipsă de înţelegere a modului în care rugăciunea poate fi de folos când provine din cititul mecanic al cărţilor de rugăciuni.
Este util să ne întrebăm inima pentru ce doreşte să se roage.
O rugăciune nu este ceea ce buzele noastre rostesc mecanic, ci ceea ce doreşte raţiunea şi întregul corp.
De aceea se spune că „rugăciunea este munca inimii“, înseamnând că inima este în acord absolut cu ceea ce buzele rostesc.
Numai dacă lucrăm cu întreg corpul vom primi răspuns de la acesta, ceea ce înseamnă că nu doar un singur organ doreşte să scape de egoism sau să ceară Creatorului ajutor când face acest efort. Doar atunci vom fi capabili să ne direcţionăm rugăciunea sinceră către Creator, cerând eliberarea din exilul spiritual.
Trebuie să dorim ca raţiunea unui act să corespundă actului mecanic efectiv de a realiza Voinţa Creatorului. Aşa cum corpul acţionează ca un robot, ţinând cont de Voinţa Creatorului şi fără a înţelege raţiunea acestui lucru sau fără a avea un beneficiu imediat, aşa va trebui să fie şi motivul respectării Voinţei Sale, „pentru că asta este Voinţa Creatorului“.
Există o modalitate simplă de a verifica motivaţia din spatele acţiunii unui om. Dacă este „de dragul Creatorului“, atunci corpul lui este incapabil să facă chiar şi cea mai mică mişcare. Totuşi, dacă este în beneficiul propriu în lumea aceasta sau în lumea care va veni, atunci cu cât cineva se gândeşte mai mult la propria răsplată, cu atât cheltuieşte mai multă energie pentru a acţiona.
Toate acestea arată în mod clar că motivaţia (kavana) noastră determină calitatea propriilor acţiuni. Creşterea numărului acţiunilor nu duce în mod necesar la îmbunătăţirea calităţii lor. Tot ceea ce se întâmplă are loc sub influenţa forţelor spirituale superioare. Iar noi aici, în această lume, am fost de secole observatorii relaţiei cauză-efect a forţelor spirituale.
Cel care poate vedea în avans consecinţele evenimentelor şi, prin urmare, poate prevedea şi preîntâmpina consecinţele nedorite, este numit „cabalist“. Lumea noastră este lumea manifestării consecinţelor forţelor spirituale, însă locul real al interacţiunii dintre aceste forţe se situează deasupra şi dincolo de percepţiile noastre.
Numai un cabalist are capacitatea de a prevedea evenimentele înainte ca ele să se manifeste în această lume şi poate, eventual, să prevină manifestarea lor.
Deoarece aceste evenimente ne sunt trimise pentru a ne permite să ne corectăm, iar de această corectare avem nevoie pentru a ajunge la scopul final al Creaţiei, nimeni altcineva nu ne poate ajuta în acest demers decât noi înşine.
Creatorul nu ne trimite suferinţă, ci mai degrabă mijloacele de care avem nevoie pentru a accelera progresul spiritual. Un cabalist nu este o persoană cu puteri magice care face miracole, ci o persoană a cărei misiune este în general de a ajuta oamenii şi de a ne ajuta pe noi să atingem acel nivel de conştientizare necesar iniţierii propriei corectări.
În final, cabalistul este prezent pentru a ajuta individual oamenii, dacă ei doresc asta.
Nu avem nici o putere asupra inimii noastre, indiferent cât de puternici, inteligenţi sau capabili suntem. Prin urmare, tot ceea ce putem face este să efectuăm mecanic fapte bune şi să Îl implorăm pe Creator să înlocuiască inimile noastre cu altele noi. (Cuvântul „inimă“ reprezintă, de obicei, toate dorinţele noastre.)
Tot ceea ce se cere de la noi ca indivizi este să avem mai degrabă o dorinţă mare, decât multe dorinţe mici. Dorinţa pe care omul o percepe în inimă este o rugăciune. Astfel, o mare dorinţă, din toată inima, nu lasă loc altor dorinţe.
Putem crea această mare dorinţă în inimile noastre doar prin eforturi persistente şi continue. Pe parcursul acestui proces trebuie să depăşim multe obstacole. Trebuie să continuăm astfel, chiar dacă ne dăm seama în mod clar că suntem departe de scopul nostru şi că studiem Cabala pentru beneficiul personal, şi nu de dragul Creatorului.
Obstacolele pe care trebuie să le depăşim includ: argumentele prin care corpul se plânge de slăbiciunea sa, conflictul dintre eforturile spirituale şi cele egoiste, credinţa că rezultatul aşteptat va veni de la Creator la momentu potrivit, tot aşa cum El a adus o persoană în această stare specială, precum şi teoria conform căreia fiecare trebuie să îşi verifice realizările şi toată munca sa.
Ele includ, de asemenea, percepţia că lucrurile s-au înrăutăţit de când a început studiul Cabalei; convingerea că studiul celorlalţi are mai mult succes decât studiul propriu, şi tot aşa ad infinitum: văicăreli, reproşuri, acuzaţii provenite atât din partea corpului, cât şi din partea familiei.
Numai prin depăşirea acestor obstacole îşi va dezvolta omul o dorinţă reală pentru spiritualitate. Nu există decât o singură modalitate prin care putem depăşi aceste obstacole: prin „izgonirea“ egoismului aşa cum recomandă Cabala.
Fie ignorăm cerinţele egoismului, fie îi spunem: „Voi merge mai departe fără explicaţii sau teste, pentru că acestea se bazează pe egoism, pe care trebuie să îl las în urma mea. Şi, din moment ce nu am încă alte simţuri, nu pot să te ascult pe tine, ci doar pe acei mari înţelepţi care au intrat deja în Lumea Superioară şi care ştiu cum ar trebui să acţioneze o persoană. Iar dacă inima mea devine şi mai egoistă, înseamnă că am progresat şi astfel merit să am un pic mai mult din adevăratul meu egoism, revelat mie din ceruri.“
Ca răspuns, Creatorul ni se va revela pe Sine, astfel încât vom simţi măreţia Sa şi vom deveni involuntar servitorii lui. În acel moment, nu vom mai experimenta nicio tentaţie a corpului. Acest proces semnifică înlocuirea inimii de „piatră“, care este conştientă doar de sine, cu una de „carne“, care este conştientă de ceilalţi.
înapoi la CUPRINS link