CALEA CABALEI

înapoi la CUPRINS link

Pentru om, calea Cabalei este o perioadă lungă şi dificilă de reevaluare a scopului vieţii şi a sinelui, o perioadă în care se defineşte în mod clar direcţia dorinţelor personale, se evaluează corect forţele care motivează acţiunile, se încercă depăşirea dorinţele corpului şi ale raţiunii şi se ajunge la înţelegerea completă a puterii propriului egoism. Calea Cabalei este, în acelaşi timp, o perioadă grea şi prelungită de suferinţă determinată de încercarea omului de a-şi satisface propriile dorinţe; este o perioadă de dezamăgire, pentru că omul se simte incapabil să găsească „concentrarea“ autentică a aspiraţiilor sale; este momentul în care omul înţelege că singura cale de a scăpa de sursa supremă a suferinţei (egoismul) este trecerea la gânduri altruiste, care vor exclude orice gânduri referitoare la sine şi vor conduce treptat la gânduri despre Creator. Această ultimă stare va produce sentimente de linişte atât de plăcute, încât omul nu va mai dori să se gândească la altceva.

Numai după ce am trecut prin toate etapele iniţiale ale dezvoltării spirituale (calea Cabalei) începem să percepem Lumina Superioară (Lumina Cabalei) care străluceşte din ce în ce mai mult şi mai puternic asupra noastră, pe măsură ce urcăm treptele scării spirituale care duc la contopirea finală cu Creatorul.

Astfel, întreaga noastră cale conţine două părţi: calea Cabalei şi Lumina Cabalei.
Calea Cabalei este o perioadă de pregătire pentru noi gânduri şi dorinţe, timp în care trăim sentimente de suferinţă. După ce trecem peste acest pod care duce la locuinţa Creatorului vom intra în lumea spirituală, în Regatul Luminii. În acest moment atingem scopul final al Creaţiei – percepţia finală a Creatorului.

Generaţia potopului este numită „perioada muncii din inimă“, în timp ce generaţia care a construit Turnul Babilonului este considerată „perioada muncii cu propriul intelect“. Fiecare dintre noi se străduieşte să îşi satisfacă toate dorinţele, din momentul în care se naşte şi până în ultimul moment al vieţii sale.

Diferenţa dintre noi este dată de obiectul de la care dorim să primim plăcere, în timp ce plăcerea în sine este întotdeauna spirituală. Numai învelişul exterior creează iluzia naturii materiale a plăcerii. Din acest motiv, în mod inconştient ne străduim să schimbăm „învelişul“ exterior al plăcerii, sperând să primim plăcere sub forma pură a Luminii simple a Creatorului.

Deoarece diferenţa dintre noi este dată de aspiraţia către diverse învelişuri exterioare ale plăcerii, judecăm oamenii în conformitate cu diferitele denumiri ale acestor învelişuri. Aceste „învelişuri“ ale plăcerii, presupuse a fi normale, ca de exemplu iubirea faţă de copii sau plăcerea pentru mâncare, căldură etc., sunt acceptate la nivel general. Alte „învelişuri“, ca de exemplu drogurile, crimele, furtul sunt mult mai puţin acceptate, fapt pentru care trebuie să ne ascundem dorinţele pentru aceste tipuri de plăceri.

Cu toate acestea, întreaga omenire acceptă că în interiorul anumitor limite stabilite egoismul poate fi utilizat fără ruşine. Mai mult decât atât, limitele acceptabile în care egoismul se poate manifesta variază, la fel cum moda decide care tendinţe sunt mai bune.

Fiecare dintre noi, în cursul vieţii şi sub influenţa vârstei, adică de Sus, sub influenţa Providenţei universale a Creatorului (a naturii), îşi schimbă, de asemenea, „veşmântul“ pe care obişnuieşte să îl folosească pentru a-şi satisface dorinţa de plăcere.

Chiar şi de la un individ la altul, schimbarea învelişului este dramatică. De exemplu, o fată primeşte plăcere de la o păpuşă, însă nu este capabilă să primească plăcere îngrijind un copil. Pe de altă parte, mama nu poate primi nicio plăcere de la păpuşă, fiind incapabilă să îşi convingă fiica să se bucure îngrijind un copil.

Din punctul de vedere al fetei, (format în concordanţă cu percepţia sa), mama lucrează foarte mult având grijă de un copil, şi nu primeşte nicio plăcere. În mintea fetei plăcere nu poate fi determinată de îngrijirea unui copil, pentru că acesta nu este o păpuşă. Ea este convinsă că mama va fi recompensată pentru dificila sa muncă în lumea care va veni, în timp ce fata doreşte să primească plăcere în această lume, şi astfel preferă să se joace cu păpuşa.

Un copil este îndreptăţit să gândească astfel pentru că nu este la vârsta la care poate obţine plăcere de la obiectele reale ale acestei lumi. Prin urmare, el obţine plăcere de la jucării, de la obiecte iluzorii, ireale.

Fiecare din noi, fiind creaturi dumnezeieşti, aspirăm la plăcerea care vine de la Creator. Fiecare din noi poate avea o singură dorinţă – dorinţa pentru Creator – şi noi toţi percepem viaţa numai prin această aspiraţie. Astfel, nu suntem diferiţi de sufletul nostru înaintea descinderii lui în această lume, atunci când el s-a înveşmântat cu corpul nostru.

De asemenea, nu suntem diferiţi de sufletul nostru care a trecut prin toate ciclurile vieţii şi care, în cele din urmă, se întoarce la Creator.

Suntem creaţi în aşa fel încât să dorim să fim recompensaţi cu Lumina care emană de la El, iar acest lucru nu poate fi schimbat şi nici nu ar trebui să fie schimbat!

Tot ceea ce ni se cere este să ne schimbăm „veşmintele“ exterioare ale plăcerii şi să înlocuim păpuşa cu copilul, dobândind astfel adevărata plăcere. Fiinţa umană este asemenea copilului care se hrăneşte şi care vrea să primească doar ce îşi doreşte. Noi, oamenii, vom depune un anumit efort numai dacă suntem convinşi că acesta va fi urmat de plăcere.

Însă de îndată ce dorim să ne autoperfecţionăm şi să studiem Cabala, corpul imediat întreabă: De ce este necesar acest lucru?

Există patru răspunsuri la această întrebare:

1. Pentru a stârni invidia celorlalţi. Acesta lucru este cel mai rău dintre toate, deoarece îşi propune să provoace altora suferinţă.
2. Pentru a obţine o poziţie avantajoasă, onoare şi bani, pentru a găsi o combinaţie care avantajează individul. Acest scop este mai bun decât primul pentru că este util celorlalţi şi este considerat „a munci pentru alţii“, deoarece oamenii îl vor recompensa pe cel care depune efort.
3. Pentru ca numai Creatorul să aibă cunoştinţă de studiul şi eforturile sale de a se perfecţiona, ţinând secret studiul său faţă de alţii, pentru a evita astfel să fie onorat de către oameni. Numai recompensa care provine de la Creator este dorită. Aceasta este considerată a fi munca pentru Creator, întrucât omul aşteaptă recompense doar de la El.
4. Pentru ca rodul muncii omului să fie acceptat de Creator, în timp ce el nu aşteaptă nicio recompensă în schimb. Numai în acest caz egoismul va întreba: „Ce vei obţine din asta?“ Nu există un răspuns rezonabil pentru sine, astfel încât soluţia este ca omul să procedeze contrar raţiunii şi simţirii, adică mai presus de raţiune şi simţire.

În acest fel, întreaga muncă a omului se reduce la efortul de a separa raţiunea şi sentimentele de procesul evaluării critice a propriei stări. În consecinţă, omul se încrede total în Creator.

Întregul efort personal ar trebui să implice concentrarea tuturor gândurilor şi sentimentelor asupra Creatorului şi asupra măreţiei vieţii spirituale. Dacă însă vocea raţiunii provoacă omul, argumentând în favoarea reorientării către problemele vieţii cotidiene, acel om ar trebui să răspundă: „Toate cerinţele sunt într-adevăr îndeplinite.“

În acelaşi timp, fiecare gând şi dorinţă ar trebui să fie în beneficiul Creatorului. Mai mult decât atât, omul trebuie să refuze să accepte critica acestei voci interioare, chiar şi atunci când se simte ca şi cum ar fi suspendat în aer fără nici un fundament raţional şi mental concret. O asemenea stare este cunoscută ca fiind „mai presus de raţiune şi sentimente“ (le mala mi hada’at).

Cu cât este mai mare plăcerea pe care omul o primeşte de la ceea ce posedă, cu atât mai valoroasă este considerată acea posesiune. Cu cât omul preţuieşte mai mult un lucru, cu atât mai mult se teme că îl va pierde.

Cum poate omul să ajungă să înţeleagă importanţa spiritualităţii fără să fi experimentat spiritualitatea? Această realizare vine exact în starea de vid spiritual, atunci când omul este îngrijorat de faptul că nu are nici cea mai mică percepţie a măreţiei spiritualităţii, adică omul se simte departe de Creator şi în imposibilitatea de a se schimba.

Eforturile pe care le face în această stare considerată a fi „munca zilnică“ dau naştere importanţei dobândirii percepţiei spirituale numită Şabat. Acesta este momentul în care omul nu are nevoie (este chiar interzis) să muncească asupra sa, fiind obligat să respecte Şabatul, astfel încât să nu piardă darul Creatorului.

În cazul în care omul are un interes personal pentru ceva anume, nu poate judeca obiectiv nimic din ceea ce este conectat cu acel lucru. Din această cauză, dacă încearcă să îi spună altuia, în mod direct, că un anumit comportament este greşit, este puţin probabil ca celălalt să fie de acord cu asta, deoarece comportamentul în cauză îi convine şi este convins că acţionează corespunzător.

Totuşi, dacă omul este de acord să îşi schimbe comportamentul în concordanţă cu recomandările primite, timpul va arăta că adevărul nu se află în acţiunile şi gândurile sale din trecut, ci în comportamentul sugerat în prezent.

Deoarece scopul Creatorului este în favoarea Creaţiei sale (adică a noastră, deoarece orice altceva este creat de El numai în scop auxiliar), până când omul nu discerne chintesenţa primirii plăcerii şi încetează să vadă deficienţe în calitate, nivel etc., el nu va atinge scopul Creaţiei.

Însă pentru a primi plăcere, (acesta fiind scopul Creaţiei), omul trebuie întâi să îşi corecteze dorinţa de a primi satisfacţii. Omul trebuie să fie mulţumit doar pentru că asta doreşte Creatorul.

Nu trebuie să ne facem griji din cauza primirii plăcerii, pentru că de îndată ce această corectare este făcută, vom începe imediat să simţim plăcere. Astfel, ar trebui să ne concentrăm asupra sarcinii de corectare a dorinţei noastre de a primi plăcere – vasul nostru.

Acest lucru se aseamănă cu achiziţionarea unui apartament. Nu trebuie să ne facem griji cu privire la modalitatea de a-l obţine. Preocuparea noastră ar trebui să fie legată de modalitatea de achitare şi cea de câştigare a banilor necesari pentru asta. De îndată ce aspectul financiar este rezolvat, vom avea apartamentul.

Astfel, toate eforturile trebuiesc concentrate asupra banilor, şi nu asupra apartamentului. Acelaşi mecanism poate fi aplicat şi pentru a percepe spiritualitatea. Toate eforturile ar trebui să fie îndreptate spre crearea condiţiilor necesare pentru a primi Lumina, nu asupra Luminii. Atunci când ne concentrăm asupra cultivării gândurilor şi dorinţelor altruiste în noi înşine, vom simţi imediat plăcerea spirituală.

Beneficiul progresului umanităţii, în ciuda faptului că omenirea pare să greşească în mod constant şi niciodată nu învaţă din propriile greşeli, îl reprezintă procesul de acumulare a suferinţei care se produce în sufletul etern, opus corpurilor temporare. În acest sens, nicio suferinţă nu este pierdută. Acest lucru va conduce în cele din urmă, după câteva cicluri de viaţă în această lume, la înţelegerea necesităţii de a ne întoarce spre înălţarea spirituală, căutând să ne salvăm de suferinţă.

Este corect să denumim Lumile Spirituale Superioare ca „antilumi“ în relaţie cu noi, de vreme ce în lumea noastră toate legile naturii sunt construite pe baza egoismului, pe tendinţa de a lua şi de a înţelege.

În schimb, natura Lumilor Superioare este altruism absolut – dorinţa de a da şi a avea credinţă. Fundamentele naturii spirituale şi materiale sunt diametral opuse, astfel încât nu există nicio asemănare între ele.

Toate încercările noastre de a ne imagina ce se întâmplă în alte lumi nu vor duce la niciun rezultat. Numai dacă transformăm dorinţa inimii de „a lua“ în „a da“ şi schimbăm dorinţa intelectului de „a înţelege“ cu „a crede“ contrar raţiunii noastre, vom obţine percepţiile spirituale.

Ambele dorinţe sunt conectate între ele, chiar dacă dorinţa de a lua se găseşte în inimă, iar dorinţa de a înţelege se găseşte în creier. Acest lucru se datorează faptului că fundaţia amândurora este egoismul.

Cabala explică faptul că naşterea obiectului spiritual este iniţiată atunci când „tatăl duce mama afară“ pentru a da naştere unui fiu; perfecţiunea „îndepărtează“ raţiunea de la analiza lucrurilor din jurul nostru, pentru a primi o raţiune nouă, care este mai mare şi care va fi independentă de orice dorinţă şi, prin urmare, cu adevărat obiectivă.

Simpla credinţă în Creator nu este suficientă. Această credinţă trebuie să existe mai curând de dragul Creatorului, decât pentru beneficiul personal al omului. O rugăciune este privită ca o întoarcere către Creator, cu scopul de a trezi în El dorinţa de a-l ajuta pe cel care caută prin rugăciune să ajungă la un sentiment de respect pentru măreţia Creatorului.

Doar o astfel de întoarcere către Creator Îl poate face să reacţioneze, ridicând omul care se roagă către cea mai Înaltă Lume, revelându-i-se în întreaga Sa măreţie. În acest fel, omul poate primi puterea de a se ridica deasupra propriei sale naturi.

Numai prin primirea Luminii Creatorului, care oferă suficentă putere pentru a depăşi propria natură egoistă, omul are senzaţia că a ajuns la eternitate şi certitudine.

Nimic nu se mai poate schimba acum în om. De fapt, nu mai există întoarcere la egoism, în schimb, va fi o existenţă veşnică în lumea spirituală. Din acest motiv, o asemenea persoană va percepe prezentul şi viitorul ca fiind egale, obţinând astfel sentimentul eternităţii.

Dorinţa de a primi plăcere

Deoarece Creatorul rămâne întotdeauna în stare de absolut repaus, noi, ca şi creaţii ale Sale, trebuie să ne străduim să obţinem starea de repaus pentru a ajungem la ceea ce este de dorit. Pentru a ne ajuta să ne dezvoltăm, Creatorul a creat două forţe: forţa care ne împinge de la spate – suferinţa care ne forţează să scăpăm de starea insuportabilă în care ne aflăm – şi forţa de atracţie, care ne atrage către plăcerile pe care le anticipăm.

Mai degrabă combinaţia acestor două forţe, decât fiecare în parte, ne poate ajuta să avansăm. Prin urmare, în nici un caz nu trebuie să ne plângem că am fost înzestraţi cu lene, ceea ce ar implica faptul că din vina Creatorului este atât de dificil să începem să avansăm.

Dimpotrivă, faptul că suntem leneşi înseamnă că nu urmăm în mod impulsiv şi necugetat fiecare mică tentaţie a vieţii, ci dimpotrivă, evaluăm obiectul tentaţiei din perspectiva efortului necesar pentru a-l urma. Şi nu trebuie să încercăm să scăpăm imediat de suferinţă. În primul rând, vom încerca să evaluăm scopul fiecărei suferinţe primite şi să învăţăm cum să evităm acest lucru pe viitor, deoarece suferinţa ne constrânge la acţiune şi mişcare, deşi încercăm să ne opunem.

În toate situaţiile din viaţă preferăm să folosim întregul nostru egoism. Cu toate acestea, oamenii din jurul nostru ne împiedică să acţionăm în acest fel. Regulile conduitei sociale se bazează pe acordul tacit al tuturor de a folosi egoismul într-un mod care să producă altora pagube minime.

Acest aranjament este rezultatul faptului că ne aşteptăm să primim un beneficiu maxim din orice contact social în care ne angajăm. De exemplu, vânzătorul ar prefera să primească bani fără să se despartă de obiectul pe care îl vinde. Pe de altă parte, cumpărătorul ar dori să primească marfa pe gratis. Un angajator visează la angajaţi pe care să nu îi plătească, în timp ce angajaţii vor să fie plătiţi fără să muncească.

Dorinţele noastre pot fi măsurate doar în funcţie de intensitatea suferinţei cauzată de absenţa a ceea ce dorim. Cu cât este mai mare suferinţa generată de lipsa obiectului dorit, cu atât este mai mare dorinţa pentru acel obiect.

Se spune: „Creatorul doreşte să locuiască în creaturi umile.“ Atât scopul nostru în viaţă, cât şi scopul Creaţiei este de a crea în noi înşine condiţiile potrivite pentru ca Divinul să locuiască în noi.

Adorarea idolului (avoda zara) este aderarea la dorinţele egoiste ale corpului. În schimb, munca spirituală (avodat haŞem, avodat haKodeş) rezultă din aderarea la dorinţele sau scopurile altruiste, dacă dorinţele nu există încă.

„Ataşamentul spiritual“ are loc atunci când calităţile a două obiecte spirituale sunt complet similare. „Iubirea spirituală“ este sentimentul ataşamentului deplin a două calităţi opuse: o fiinţă umană şi Creatorul. Dacă fiinţele umane nu au dorinţa de a recâştiga puterea de manifestare a propriilor dorinţe, atunci ele au ajuns mai degrabă la adevărata iubire a Creatorului, decât la o simplă subordonare faţă de El.

Congruenţa calităţilor implică faptul că la fel ca şi Creatorul, care experimentează bucuria de a avea o influenţă pozitivă asupra creaţiilor sale, tot aşa şi fiinţele umane experimentează bucuria de a recunoaşte că este posibil să dea ceva înapoi Creatorului.

Întoarcerea (la răspuns), hazara beciuva, implică întoarcerea noastră, în timp ce trăim în această lume, la starea spirituală a existenţei din momentul în care sufletele noastre au fost create, adică la starea primului Adam înainte de Căderea sa.

Avem două surse de acţiune şi două începuturi: intelectul şi inima, gândul şi dorinţa. Ambele ar trebui să se transforme de la un fundament egoist la unul altruist.

Toate plăcerile noastre sunt experimentate prin intermediul inimi. Prin urmare, dacă putem refuza orice plăcere pământeană sau egoistă, atunci merităm să primim plăcerea reală de Sus, pentru că nu ne mai folosim egoismul.

Pe de altă parte, intelectul nu primeşte plăcere din faptul că înţelege ceea ce face. Dacă ne putem angaja într-o anumită acţiune izvorâtă mai degrabă din credinţă pură, decât din propria noastră înţelegere şi putem acţiona în mod contrar argumentelor raţiunii (a merge „mai presus de raţiune“), atunci am eliminat egoismul din minte şi putem urma raţiunea Creatorului şi nu înţelegerea noastră.

Lumina Creatorului pătrunde toate creaţiile, inclusiv lumea noastră, chiar dacă noi nu simţim asta.

Această Lumină este numită „Lumina care învigorează Creaţia“. Acestei Lumini îi datorăm există creaţiilor şi a lumilor. Fără ea, întreaga viaţă ar înceta, iar dimensiunea materială a lumii ar dispărea.

Această Lumină dătătoare de viaţă îşi exprimă efectul în diferitele „forme“ materiale care „îmbracă“ obiectele şi în diferitele fenomene ale lumii noastre, care se produc în faţa ochilor noştri. Tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv noi înşine şi cele mai primitive creaţii, nu reprezintă nimic altceva decât Lumina Creatorului.

Noi percepem totul ca pe o multitudine de obiecte, deoarece reacţionăm la senzaţiile cojii exterioare, la veşmântul Luminii. În realitate, există doar o singură Forţă care acţionează în fiecare dintre creaţii – Lumina Creatorului.

Majoritatea oamenilor nu percepe Lumina Creatorului, ci numai veşmântul exterior. Există oameni care percep Lumina Creatorului, însă numai în Cabala.

Mai există, de asemenea, şi aceia care percep Lumina Creatorului în tot ceea ce îi înconjoară. Acest grup percepe tot ceea ce ne înconjoară ca Lumină Divină care emană de la Creator şi umple totul cu Sine.

Creatorul a decis să plaseze fiinţa umană în această lume, astfel încât să se ridice spiritual de la adâncimea stării iniţiale până la nivelul Creatorului, devenind asemenea Lui. Din acest motiv Creatorul a creat egoismul – dorinţa de a primi plăcere.

La începutul Creaţiei, Lumina (plăcerea) a umplut întreaga întindere creată (egoismul) şi, de asemenea, a umplut complet diferitele tipuri ale dorinţei de a primi plăcere. Toate acestea au fost create ca parte a egoismului conceput.

Apoi, Creatorul a restricţionat avansarea Luminii şi a ascuns-o. În locul Luminii care exista în Creaţie, în dorinţa de a primi plăcere şi în egoism, a venit durerea, goliciunea, întunericul, întristarea şi orice altceva ne putem imagina atunci când plăcerea este absentă.

Pentru a menţine în om o minimă dorinţă de a trăi şi pentru a preveni suicidul datorat lipsei de plăcere, Creatorul, cu un mic fragment de Lumină, (ner dakik), a înzestrat fiinţele umane cu dorinţa de a se bucura. Aceasta este inclusă în diferite obiecte ale lumii noastre către care aspirăm.

Prin urmare, subconştient şi automat, persistăm în căutarea constantă a Luminii Creatorului şi suntem sclavii acestei aspiraţii naturale. Trebuie să credem că ascunderea Creatorului şi sentimentul de disperare ca rezultat al lipsei plăcerii ne sunt date în mod intenţionat de către Creator, pentru beneficiul nostru.

Dacă Lumina Creatorului ar umple egoismul nostru, atunci am pierde oportunitatea de a ne exercita liberul arbitru şi nu am mai putea fi capabili să acţionăm liber şi independent. În schimb, am deveni sclavii plăcerii care ne umple.

Numai atunci când suntem separaţi de Lumina Creatorului simţim ascunderea Sa, şi astfel ne percepem ca fiind în totalitate independenţi, fără a depinde de cineva. Acest lucru ne permite să luăm decizii referitoare la acţiunile noastre. Dar chiar şi acest tip de independenţă se manifestă doar în anumite circumstanţe pentru că, deşi Creatorul se ascunde de noi, egoismul încă există şi ne direcţionează toate gândurile şi sentimentele.

Prin urmare, adevărata libertate va apărea când: 1) omul nu experimentează dăruirea Creatorului şi 2) omul poate acţiona independent de dorinţele corpului său.

Oportunitatea de a ne exercita liberul-arbitru există doar în viaţa pământeană, acesta fiind exact motivul pentru care existăm aici.

Fiecare om trebuie să creadă că nu există nimic altceva în lume, cu excepţia Creatorului.

Omul percepe în propriul său „Eu“ un anumit grad de independenţă, doar pentru că El a înzestrat percepţia noastră cu egoism. Cu toate acestea, dacă ar fi să scăpăm de această calitate, am deveni din nou parte a Creatorului.

Trebuie să credem că ascunderea Creatorului se datorează faptului că nu Îl putem percepe şi că această ascundere a fost realizată doar pentru beneficiul nostru. Astfel, până în momentul în care vom fi pregătiţi să facem faţă adevărului, trebuie să credem că adevărul este foarte diferit de felul în care îl percepem.

Adevărul poate fi înţeles numai treptat şi numai în măsura în care suntem capabili să atingem perfecţiunea. Prin urmare, orice muncă spirituală este posibilă numai atâta timp cât plăcerea lumii spirituale este ascunsă. Numai atunci vom putea spune că aversiunea noastră faţă de lumea spirituală ne-a fost trimisă intenţionat de către Creator şi că, de fapt, nimic nu este mai perfect decât spiritualitatea.

Dacă în ciuda sentimentelor de tristeţe, depresie, goliciune şi contrar argumentelor raţiunii continuăm să căutăm percepţia Creatorului, acţionând deasupra propriei raţiuni, în concordanţă cu principiul „credinţă mai presus de raţiune“, atunci Creatorul ni se va revela, deoarece în toate stările existenţei noastre ne aşteptăm la această revelare.

Dorinţa adevărată de a-L percepe pe Creator se naşte în noi în modul prezentat mai sus şi reprezintă o condiţie necesară pentru Revelarea Sa. Puterea credinţei în capacitatea de a-L percepe pe Creator este măsurată în funcţie de adâncimea căderii noastre spirituale, de unde putem apela la Creator.

Cu toate acestea, trebuie să înţelegem că fără o pregătire potrivită pentru a-L percepe pe Creator, vom obţine involuntar o plăcere egoistă datorită experimentării unui asemenea fenomen din altă lume. Astfel, trebuie să cerem Creatorului: 1) să fim pregătiţi pentru experimentarea plăcerii Superioare şi 2) forţa necesară pentru a menţine credinţa deasupra raţiunii, chiar şi după Revelarea Creatorului.

Există două tipuri de obstacole care derivă din forţele impure (klipot) ce acţionează în noi: restricţia (ahizat klipot) şi atragerea (yenikat klipot). Când procesul de învăţare sau cel de autoperfecţionare nu ne oferă nicio plăcere şi avansăm cu mare dificultate, atunci klipa ne arată diverse deficienţe ale existenţei spirituale.

Ca urmare, simţim că spiritualitatea nu are valoare. Astfel, klipa primeşte posibilitatea de a ne ţine departe de studiile noastre, deoarece nu vede nicio măreţie în spiritualitate. O asemenea stare este cunoscută ca „Divinitatea în cenuşă“ (Şhinta be afra).

În cazul în care, cu puterea voinţei, continuăm să avansăm, munca asupra noastră va începe să ne placă. În acel moment, klipa începe să se hrănească cu realizările noastre spirituale. Ea vrea să îşi însuşească tot ceea ce am câştigat prin eforturilor noastre (plăcerea din spiritualitate).

Klipa atinge acest obiectiv inoculând în noi dorinţa de a continua să muncim. Totuşi, motivaţia din spatele acestei munci este mai degrabă plăcerea personală, decât faptul că munca este dorită de Creator. Dacă vom accepta această tendinţă, atunci întreaga plăcere va fi cedată egoismului. Acest lucru este cunoscut drept „hrănirea“ de la klipot. În acest caz, trebuie să cerem ajutor Creatorului pentru a rezista tentaţiei gândurilor dăunătoare.

În concluzie, mai întâi trebuie să cerem Creatorului să ne dea plăcerea pentru Cabala şi apoi trebuie să Îl implorăm ca această plăcere să nu fie absorbită de egoism. Protestul corpului împotriva muncii spirituale, care nu-i aduce nicio plăcere şi nu oferă nicio asigurare că va urma o răsplată în viitor, este cunoscut ca „limbă ticăloasă“.

Pentru a scăpa de tentaţie, trebuie să pretindem că suntem orbi şi surzi la cerinţele corpului şi să ne imaginăm că Lumina Superioară există, dar este invizibilă. Numai atunci Creatorul ne va deschide ochii şi urechile pentru a fi capabili să Îi percepem Lumina şi pentru a fi capabili să auzim ceea ce ne spune doar nouă.

Eforturile pe care le alocăm fiecărei sarcini de percepere a spiritualităţii se adaugă treptat până ce obţinem o cantitate suficientă pentru a forma vasul (kli) sau veşmântul (levuş) necesar pentru a primi Lumina Creatorului – sufletele noastre spirituale.

înapoi la CUPRINS link