înapoi la CUPRINS link
Nu există nimic altceva în lume decât Lumina (Creatorul) şi ceea ce a fost creat de Lumină (omul, care rămâne în interiorul Luminii). Omul poate percepe această Lumină atunci când există o concordanţă între calităţile fiinţei umane şi cele ale Creatorului. Dacă acestea nu concordă, atunci omul este incapabil să perceapă Lumina – Creatorul.
La început suntem plasaţi în condiţiile unui domeniu explicit şi complet al egoismului, cunoscut sub numele de „lumea noastră“.
Numai prin intermediul eforturilor proprii putem cultiva şi creşte treptat în noi înşine o asemenea dorinţă, precum şi necesitatea de a percepe Creatorul. Atunci când vom crea un vas pentru Lumina Creatorului, vom începe să Îl percepem.
Eforturile noastre trebuie să se concentreze pe încercarea de a ne corecta, cu toată puterea pe care o avem, până în momentul în care devine evident că toate aceste eforturi sunt inutile. Atunci este timpul să ne întoarcem către Creator cu o rugăciune, cerându-I ajutorul pentru a obţine salvarea de egoism şi unificarea cu El.
Acest proces poate dura luni şi chiar ani, în cazul în care depunem acest efort sub îndrumarea unui cabalist sau poate dura mai multe vieţi ori reîncarnări (ghilgulim), dacă aceste eforturi sunt făcute pe cont propriu, pe calea suferinţei.
Numai efortul adecvat, îndreptat în direcţia corectă, va produce vasul sufletului în care Creatorul se va revela pe Sine. În Cabala, motivele din spatele acţiunilor noastre sunt cunoscute sub numele de „taţi“, în timp ce consecinţele acţiunilor noastre sunt cunoscute sub numele de „fii“ (acte spirituale corecte).
Omul nu se naşte datorită propriei sale voinţe. Din punct de vedere spiritual, omul este forţat de către Creator să se nască (să primească un suflet – Lumina Creatorului) prin suferinţă. Însă omul are capacitatea de a se naşte independent, prin intermediul Cabalei.
Omul nu trăieşte datorită propriei sale voinţe. Dacă omul nu acţionează (nu trăieşte) în concordanţă cu voinţa sa egoistă, atunci răsplata va fi o eternă existenţă spirituală, care poate fi numită cu adevărat „viaţă“.
Omul nu moare datorită propriei sale voinţe. Dacă omul nu vrea să moară (spiritual) sau să se afle în starea de moarte spirituală (fără suflet, fără Lumina Creatorului), atunci ar trebui să nu acţioneze în concordanţă cu propria sa voinţa.
Munca sufletului în linia de mijloc începe cu munca în linia dreaptă: deoarece utilizarea ei este oprită (restricţie, ţimţum), Lumina Înţelepciunii (Or Hohma) dezvăluie egoismul ca fiind rău (aviut); omul simte că nu există o acţiune mai rea decât aceea de a munci pentru sine.
Dar omul nu are încă nici dorinţa şi nici puterea de a munci pentru binele altora, adică de a dărui. Prin urmare, este nevoie de linia stângă, de la care obţine dorinţe altruiste şi putere.
Organele spirituale ale percepţiei, asemenea celor cinci simţuri (văzul, auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil), funcţionează în conformitate cu un anumit set de reguli. Ca efect al Luminii Înţelepciunii, înţelegem că nu obţinem nici un beneficiu personal din folosirea celor cinci simţuri, adică nu are rost să lucrăm pentru egoismul nostru.
În absenţa dorinţei de a ne mulţumi pe noi înşine, dorinţă care în mod normal determină ca cele cinci simţuri ale noastre să funcţioneze, simţim o lipsă totală de energie pentru efectuarea oricărei acţiuni, ceea ce duce la letargie şi inactivitate. În acest stadiu nu ne dăm seama că scopul efortului nostru poate fi „dăruirea“, adică acţiunile noastre pot fi altruiste.
Din acest motiv avem nevoie de influenţa unei alte calităţi spirituale, cunoscută sub numele de „lumina roşie“ – linia stângă (Malhut memuteket be Bina). Această a doua calitate este necesară pentru a convinge dorinţele noastre să lucreze în mod altruist (calităţile Bina). De îndată ce primim energie spirituală şi ne deplasăm spre altruism, începem să acţionăm combinând calităţile ambelor linii: dreaptă şi stângă.
Ca rezultat, primim Lumina Creatorului în noile noastre dorinţe (linia de mijloc) şi astfel continuăm să primim plăcere datorită perfecţiunii. Dacă suntem pregătiţi să primim puterea credinţei şi a altruismului, în cele din urmă vom fi capabili să primim cea mai înaltă raţiune.
Principiul respingerii autosatisfacţiei, care a fost adoptat de către una dintre cele mai importante religii, precum şi principiul dobândirii plăcerii, care a fost preferat de alta, îşi au rădăcina în forţele (klipot) impure (egoiste) ale celor două linii, dreaptă şi stângă, prin care se realizează ascensiunea spirituală. Când Cabala discută subiectul limitării sinelui, se referă la faptul că aceasta implică o etapă preliminară de muncă asupra sinelui în care este respinsă ideea autosatisfacţiei prin folosirea propriei voinţe.
Rădăcinile diferitelor tipuri de credinţă, ale tuturor tendinţelor spirituale, grupurilor şi filozofiilor religioase îşi au originea în diferite klipot. Acestea se învârt în jurul liniilor pure spirituale, stângă şi dreaptă, fiind susţinute de procese cunoscute sub numele de altoire (ahiza) sau alăptare (yenika).
Scopul oricărei munci este de a ajunge la linia de mijloc, de a ne înălţa la infinitul care nu are sfârşit sau limită, ajungând astfel la perceperea Creatorului, nelimitată de specificul calităţilor umane.
În vocabularul spiritual, o dorinţă este considerată ca fiind un „loc“. Absenţa dorinţei este „absenţa locului“. Acest lucru este similar cu situaţia în care omul declară că nu există loc în stomac pentru mâncare, deoarece nu există dorinţa de a mânca.
Locul spiritual sau dorinţa omului de a-L percepe pe Creator se numeşte „vas“ (kli) al sufletului sau Şhina. Acest vas primeşte Lumina Creatorului sau Revelarea Creatorului, cunoscută sub numele de „suflet“. Creatorul Însuşi este cunoscut sub numele de Şohen.
Deoarece toate dorinţele noastre sunt impregnate cu egoism (dorinţa de a primi), Lumina Creatorului este ascunsă. Pe măsură ce egoismul este alungat treptat din dorinţele noastre, locul disponibil se măreşte. O dorinţă necorectată este numită „egoism“. O dorinţă corectată este numită „Israel“.
De îndată ce un „loc“ este eliberat, ca urmare a corectării unei dorinţe, se revelează Lumina Creatorului, însă Creatorul continuă să acţioneze într-un mod ascuns nouă. După ce ne-am corectat şi purificat dorinţele (locurile, vasele), percepem procesul de Revelare al Creatorului ca apariţie a Luminii. În realitate, nu are loc nici o mişcare, ci, mai degrabă, ca în procesul de developare a negativului, Lumina apare treptat în percepţia noastră.
Deoarece noi nu percepem Lumina însăşi, ci doar efectul său asupra vasului nostru, ne adresăm Creatorului cu numele asociat Revelării Sale: Şhina. Cu toate acestea, putem determina Esenţa Sa numai prin senzaţiile şi sentimentele pe care El le trezeşte în noi. Din acest motiv Revelarea Creatorului este cunoscută sub numele de Şhina.
În cazul în care Creatorul Însuşi se ascunde, spunem că „Şhina este în exil“ sau „Creatorul este ascuns“. Însă dacă omul a dobândit Revelarea Creatorului, acest lucru este numit „întoarcerea din exil“.
Gradul variabil în care Creatorul ni se revelează este numit „suflet“ (neşama).
De îndată ce suntem capabili să corectăm cel puţin una dintre dorinţele noastre, transformând-o în altruistă, vom primi imediat percepţia Creatorului.
Astfel, se spune că sufletul uman este o parte a Creatorului.
După ce vom ajunge la stadiul final al corectării, Creatorul ne va împlini toate dorinţele, adică se va revela pe Sine până la ultimul grad la care a planificat să se reveleze creaţiilor sale. Toate dorinţele noastre au fost destinate acestui scop final încă de la începutul Creaţiei.
Şhina este rădăcina şi suma tuturor sufletelor individuale. Fiecare suflet este o parte a Revelaţiei totale a Creatorului. Atunci când Creatorul se revelează pe Sine, El îşi exprimă dorinţa de a mulţumi creaturile Sale. La această înţelegere ajung cei care au dobândit percepţia Creatorului.
Noi suntem în imposibilitatea de a răspunde la întrebarea legată de motivul care L-a determinat pe Creator să ne creeze pentru a ne mulţumi, întrucât această întrebare vizează procesul care a avut loc înainte de creare. Putem înţelege doar lucrurile care ne pot fi revelate, adică acele lucruri care s-au dezvoltat după creare.
Stadiul iniţial de la care putem începe să înţelegem Creaţia este perceperea plăcerii care emană de la Creator. Din acest motiv, scopul Creaţiei, „dorinţa Creatorului de a mulţumi“, se referă doar la cei creaţi care deja Îl percep.
Toate întrebările legate de problemele de dincolo de acest nivel depăşesc capacitatea noastră de înţelegere. Trebuie să ne amintim întotdeauna că orice înţelegere sau cunoaştere umană provine exclusiv din percepţia personală.
Singurul lucru pe care îl conţinem este dorinţa de a fi mulţumiţi.
Tot potenţialul nostru fizic şi mental, întreaga noastră capacitate şi întregul progres au ca singur scop primirea plăcerii de la diferitele obiecte pe care continuăm să le inventăm, să le găsim şi să le considerăm necesare, la modă sau convenabile. Toate acestea sunt făcute cu un singur scop, acela de a fi capabili să primim în mod constant plăcere.
Nu ne putem plânge că formele dorinţei de a primi plăcere sunt limitate. A fost suficient pentru Creator să genereze o singură dorinţă pentru a induce în oameni sentimentul (dorinţa) de fiinţă separată, capabilă să se comporte independent pe baza unui singur instinct, acela de a maximiza plăcerea personală.
Acest proces are loc cu ajutorul tuturor facultăţilor noastre: intelectuale, subconştiente, fizice, etice şi multe altele. Include, de asemenea, toate nivelurile de memorie, începând de la cele moleculare şi biologice, până la cele mai înalte niveluri ale intelectului nostru.
Iată un exemplu simplu: un om iubeşte banii, însă este dispus să renunţe la întreaga sa avere atunci când este ameninţat cu moartea. În acest fel, el schimbă o sursă de plăcere, (banii), cu o alta mai mare, (aceea de a rămâne în viaţă).
Suntem incapabili să facem o acţiune dacă nu suntem siguri că rezultatul acesteia ne va conferi o poziţie mai avantajoasă. Este irelevant cum va fi acordat beneficiul. Important este ca nivelul plăcerii rezultate să depăşească nivelul ei iniţial. Numai în acest caz vom acţiona.
Care este atunci diferenţa dintre plăcerea primită de la egoism (de la primire) şi plăcerea primită de la altruism (de la dăruire)? Diferenţa semnificativă constă în faptul că atunci când primim plăcere de la egoism, sentimentul nostru de plăcere este invariabil însoţit de un sentiment de ruşine. Însă dacă primim de dragul celui care dăruieşte, nu avem nici un sentiment de ruşine, iar plăcerea noastră este absolută.
Fiinţa spirituală iniţială, cunoscută sub numele de „sufletul comun“ sau „primul om“, nu a putut să suporte o asemenea transformare a gândirii atunci când a primit o extraordinară plăcere de la Creator. De aceea a fost divizată în 600 000 de părţi (suflete).
Fiecare fragment, fiecare suflet primeşte o mică parte a poverii egoismului pe care trebuie să îl corecteze. Când toate părţile sunt corectate, ele se vor uni din nou pentru a forma „sufletul comun corectat“. Când se ajunge la o astfel de stare, cunoscută sub numele de gmar tikun, procesul corectării va fi încheiat.
De exemplu, în lumea noastră o persoană se poate înfrâna să fure o sumă mică de bani, deoarece plăcerea rezultată este nesemnificativă. Frica de pedeapsă, combinată cu sentimentul de ruşine, prevalează dorinţa de a fura.
Totuşi, dacă suma este suficient de mare, atunci atracţia este mult mai puternică decât capacitatea de a rezista. În acest fel, Creatorul a generat condiţia liberei-alegeri, de care avem nevoie pentru a depăşi egoismul.
El a divizat sufletul într-o multitudine de părţi, apoi a separat fiecare parte în mai multe etape succesive ale corectării, iar fiecare etapă obligă partea să se îmbrace într-un corp uman. Apoi, a împărţit fiecare stare a fiinţei umane într-un anumit număr de urcări şi coborâri, necesare pentru încercarea de a schimba natura umană.
Dacă simţim iubire pentru Creator, trebuie imediat să încercăm să alăturăm sentimente de teamă, pentru a fi siguri că sentimentul de iubire nu este egoist. Numai dacă ambele sentimente sunt prezente aspiraţia noastră de a ne apropia de Creator este în forma perfectă.
Cei care au experimentat o dorinţă de percepere spirituală, însă nu Îl percep pe Creator, sunt cuprinşi de confuzie şi panică. Deşi li s-a dat de Sus dorinţa de a-L sesiza pe Creatorul, ei nu sunt pregătiţi să înainteze în mod independent către finalul dorit.
În schimb, preferă să aştepte să le fie trimisă o dorinţă foarte puternică de Sus. Aceasta va funcţiona ca o împingere înainte, care va permite oamenilor să înţeleagă că fiecare sentiment şi fiecare situaţie conţine dorinţa Creatorului de a atrage atenţia asupra Sa şi de a-i determina să se apropie de El. Atunci este posibil să localizăm Creatorului.
Acesta este motivul pentru care fiecare dintre noi vede lumea într-un mod personal şi interpretează în mod unic ceea ce se întâmplă în jurul său. Regula potrivit căreia „există tot atâtea puncte de vedere câţi oameni sunt“ evidenţiază faptul că fiecare dintre noi este unic. Acordând atenţie propriilor sentimente, putem începe un dialog cu Creatorul, conform principiului: „fiecare persoană este o umbră a Creatorului“.
Aşa cum umbra urmează mişcarea individului şi toate mişcările umbrei repetă doar mişcările individului, în mod similar mişcările noastre interioare – dorinţele, aspiraţiile, percepţiile, esenţa spirituală şi felul în care privim viaţa – repetă mişcările (dorinţele) Creatorului.
Astfel, dacă omul experimentează brusc dorinţa de a-L percepe pe Creator, atunci trebuie imediat să recunoască faptul că această dorinţă nu este rezultatul unei acţiuni proprii, ci mai degrabă Creatorul a făcut un pas spre el, trăgându-l şi atrăgându-l spre El.
La începutul drumului, Creatorul foloseşte fiecare oportunitate de comunicare cu noi, iscând în interior atât dorul de percepţii spirituale, cât şi suferinţa cauzată de ele. Însă de fiecare dată când Creatorul ne atrage către spiritualitate, El se aşteaptă la o reacţie egală din partea noastră.
Prin urmare, dacă înţelegem că puterea cu care tânjim să Îl percepem pe Creator este egală cu puterea dorinţei Creatorului de a ne aduce mai aproape de El, ar trebui să încercăm să dezvoltăm şi să întărim în noi aceste sentimente. În acest fel putem avansa către Creator până când, în final, ne asemănăm cu El în privinţa dorinţelor şi calităţilor.
Însă atunci când ne aflăm la începutul de drum, nu simţim Creatorul şi nici nu Îl înţelegem. După ce am avut o serie de încercări nereuşite de a avansa către El, ni se pare dintr-odată că, deşi dorim să ne apropiem de Creator, El nu ne ia în considerare.
Iar noi, în loc să mărim dorinţa de a ajunge la gradul necesar ataşării de Creator, vom începe să Îl blamăm pentru că ne ignoră. Devenim mânioşi şi uităm complet faptul că El ne doreşte exact în aceeaşi măsură, şi de aceea ne determină să aspirăm către El.
Atâta timp cât ne lipseşte credinţa deplină în unicitatea Creatorului, vom repeta inevitabil greşelile, până când Creatorul ne va face să înţelegem că toate dorinţele noastre pentru El vin de la Creatorul Însuşi şi că va accepta toate eforturile pe care le vom depune şi ne va ajuta revelându-se şi arătându-ne adevărata imagine a lumilor şi a Lui Însuşi.
Ne putem alipi de Creator, direcţionând cu bucurie aspiraţiile noastre, ceea ce se numeşte o acţiune „cu toată inima“. Aceasta include chiar şi dorinţele care nu trebuie să fie aduse la echivalenţa de formă cu Creatorul.
Dacă, în timp ce simţim fericire în inima noastră, putem suprima complet toate dorinţele egoiste dezvăluite anterior în noi, vom crea condiţii favorabile pentru a ne umple inima cu Lumina Creatorului.
Cel mai important aspect al sarcinii de autoperfecţionare este să ajungem la punctul în care descoperim bucurie în acţiunile care Îl mulţumesc pe Creator, pentru că tot ceea ce înfăptuim de dragul nostru ne îndepărtează de El. Prin urmare, toate eforturile noastre trebuie să fie concentrate pe obţinerea unui sentiment de plăcere când ne adresăm Creatorului, precum şi pe dobândirea „dulceţii“ gândurilor şi sentimentelor faţă de El.
Atunci când ne simţim pustiiţi este momentul potrivit să căutăm măreţia Creatorului şi să găsim sprijin în El. Cu cât ne simţim mai smeriţi şi pe cât de mare Îl percepem pe Creator, cu atât mai mult ne putem ridica, după ce I-am cerut să ne salveze şi să ne uşureze situaţia prezentă.
Creatorul ne acordă această înălţare, după ce îşi dezvăluie măreţia, pentru a ne oferi puterea să înaintăm. În aceste condiţii, avem nevoie de Creator şi de ajutorul Său, deoarece raţiunea ne împinge într-o direcţie complet diferită. Prin urmare, sentimentele de goliciune ne sunt date tocmai pentru a le simţi, împreună cu percepţia măreţiei Creatorului, numită „credinţă“.
Un om drept este cel care în tot ce simte – fie bine, fie rău – justifică acţiunile Creatorului, indiferent de sentimentele pe care le experimentează corpul, inima şi raţiunea. Prin justificarea tuturor senzaţiilor primite de la Creator, omul face încă un pas către El, şi anume: pasul „drept“.
În nici un caz nu ar trebui să ignorăm adevărata noastră stare şi sentimentele aferente ei, oricât de neplăcute ar fi. Chiar dacă astfel de situaţii dificile sunt necesare, nu ar trebui să încercăm să le anulăm. Procedând astfel, facem un pas „stâng“ înainte.
Perfecţiunea dezvoltării spirituale constă în faptul că avansăm constant, alternând cele două condiţii menţionate.
O persoană absolut dreaptă este aceea care justifică toate acţiunile Creatorului atât faţă de sine, cât faţă de toată Creaţia.
Cel ce a obţinut posibilitatea de a percepe toate senzaţiile dincolo de limitele dorinţelor egoiste, s-a separat deja de ele şi tot ceea ce vrea este să fie fericit dăruind. Într-o asemenea stare, omul nu poate experimenta căderi spirituale, deoarece evenimentele nu sunt evaluate din perspectiva câştigului personal.
Astfel, tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că aşa este bine. Cu toate astea, din moment ce scopul destinat de Creator Creaţiei sale nu este acesta, ci mai curând acela ca fiinţele create să beneficieze în mod special de propriile lor sentimente – de dobândirea nivelului de om drept – această stare, pentru om, nu este finală.
Prin urmare, după ce omul ajunge la nivelul celor drepţi, este timpul să înceapă treptat să refacă egoismul care a fost distrus pentru a ajunge la acest nivel. Aceeaşi dorinţă egoistă pe care omul drept şi-a inversat-o poate fi adăugată dorinţei de a-L face fericit pe Creator, dorinţă care a fost dobândită prin muncă spirituală.
Din acest motiv, nu numai că omul poate dărui plăcere, însă poate să şi primească plăcere de la dorinţele egoiste inversate, întotdeauna cu intenţia de a dărui fericire Creatorului. Această situaţie poate fi comparată cu cea a unei persoane altruiste din această lume, care vrea să facă bine altora pentru că s-a născut cu această calitate.
De fapt, altruistul nu a primit-o de la Creator ca o recompensă pentru munca asupra sa. Este ca şi cum altruistul nu vrea nimic, deoarece bucuria pe care o obţine dăruind altora îi satisface egoismul. Altruistul este incapabil să acţioneze într-un mod diferit.
Aceasta este reminiscenţa unei situaţii în care o persoană este oaspete în casa prietenului său. Cu cât este mai mare pofta şi plăcerea oaspetelui pentru ceea ce îi este oferit, cu atât este mai mare satisfacţia gazdei. Această plăcere nu ar putea fi simţită dacă oaspetele nu ar fi flămând.
Dar, din moment ce oaspetele poate simţi ruşine datorită plăcerii primite, ulterior poate refuza să mai primească ceva. Reiterând constant refuzul, oaspetele va începe să simtă că atunci când acceptă delicatesele oferite îi face o favoare gazdei. Apoi, toate sentimentele de ruşine vor dispărea, iar oaspetele va experimenta întreaga plăcere.
În spiritualitate nu există autoamăgire în privinţa senzaţiilor, ca de exemplu, pretextul că un om drept nu vrea să primească plăcere de dragul altuia. În procesul de dobândire a nivelurilor dreptăţii, omul, cu ajutorul Creatorului care înlocuieşte natura noastră egoistă cu una altruistă, refuză cu sinceritate toate plăcerile egoiste, dorindu-şi ca doar Creatorului să fie beneficiarul plăcerilor.
De-ndată ce o persoană dreaptă realizează că de fapt Creatorul primeşte plăcere numai atunci când creaturile Sale sunt încântate de plăcerile care provin de la Creator, plăceri care nu pot fi minimalizate sau distruse, acea persoană este din nou nevoită să se întoarcă la egoism. Însă de această dată există un scop diferit: experimentarea plăcerii de dragul Creatorului.
În final, intenţiile şi acţiunile Creatorului, precum şi cele ale persoanei converg total în privinţa intenţiilor şi acţiunilor, deoarece fiecare parte încearcă să o mulţumească pe cealaltă, şi astfel ambii obţin plăcere. În acest mod nu există limite ale percepţiei plăcerii.
Dimpotrivă, cu cât este mai mare senzaţia plăcerii experimentate, cu atât este mai înalt nivelul spiritual atins. Există, de asemenea, plăcerea dată de recunoaşterea forţei infinite, a puterii şi a tăriei, fără nicio preocupare pentru sine.
Prin urmare, nivelul celui drept nu este suficient pentru a împlini scopul Creaţiei. Primirea plăcerii de la Lumina care emană de la Creator este crucială pentru corectarea intenţiilor noastre: „motivele pentru care căutăm plăcerea“.
Atingerea nivelului de om drept ne permite un singur lucru: să scăpăm de sentimentele de ruşine pe care le experimentăm atunci când primim plăcere de la Creator. Pe cât de mult egoismul constituie natura noastră în această lume, iar altruismul este considerat a fi o noţiune utopică, pe atât mai mult asemenea atitudini sunt percepute ca fiind opuse de către cei care ocupă tărâmul lumii spirituale.
Dificultăţile apar datorită ascunderii Creatorului. Noi primim plăcere numai atunci când ne împlinim dorinţele, dar Cabala ne învaţă că acest lucru este şi nefolositor. Nu înţelegem de ce este aşa, deoarece nu percepem nicio plăcere când suntem în suferinţă, şi totuşi trebuie să credem că această stare ne este benefică. Astfel, fiecare acţiune sau gând necesită multă chibzuinţă din partea noastă.
Mai mult decât atât, cu cât suntem mai aproape de lumea spirituală (mahsom), cu atât situaţia devine mai complicată. Doar un singur adevăr devine evident: „Există multe gânduri în inima unei persoane, însă doar îndrumarea Creatorului este consfinţită.“
Diferenţa dintre cel care doreşte înălţarea spirituală (adică doreşte să dobândească calităţi spirituale asemănătoare cu cele ale Creatorului) şi cel care împlineşte Voinţa Lui pentru a primi o recompensă (ca rezultat al educaţiei primite) este următoarea: acesta din urmă crede în recompense şi pedepse, motiv pentru care împlineşte Voinţa Creatorului.
Creatorul este ca un angajator care plăteşte salariul; omul este ca un angajat căruia nu îi pasă de angajator, ci mai degrabă de salariu: recompensa şi pedeapsa în această lume sau în lumea viitoare. Acest lucru îi dă „angajatului“ puterea să respecte poruncile fără a-şi pune întrebarea: „De ce împlinesc Voinţa Creatorului?“ Răspunsul este următorul: „Pentru că angajatul crede în recompensă.“
Cu toate acestea, cel care se străduieşte să îndeplinească Voinţa Creatorului fără ca în schimb să fie plătit, se întreabă în mod constant: „De ce fac asta?“ şi „Dacă reprezintă Voinţa Creatorului, de ce are El nevoie de asta? El este perfect şi deplin, deci la ce îi folosesc acţiunile noastre?“
S-ar părea că aceste întrebări sunt doar pentru cel în cauză, care apoi începe să se întrebe: „Ce câştig din împlinirea Voinţei Creatorului?“ Puţin câte puţin, omul îşi dă seama că recompensa pentru împlinirea Voinţei Creatorului este propria sa corectare, până când primeşte de Sus Neşama (suflet) – Lumina Creatorului.
Cabala ne învaţă că înclinaţia rea (egoismul) pare păcătoşilor ca un fir de păr (un mic obstacol), în timp ce persoanei drepte – ca un munte înalt.
Cabala trebuie aplicată ca şi cum s-ar referi la o singură persoană, persoană ale cărei gânduri şi dorinţe caracteristice poartă în lumea noastră nume diferite.
Prin urmare, categoriile „păcătoşi“ şi „drepţi“ descriu stările omului. Tăinuirea se referă nu numai la ascunderea Creatorului, ci şi la ascunderea omului faţă de sine însuşi. Noi nu ne cunoaştem adevăratele noastre caracteristici şi nici pe noi nu ne cunoaştem cu adevărat. Aceste caracteristici ne sunt revelate doar în măsura în care suntem capabili să le corectăm. (În acest sens, omul poate fi comparat cu un coş de gunoi: cu cât caută în sine mai mult, cu atât mai greu este mirosul perceput.)
Din acest motiv Creatorul le arată celor care se află la începutul drumului – păcătoşilor – că egoismul lor nu este atât de formidabil încât să nu poată fi depăşit. În acest fel ei nu vor fi dezamăgiţi când văd că munca nu este adecvată sarcinii.
Celor care sunt deja pe cale, Creatorul le revelează răul (egoismul) din ei într-o măsură mai mare. Această măsură este corespunzătoare cu sentimentul importanţei corectării pe care l-au obţinut şi a puterii pe care au dobândit-o de a rezista egoismului.
În final, acelora care doresc să devină drepţi, Creatorul le revelează întreaga mărime a egoismului lor. În consecinţă, egoismul li se pare a fi un munte ce nu poate fi trecut.
Astfel, pe măsură ce omul progresează, răul din el este revelat din ce în ce mai mult, în cantităţi în care poate fi corectat. Din această cauză, dacă omul devine brusc conştient de o nouă însuşire negativă a sa, acest lucru indică faptul că acum este posibil să o corecteze. În loc să cadă în disperare, omul ar trebui să ceară Creatorului să-l corecteze.
De exemplu, atunci când începem să lucrăm cu noi înşine, putem simţi doar 10 grame de plăcere din întreaga cantitate de plăcere prezentă în lumea înconjurătoare şi la care suntem capabili să renunţăm. Apoi, Creatorul ne oferă 15 grame de plăcere.
La începutul muncii noastre, datorită gustului adiţional pentru plăceri, ne simţim ruşinaţi (din cauza sentimentului că suntem atraşi de lucruri faţă de care anterior eram indiferenţi) şi mai slabi (din cauza diferenţei dintre forţa cu care ne atrag plăcerile şi puterea noastră de a rezista).
Într-o situaţie ca aceasta trebuie să ne spunem că, deşi Creatorul a adăugat 5 grame de plăcere la cele pe care le-am primit de la lumea înconjurătoare, încă suntem incapabili să ne corectăm pe noi înşine, şi trebuie să cerem putere Creatorului. Însă atunci când vom primi puterea de a depăşi cele 15 grame de plăcere, vom primi, din nou, alte 5 grame de plăcere suplimentară şi încă o dată ne vom simţim slabi şi neputincioşi, iar acest proces nu va înceta.
Transformarea egoismului în altruism
Cel care vrea să experimenteze adevăratul gust al vieţii trebuie să acorde o atenţie specială punctului spiritual din inima sa. Fiecare dintre noi are un punct în inimă. În general, acesta nu dă semne de viaţă, nu luminează şi, în consecinţă, nu suntem conştienţi de prezenţa lui.
Într-o astfel de situaţie, este numit „punct negru“. Acest punct este sămânţa sufletului. Caracteristica lui este altruismul, deoarece este sămânţa viitorului vas al sufletului şi Luminii lui, un fragment din Creator.
Totuşi, în starea sa iniţială el este ascuns de noi, întrucât nu îl preţuim, şi din acest motiv starea este numită „Galut de Şhina“ (Exilul Divinităţii). O astfel de stare a sufletului este numită „punct“.
Când ridicăm importanţa acestui punct mai sus de propriul „Eu“, deasupra capetelor noastre, precum semnele deasupra literelor, putem spune că acest lucru este mai degrabă ca o coroană pe capetele noastre, decât praf sub tălpile noastre. Atunci Lumina este emisă din punctul central al corpului, iar acest centru potenţial devine sursă de putere pentru înălţarea spirituală.
Astfel, toate cererile de ajutor adresate Creatorului ar trebui înlocuite cu o singură rugăminte care să se concentreze pe înţelegerea importanţei perceperii Sale, ca mijloc de îmbunătăţire personală realizată de dragul Lui.
Abilitatea de a săvârşi fapte bune (altruiste) nu este un mijloc, ci o recompensă pentru cel care doreşte să se asemene Creatorului.
Secvenţele prin care omul se îndreaptă de la egoism către lumea spirituală pot fi regăsite în Biblie, în cadrul exodului din Egipt. Apariţia vaselor de dăruire în om este numită „exodul din Egipt“.
Dorinţele altruiste (vasele dăruirii) semnifică faptul că omul urmează mai degrabă calea credinţei, decât cea a cunoaşterii. Ieşirea din egoism este posibilă doar atunci când simţim spiritualitatea, când Îl percepem pe Creator, iar Lumina Înţelepciunii despică Iam Suf (Marea Roşie) în mijloc. În acel moment omul trece graniţa dintre două lumi.
Pentru a face acest lucru, Creatorul săvârşeşte un miracol. El ne dă Lumina Înţelepciunii (Or Hohma), în ciuda faptului că nu avem vasul potrivit pentru a primi Lumina. Cu ajutorul acestei Lumini putem străpunge bariera (mahsom). După ce miracolul s-a produs, cei care au intrat în lumea spirituală nu vor reveni la nivelul lumii noastre.
În stadiul următor trebuie să dobândim un vas pentru primirea Luminii Înţelepciunii, şi acest lucru este realizat pe calea dificilă a avansării în deşertul spiritual, până când vom merita să primim Lumina Creatorului, urcând „Muntele Sinai“. În această stare vom respecta poruncile referitoare la virtute şi credinţă mai presus de cunoaştere, atunci când ne vom plasa gândurile şi dorinţele sub influenţa credinţei.
Aşa-numita stare de micime, katnut, care în acest caz este Malhut, semnifică doar centrul Keter („coroana“). Într-o existenţă minimă ca aceasta, dispoziţiile noastre egoiste nu ne pot domina pentru că am plasat credinţa mai presus de cunoaştere şi percepţie.
Aceasta este considerată a fi o stare inferioară, pentru că în această stare nu luăm în calcul egoismul, deoarece nu avem putere să îl contracarăm. Această situaţie poate fi comparată cu cea în care suntem incapabili să consumăm doar o mică cantitate de alimente, aşa încât refuzăm toată porţia.
Totuşi, legătura cu Creatorul se poate realiza dacă suntem capabili să primim Lumina în noi înşine, adică să lucrăm în mod altruist cu propriul egoism. Pe măsură ce transformăm egoismul în altruism, vasul astfel modificat va fi umplut cu Lumina Creatorului.
Starea vasului (Kli-ului) nostru spiritual al egoismului corectat) este numită „starea de maturitate, gadlut“. Malhut coboară de la Keter până la nivelul la care putem rezista tentaţiei de automulţumire şi putem primi, însă nu de dragul propriei noastre plăceri.
Pentru a primi în întregime Lumina Creatorului, pentru a-L percepe pe Creator pe deplin, în conformitate cu propriile posibilităţi şi pentru alipirea completă de El trebuie să folosim egoismul în beneficiul altruismului. O asemenea stare este cunoscută ca „sfârşitul procesului de corectare“ şi reprezintă scopul Creaţiei.
Toate percepţiile noastre sunt strict subiective, iar imaginea lumii care ni se înfăţişează depinde în întregime de starea noastră de spirit, de starea fizică, de dispoziţiile noastre etc. Însă în percepţia spirituală, senzaţiile cuprind realitatea însăşi, deoarece noi înţelegem prezentul în conformitate cu poziţia noastră spirituală.
Această lume este considerată a fi senzaţia noastră imediată. Lumea viitoare este ceea ce va fi simţit în următorul moment. Nu există nicio dimensiune a timpului, ci doar o schimbarea a senzaţiilor. Dacă percepem totul prin credinţă mai presus de cunoaştere, atunci trăim în întregime în viitor.
De exemplu, dacă în viaţa curentă avem o afacere, evaluăm în mod sistematic rezultatele muncii noastre şi profitul. Dacă vedem că eforturile şi cheltuielile noastre nu se justifică, adică profitul este mai mic decât investiţia, atunci închidem afacerea şi deschidem una nouă, deoarece suntem interesaţi să obţinem profit.
În niciun caz nu ne înşelăm singuri, ci stabilim clar beneficiul nostru sub formă de bani, onoare, faimă, linişte sau orice altă formă dorim să aibă profitul.
Omul se poate întreba: De ce nu însumăm rezultatele vieţii noastre, să zicem, o dată pe an, şi nu analizăm care a fost scopul pentru care am trăit acea perioadă? Şi chiar dacă suntem doar la începutul dezvoltării noastre spirituale, de ce este nevoie să ne punem întrebări în fiecare moment?
Lumea noastră este o lume a minciunii.
Ca urmare, corpul nu doreşte să se confrunte cu aceste întrebări pentru că nu are răspunsuri la ele. De fapt, care ar putea fi răspunsul nostru la sfârşitul anului sau când ne apropiem de sfârşitul vieţii?
Toate trec, şi binele şi răul, iar noi cu ce ne alegem? De ce am muncit pentru nevoile corpului nostru? Nu există răspuns, pentru că nu există recompensă pentru viaţa pe care am trăit-o. Din această cauză corpul nu ne permite să punem aceste întrebări.
Spiritualitatea, pe de altă parte, pentru că reprezintă adevărul, iar recompensa spirituală este eternă, ne îndeamnă la o atitudine interogativă referitoare la recompensa spirituală, pentru a deveni conştienţi că beneficiile noastre sunt mai mari comparativ cu eforturile. În acest fel ne vom corecta într-un grad mai mare şi vom primi răsplata veşnică.
Atunci de ce ne dă Creatorul preocupări false, cum ar fi viaţa din această lume? Procesul de creare a vasului spiritual este foarte lung şi complex. Noi credem că trebuie să experimentăm întregul spectru al egoismului lumesc în toată josnicia lui şi să gustăm din toate plăcerile sale false, până la cele mai joase niveluri (ale egoismului).
În timpul muncii noastre, pe măsură ce ne apropiem de graniţa dintre tărâmul fizic şi cel spiritual, acumulăm experienţă până când vom ajunge pe tărâmul spiritual. Acest proces de dobândire a experienţei nu apare într-un singur ciclu de viaţă în această lume. Toată informaţia este stocată în sufletul nostru şi se manifestă la momentul potrivit.
Însă până atunci, tot ceea ce dobândim este ascuns în noi şi experimentăm doar starea prezentă. Din moment ce întreaga noastră esenţă se concentrează asupra dorinţei de a dobândi plăcere, Creatorul le dă „viaţa“ cunoscută sub numele de „falsitate“ acelora care nu sunt pregătiţi încă pentru urcarea spirituală, astfel încât să aibă puterea de a trăi.
Există o Lumină care determină diminuarea dorinţelor vasului şi există o Lumină care aduce cunoaştere şi plăcere. În esenţă, este una şi aceeaşi Lumină a Creatorului, însă extragem din ea în special calitatea pe care dorim să o folosim pentru scopurile noastre spirituale.
„Abandonaţi răul şi faceţi bine.“ Prima etapă a corectării este numită „revelarea răului“ deoarece, de îndată ce vom fi convinşi că egoismul este cel mai puternic şi fatal duşman, îl vom urî şi îl vom abandona. O situaţie ca aceasta devine acum de nesuportat.
Totuşi, nu este necesar să fugim de rău, ci doar să simţim ce este el de fapt şi apoi ne vom îndepărta instinctiv de el. Înţelegerea a ceea ce este rău apare exact în timp ce ne aflăm sub influenţa faptelor bune pe care le facem, adică în timp ce respectăm poruncile şi învăţătura Cabalei, deoarece atunci când ne aflăm sub influenţa lor pozitivă, începem să dorim perfecţiunea spirituală şi să simţim exact ce ne împiedică să experimentăm viaţa spirituală.
Ascunderea Creatorului faţă de noi, care este experimentată ca suferinţă, întrebările cu privire la Providenţa Divină, lipsa de siguranţă şi încredere în Creator, precum şi gândurile care interferează – toate acestea sunt numite „noapte“. Revelarea Creatorului, care este experimentată ca plăcere, încrederea în Supravegherea Divină, sentimentul de a fi conectat la veşnicie, înţelegerea Sursei Superioare a tuturor legilor naturii – toate acestea sunt numite „zi“.
În timp ce Creatorul este încă în starea de ascundere, trebuie să lucrăm pentru a dobândi credinţa că o asemenea stare este în beneficiul nostru, deoarece în toate stările Creatorul face doar ce este cel util şi cel mai benefic pentru noi.
Dacă am fi fost gata să primim Lumina Creatorului fără să ne facem rău, cu siguranţă Creatorul s-ar fi revelat pe Sine.
Din moment ce suntem incapabili să controlăm plăcerile pe care le simţim deja, Creatorul nu ne oferă astfel de plăceri imense precum cele ale Luminii Sale, deoarece am deveni imediat sclavii lor şi nu am fi capabili să scăpăm din lanţurile egoismului nostru. Din acest motiv ne-am distanţa chiar mai mult de Creator.
În fiecare nouă generaţie, majoritatea colectivităţii determină valoarea şi frumuseţea lucrurilor, obiectelor, evenimentelor şi categoriilor. Fiecare generaţie respinge normele celei anterioare. Prin urmare, nu există norme absolute ci, mai degrabă, majoritatea oamenilor din fiecare grup şi fiecare generaţie îşi stabileşte propriile norme, iar restul oamenilor le urmează.
Din această cauză există întotdeauna tendinţe noi şi modele noi la care se poate aspira. Prin urmare, tot ce este dictat de cei ce reprezintă majoritatea este considerat a fi frumos, iar cei care susţin aceste valori primesc respect şi onoare. În consecinţă, omul doreşte să depună eforturi mai mari pentru a ajunge la ceea ce societatea consideră a fi valoare.
Dobândirea calităţilor spirituale este dificilă, deoarece majoritatea oamenilor nu preţuiesc acest scop pentru că nu se află în tendinţele curente. Este într-adevăr atât de important să percepem spiritualitatea? De fapt, spiritualitatea este extrem de importantă.
Şi dacă totuşi este aşa, de ce o ascunde Creatorul? Răspunsul este că o ascunde pentru ca noi să nu o corupem. De aceea a creat un „truc“ special numit „ascundere“. Aceasta ne împiedică să vedem măreţia lumii spirituale deoarece, aşa cum a fost arătat mai sus, noi nu putem controla ceea ce simţim.
Şi pentru că acum este ascunsă de noi, ne putem baza doar pe credinţa privind imensa importanţă a perceperii Creatorului. Totuşi, în conformitate cu opinia majorităţii, valoarea aprecierii spiritualităţii tinde către zero; în acest fel este practic respinsă de toată lumea.
Acest proces apare în ciuda faptului că, în mod clar, standardele de frumuseţe, ordinea priorităţilor, normele de comportament şi legile societăţii sunt determinate de persoane demne de dispreţ, care îşi schimbă în mod constant principiile, dovedind astfel că le lipseşte substanţa şi că normele lor sunt neîntemeiate şi false.
înapoi la CUPRINS link