înapoi la CUPRINS link
Fiecare sentiment pe care îl avem provine de Sus. Dacă simţim că am depus mult efort, dacă simţim iubire şi năzuinţă spre Creator, acest lucru indică faptul că Însuşi Creatorul experimentează aceleaşi sentimente faţă de noi (în conformitate cu regula: „Omul este umbra Creatorului.“). Astfel, tot ceea ce simte omul faţă de Creator este identic cu ceea ce simte Creatorul faţă de om şi invers.
După ce Adam şi-a pierdut spiritualitatea ca urmare a păcatului său (pierdere care simbolizează coborârea spirituală a sufletului primordial din lumea Aţilut la nivelul numit „această lume“ sau „lumea noastră“), sufletul lui s-a spart în 600 000 de părţi distincte. Aceste părţi s-au îmbrăcat în corpuri umane care s-au născut în această lume. Fiecare parte se îmbracă de atâtea ori într-un corp uman de cât ori este necesar pentru a se corecta în totalitate.
Când fiecare parte individuală îşi va încheia corectarea, ele se vor uni din nou într-un suflet comun numit „Adam“.
În succesiunea generaţiilor există cauza, cunoscută sub numele de „taţi“ şi efectul, cunoscut sub numele de „fii“. Motivul apariţiei fiilor este continuarea corectării care nu a fost făcută de către taţi, adică sufletele din încarnările anterioare.
Creatorul ne aduce aproape de El, însă nu datorită calităţilor noastre, ci sentimentelor de singurătate şi dorinţei de a ne curăţa de „mizerie“. Dacă ar fi să simţim plăcere din starea de bucurie spirituală, am putea ajunge să credem că este util să servim Creatorului pentru a experimenta astfel de senzaţii.
Prin urmare, Creatorul înlătură în mod constant plăcerea din starea spirituală a omului, pentru a revela motivul pentru care acesta caută avansarea spirituală: fie din dorinţa de a-L servi, de a primi plăcerea care rezultă din acest lucru, fie datorită credinţei în El. În acest fel, omului îi este dată şansa de a acţiona mai degrabă pentru alţii, decât pentru propria plăcere.
Eliminarea plăcerii din orice stare spirituală aruncă omul într-o stare de depresie şi disperare în care nu există nicio dorinţă pentru munca spirituală. Totuşi, în această stare omul are şansa reală de a se apropia de Creator, în virtutea credinţei deasupra raţiunii.
Senzaţia de disperare ajută omul să îşi dea seama că lipsa momentană a atracţiei pentru spiritualitate este doar o percepţie subiectivă. În realitate, nu există nimic mai important decât Creatorul.
Din cele de mai sus putem conchide că pregătirea deliberată a unei căderi spirituale realizată de Creator are scopul de a ne ridica rapid la un nivel mai înalt.
Totodată, aceasta este o oportunitate de a ne spori credinţa. De altfel, se spune: „Creatorul pregăteşte remediul înaintea bolii“ şi: „Creatorul vindecă cu acelaşi lucru cu care loveşte.“
Deşi orice tentativă de diminuare a forţei vieţii şi a interesului pentru viaţă ne zdruncină întreaga fiinţă, dacă dorim cu adevărat să avansăm spiritual, vom primi cu bucurie şansa de a ne menţine credinţa deasupra raţiunii. Procedând astfel, ne vom afirma dorinţa de a ne elibera de plăcerile personale.
În mod obişnuit, fiinţa umană este preocupată de sine, concentrându-se asupra propriilor sentimente şi gânduri referitoare la suferinţă şi plăcere. Insă când ne străduim să dobândim percepţia spirituală, trebuie să ne reorientăm interesele către natura altruistă, către spaţiul ocupat de Creator, astfel încât existenţa şi dorinţele Lui să reprezinte întreaga preocupare a vieţii noastre.
Trebuie să corectăm tot ceea ce se întâmplă trebuie cu planul Său, trebuie să ne includem în El, astfel încât numai învelişul corporal să rămână în plan fizic.
Cu toate acestea, sentimentele lăuntrice, esenţa şi personalitatea omului, precum şi tot ceea ce este desemnat ca fiind sufletul, trebuie să fie transferate „în afara“ corpului. Numai atunci vom simţi în mod constant forţa binelui care se răspândeşte în întreaga Creaţie.
cest sentiment este asemănător credinţei deasupra raţiunii pentru că încercăm să ne transferăm toate sentimentele în afară, dincolo de graniţele corpului.
După ce am dobândit credinţa în Creator trebuie să rămânem în această stare, indiferent de obstacolele pe care El le poate trimite, astfel încât credinţa noastră să crească şi să începem să primim treptat Lumina Creatorului în vasul creat prin credinţă.
Întreaga Creaţie este construită pe baza interacţiunii a două forţe opuse: egoismul – dorinţa de a primi plăcere şi altruismul – dorinţa de a dărui plăcere. Calea corectării treptate constă în experimentarea procesului de transformare a dorinţelor egoiste în dorinţe opuse, iar această cale este construită prin combinaţia dintre cele două forţe.
Treptat, cantităţi mici de dorinţe egoiste se contopesc cu cele altruiste, şi astfel sunt corectate. Această metodă de transformare a naturii noastre este numită „munca pe cele trei linii“. Linia dreaptă se numeşte „linia albă“, pentru că nu conţine greşeli sau defecte.
După ce am intrat în posesia liniei drepte, putem obţine cea mai mare parte a liniei stângi, aşa-numita „linie roşie“, care conţine egoismul nostru. Este interzis să utilizăm egoismul în acţiuni spirituale, pentru că este posibil să cădem sub influenţa lui.
Forţele (dorinţele) impure se străduiesc să primească Lumina Înţelepciunii – Or Hohma pentru propriul interes, să perceapă Creatorul şi să fie mulţumite de sine, folosind aceste percepţii pentru satisfacerea dorinţelor egoiste. Dacă noi, în virtutea credinţei deasupra raţiunii, (străduindu-ne să primim, însă nu în dorinţele noastre egoiste), refuzăm posibilitatea de a-L percepe pe Creator, acţiunile Sale şi dominaţia Sa, refuzăm satisfacţia pe care ne-o dă Lumina Sa, decidem să mergem dincolo de aspiraţiile noastre naturale de a înţelege şi a experimenta totul, de a cunoaşte totul dinainte ca să ştim ce recompense vom primi pentru acţiunile noastre, atunci nu vom mai fi legaţi de interdicţia de a folosi linia stângă.
Această cale pe care alegem să o urmăm este numită „crearea unei umbre“, pentru că ne izolăm de Lumina Creatorului. În acest caz, avem posibilitatea să luăm o mică parte din dorinţele liniei stângi şi să le conectăm cu cele din linia dreaptă.
Rezultanta combinării forţelor şi dorinţelor este cunoscută sub numele de „linia de mijloc“. Exact în această linie se revelează Creatorul pe Sine. Ulterior, întregul proces se repetă la un nivel spiritual superior şi tot aşa până la sfârşitul căii.
Diferenţa dintre un angajat şi un sclav este că, în procesul muncii, angajatul se gândeşte la recompensa pe care o va primi pentru munca sa. Mărimea recompensei este cunoscută şi serveşte ca motivaţie pentru munca sa. Sclavul, pe de altă parte, nu primeşte nicio recompensă, ci doar strictul necesar pentru a supravieţui. Un sclav nu deţine nimic; stăpânul deţine totul. Prin urmare, dacă un sclav munceşte din greu înseamnă că doreşte să fie pe placul stăpânului.
Scopul nostru este să ne simţim în munca spirituală aşa cum se simte sclavul care munceşte fără nicio recompensă.
Călătoria spirituala nu ar trebui să fie influenţată de frica pedepsei sau de anticiparea recompensei, ci doar de dorinţa altruistă de a face Voinţa Creatorului.
Mai mult decât atât, nu ar trebui să anticipăm că perceperea Lui ar fi o consecinţă a muncii, pentru că şi aceasta este o formă de recompensă. Ar trebui să îndeplinim Voinţa Lui fără să ne dorim ca El să ştie că am făcut-o de dragul Lui, fără măcar să ne gândim că am făcut ceva special pentru El, fără să vedem rezultatele muncii noastre, ci doar să fim încredinţaţi că El este mulţumit de noi.
Dacă munca noastră ar fi aşa cum este descrisă mai sus, atunci ar trebui să eliminăm complet noţiunile de recompensă şi pedeapsă. Pentru a înţelege asta trebuie să ştim ce semnificaţii acordă Cabala acestor noţiuni.
Noi primim o recompensă atunci când facem un anumit efort pentru a obţine ceva ce ne dorim. Ca rezultat al acestor eforturi vom primi sau găsi ceea ce ne dorim. O recompensă nu poate fi ceva care există din abundenţă în lumea noastră şi este accesibil oricui. Numai prin muncă, numai prin efortul pe care îl facem putem primi o anumită recompensă, recompensă care nu poate fi obţinută fără acest efort.
De exemplu, cu greu poate pretinde cineva că a „muncit“ pentru a găsi o piatră, dacă pietrele există din abundenţă în jurul său. În această situaţie nu există nici muncă şi nici recompensă. Pe de altă parte, pentru a avea o mică piatră preţioasă, omul trebuie să depună un efort mare, pentru că o astfel de piatră este greu de găsit. În acest caz, efortul a fost real şi recompensa este atribuită.
înapoi la CUPRINS link