(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)
A-ţi aminti şi a uita, a păstra şi a pierde
În timpul exilului, considerat „lumea feminină”, munca este în păstrare. Iar cel care dă greș în munca sa poate pierde ceea ce i se dă. Iar Dvekut (alipirea) în această lume constă din forța păstrării, iar podoaba forței păstrării – din înălţarea emoției, precum și din cea a integralității sale și a puterii propriei Dvekut.
Cu toate acestea, în viitor, nu va exista nicio frică de a pierde ceva sau a fi deposedat, căci moartea va fi înghițită pentru totdeauna. Iar aici, munca se limitează la „aducerea aminte”. Și deși, în consecință, o formă ar fi trebuit să fie suficientă, natura trupului este aceea de a se plictisi de aceeași formă. Prin urmare, formele trebuie să fie îmbrăcate și dezbrăcate pe rând, astfel încât trupul să pară că are o formă diferită de fiecare dată, pentru a-i spori dorința. Acest lucru este similar cu blocarea privirii calului în timp ce dă ocol pietrei de măcinat, pentru a nu-l plictisi.
Acest lucru este dintre cele mai profunde și mai grave, întrucât este simplu: voința Lui din perspectiva celui care-L slujeşte este vrednică de laudă. Se știe totdată că, cu cât munca este mai aproape de natură, cu atât este mai bună. Regula este aceea că, dacă iubirea unuia dintre doi iubiți crește în măsură completă și absolută, adică „firesc și desăvârşit”, întreaga forță a iubirii se va stinge în celălalt.
Și deși raţiunea sa îi va arăta în mod evident măsura iubirii iubitului, în schimb, capacitatea lui de a-și iubi aproapele nu va spori deloc. Dimpotrivă, în funcție de senzația desăvârşirii iubitului, simțirea iubirii va muri treptat în el, pentru că nu se va teme de el, întrucât iubirea acestuia este absolută. De aceea, măsura spiritualității, iubirea naturii însăşi a celui iubit va fi anulată și alterată.
Într-adevăr, voința Lui este aceea de a proclama iubirea Lui, lasând însă loc pentru „extinderea graniţelor iubirii”.
Cele două sunt cvontrarii, întrucât atunci când iubirea lui devine cunoscută, ea capătă un aspect obligatoriu, ca iubire perfectă și firească. Prin urmare, nu rămâne niciun spațiu pentru muncă, întru extinderea iubirii, întrucât iubitul desăvârşit și loial este nemulțumit de recompensa primită de la cel iubit în schimbul iubirii sale, așa cum este scris: „Dacă eşti drept, ce îi vei da?”
Mai mult, atunci când cel iubit simte că iubitul său are dorința de a-i întoarce iubirea în schimbul unei recompense, acel loc devine deficitar întrucât atunci când există dorința de recompensă, iubirea lui se schimbă dacă lipseşte recompensa. Astfel, iubirea nu este absolută. Der aceea, nu este desăvârşită și firească, ci condiționată. Atunci când condiţiile sunt anulate, iubirea este anulată şi ea, aşa cum într-o: „viziune a păcii, nu există nicio pace”.
Se știe, în mod evident, că cel blestemat nu se lipeşte de cel binecuvântat, așa cum este scris: „El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi!” (Daniel, 2:21) Și ogligaţia de a adăuga și extinde desăvârşirea nu se referă deloc la unul care este deficitar, ci la trudnicul cu adevărat desăvârşit. Iar acest trudnic desăvârşit, pare să nu mai aibă deloc loc pentru muncă.
Acesta este sensul „aducerii aminte”, ca atunci când cineva îi spune celui pe care-l iubeşte: „Aici este un sac plin cu nestemate, pentru a-mi arăta iubirea”. În felul acesta, cel iubit se străduiește să socotească cu exactitate suma nestematelor, pentru a descoperi și iubirea din propria sa inimă. În felul acesta, iubirea însăși nu se schimbă deloc atunci când munca sa nu este măsurată, din moment ce el o are deja.
Totuși, pentru a-i întoarce o oarecare recompensă celui care îl iubește, el ţine în mână nestematele cât mai mult astfel încât să-l răsplătească prin a-i arăta întotdeauna marea măsură a iubirii. În acest fel, sentimentele iubirii ajung întotdeauna de la unul la altul și sporesc, în timp ce esența nu este schimbată.
Acesta este sensul adoptării diferitelor combinații. Deși esența este aceeași, aceea de a nu pierde sau altera nici măcar o scânteie minusculă a potențialei dezvăluiri a „forțelor ascunse care există întotdeauna în materie”, ea apare de fiecare dată în noi combinații, pe care ochiul corporal nu le-a văzut niciodată. Prin asta, materia capătă o nouă aromă și se pune pe sine în valoare pentru a suferi și a se reface mereu și perpetuu. Este ca şi când ar exista mai multe mâncăruri, din care materia este satisfăcută și dorește să reproducă acea formă de mai multe ori, sau în mai multe combinaţii, întrucât arome noi sunt întotdeauna disponibile pentru ea.
Acum înțelegem asocierea materiei dintr-un trup și un suflet. Datorită materiei, în care „uitarea” este înrădăcinată, și chiar mai rău, datorită stingerii oricărui fel de iubire absolută, a faptului că oferă sufletului spaţiu pentru muncă obligatorie, însemnând a reveni de fiecare dată în ale combinații. Altfel, imperfecţiunea va ajunge și la suflet, din cauza măștii la nivelul rădăcinilor materiei. Și chiar dacă iubirea în sine este perfectă și desăvârşită, se pare că este acoperită din cauza materiei. Și prin faptul că este obligată să revină și să o ia de la capăt, adăugirile sporesc dincolo de fond, iar graniţele iubirii se extind în mod minunat.
Nu există nicio soluție pentru asta, decât aceea de a-și arăta în mod evident iubirea, cu mare muncă și cu mare forță, întrucât materia nu are un alt limbaj, în afară de emoții. Prin urmare, în măsura emoțiilor sale, iubirea sa se constrânge să întoarcă recompensei o muncă sublimă și o mare forță. Prin urmare, atunci când sufletul simte iubirea Sa completă și desăvârşită, necondiționată de nimic, lucrarea materiei cade în întregime, pentru că „Cel Unic nu plătește pentru nimic”. Aceasta este o lege în natura corporală (pentru a face loc). De aceea, în acel moment, substanța se străduieşte în recunoștință și abandonare în funcție de sentimentele sale, asta înseamnând o repetată slavă şi mulțumire.
Și conform celor menționate mai sus, cel în cauză obosește de la prima combinație și prima aromă, ceea ce îi diminuează senzaţia şi de aici diminuarea gratitudinii, până când chiar sistează această biată muncă. Și din moment ce rămâne fără muncă și vede iubirea absolută, plasează acea Klipa a egipteanului, strict deasupra.
Ulterior, în a doua generație, a existat exact aceeași Klipa ca şi în prima generație, cu Klipa adăugată a Edomiţilor, însemnând a nu reveni şi a nu repeta deloc, așa cum era obiceiul din prima generație, care, cu toate acestea, avea un motiv bun pentru dezvăluirea sentimentului din gratitudine.
Dar „a treia generație care le este născută poate intra în adunarea Domnului”, întrucât în a treia generație acel loc este revelat. Adică, în sfântul Atik, învelișul chivotului era considerat tronul milei și cele două erau sesizate împreună. Asta înseamnă că a-ţi face un loc pentru muncă dezvăluie cu promptitudine o mare măsură a luminii iubirii, car de acum încolo va ști că împiedicarea întoarcerii unei recompense împiedică lumina iubirii. Din acest motiv, el face eforturi până când află întoarcerea recompensei, chiar și atunci când se află într-o stare de desăvârşire, întrucât, împotriva voinței sale, trebuie să rezolve enigma din întreg și nu este nimeni care să fie întregul. De acum înainte, el este un instrument pregătit pentru muncă.
Am putea spune că există loc pentru ca slujitorul desăvârşit să slujească în alte trupuri pentru a le desăvârşi, întrucât nu există desăvârşire completă în Natură, dat fiind că Natura împuterniceste revelarea, adică întoarcerea efectivă a recompensei, prin urmarte el nu va fi dependent de punctul de vedere al altora, ca nu cumva să nu fie găsit. Dar acela care găsește capacitatea de a sluji în el însuși slujește întotdeauna lui D-zeu și nu se odihnește niciodată. Și în această măsură lumina aceea a iubirii Sale este întotdeauna nesfârșită, nu se termină niciodată.
Două Puncte
Două puncte pentru orice aspirație: unul din absență și celălalt din saturaţie. Diferența dintre ele este că acela a cărei aspirație decurge din teama de absență – în vreme ce se ridică până la cele mai înalte, cele mai alese niveluri – atunci când este, totuşi, obosit, îi mulţumeşte pe cei mai săraci dintre săraci și mănâncă până la saturaţie, și pentru a-l acoperi pe Atik şi astfel nu va fi o absenţă. Dar aspirația care decurge din punctul de saturaţie, ceea ce înseamnă că acela nu va avea o lipsă şi, în orice caz, în acel moment nu se mulțumește cu puțin, și aspiră doar la cele mai alese lucruri din realitate. Și dacă nu este la acest nivel, ci mai degrabă la unul obișnuit, el nu va dori să muncească și să se străduiască deloc pentru asta.
De pildă: Unul care are înclinaţie spre a face muzică este deficitar până când dobândește abilitatea necesară. Nu se va odihni până nu va dobândi un anumit nivel de a cânta. Și chiar dacă i se spune că nu are nicio speranță în a deveni un muzician renumit, ci doar unul obișnuit, tot nu va renunța la aspirația lui și se va mulțumi cu mai puțin, practicând cel puțin la nivelul care îl poate dobândi. Dar cel care nu are nicio înclinație spre a face muzică și nu simte niciun apetit pentru astfel de cunoștințe, în cazul în care un muzician l-ar întrebă dacă i-ar place să facă muzică, el îi va răspunde chiar înainte ca acesta să-şi termine întrebarea: „Nu am nicio îndoială că nu voi dobândi măreția în această învățătură, și dacă aş fi doar un cântăreţ obişnuit, ar fi lumea incompletă fără mine?”
Într-adevăr, este încorporat în om de către Providența Lui faptul că orice aspirație care apare după punctul de saturaţie nu va fi de dorit, cu excepția celor mai alese lucruri din acel moment.
Prin aceasta vom înțelege o problemă profundă: deși generațiile scad ca valoare, ele se extind în direcţia deficienței dorite și a rectificării finale. Este aşa întrucât primele generații, care erau precum fiii lui Adam, ei înșiși au avut o mare și teribilă deficiență în preîntâmpinarea lucrării dumnezeiești. Din acest motiv, aspirația lor de a-L sluji a rezultat din deficiența lor. Aşadar, ei nu s-au extins în aspirația lor, de teama de a nu o pierde în întregime și au fost fericiți și mulțumiți de puținul pe care l-au dobândit. De aceea au avut mișcări reduse și de scurtă durată în activitatea lor, căci, urmare a recunoașterii de către ei a marilor valori, s-au mulţumit cu puțin.
Acesta este înţelesul decăderii ca merit a generațiilor până când s-a ajuns la contracția finală în generația noastră, când înțelepciunea autorilor este murdărită și cei care se tem de păcat sunt detestaţi. În această stare, mulțimea se simte mulțumită și nu se simt deloc obligaţi să muncească întru D-zeu și nici nu simt deloc lipsa Lui. Chiar și cei care se angajează în muncă, o fac doar din obișnuință. Ei nu au nici setea şi nici aspirația de a găsi vreo fărâmă de cunoaştere în munca lor.
Și dacă un înțelept le-ar spune: „Vino, lasă-mă să te învăț înțelepciunea, să înțelegi și să te instruiesc în Cuvântul lui D-zeu”, ei vor răspunde imediat: „Știu deja că nu voi fi ca Raşbi și prietenii săi și hai să lăsăm lucrurile așa cum sunt și aș vrea să pot respecta totul literal.” Se spune, însă, despre aceștia: „Părinții au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au străpezit dinţii” (Ieremia, 31:29) pentru că se angajează în Tora și Miţvot (porunci) fără ca fructele să fie coapte, iar dinții copiilor lor se vor străpezi complet şi se întreabă de ce au nevoie de această muncă. Este din cauza ta, și nu din cauza Lui, şi tu, de asemenea, le vei străpezi dinţii. Asta este forma generației noastre, de care ne ocupăm.
Dar, prin ceea ce este scris și explicat mai sus, veți înțelege că în acest creuzet putem fi foarte plini de speranță, întrucât de acum încolo, fiecare învățat a cărui inimă tânjeşte după munca în D-zeu nu se va afla deloc printre cei care se mulțumesc cu mai puțin, întrucât punctul aspirației sale nu rezultă din absență, ci din punctul de saţietate. Din acest motiv, toți cei care vin să se agațe de Tora și Miţvot nu se vor mulțumi cu altceva decât să fie primii din generație, adică să-l cunoască în concret pe Creator. Ei nu vor vrea deloc să-și irosească energia în munca oamenilor obișnuiți, ci doar în cea mai de ales muncă – adevărata apropiere de Creator și să știe în mintea lor că este Creatorul Cel care i-a ales.
Într-adevăr, în generația noastră nu găsim oameni care să muncească cu adevărat, cu excepția celor puțini aleși care au fost deja înzestrați cu un suflet dumnezeiesc, o parte din D-zeu Cel de sus. Este așa cum a scris poetul: „Genunchi ai mei sunteţi curaţi, întinzându-vă din izvorul pâraielor / numele celui care te alege, să mergi înaintea Lui / etc. … Sânteţi înaintea Lui ca toţi aceia care stau în faţa Lui / care se apropie de Domnul. Genunchi ai mei, voi știţi voia celui având acelaşi gând / numele cunoştinţei lucrurilor voastre și al răsplatei în fiece clipă.„
Dar cei care nu au atins acest merit onorabil și înălțat nu au deloc dragoste sau teamă în muncă. Nu a fost așa în generațiile anterioare, întrucât slujitorii Creatorului nu au aspirat deloc la un nivel atât de înalt și fiecare a slujit Creatorului așa cum a înțeles el.
Prin asta veți înțelege că rectificarea a început de fapt înainte de primirea Torei, în generaţia deșertului. Acesta este motivul pentru care a existat o uriaşă trezire în acea generație, „Este dorința noastră să ne vedem regele”, așa cum este scris în Midraş (interpretare). Dar atunci au păcătuit, însemnând că au aşteptat un mesager, spunând: „Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim” (Exodul, 20:19).
Acesta este sensul spargerii tăbliţelor și a tuturor exilurilor. Dar în generația lui Mesia, această chestiune va fi corectată, întrucât acea trezire va reveni, iar atunci când Îl vor dobândi, nu vor mai păcătui pentru că au suferit deja de două ori pentru toate păcatele lor.
Scopul dorit este nimeni altul decât cel mai ales dintre cele alese. Acesta este înțelesul versetului: „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare”. (Ieremia, 31:34) Aceasta va fi prima condiție pentru toți cei care încep munca.
Cuvintele mele nu se referă la cei care se angajează să muncească și să lucreze în beneficiul oamenilor și cu atât mai puțin pentru a-și satisface poftele vrednice de dispreţ. Mai degrabă, se adresează celor care simt că nu merită să trudească pentru oameni, ci doar pentru Creator.
Este aşa întrucât există multe aspecte în ziua judecății:
- 1) satisfacerea pasiunilor materiale,
- 2) ajutarea oamenilor,
- 3) îmbunătățirea propriilor cunoştinţe, sau ale altora.
Dar toate acestea sunt forțe de ascundere ale feței Creatorului, căci toate sunt nimic în comparație cu meritul Creatorului, desigur.
Dobândirea unui lucru adevărat
Există o substanță spirituală, pe care sunt cioplite literele rugăciunii. Substanța este albul cel mai alb al pergamentului. Se mai numește „foc alb”, ceea ce înseamnă că parcă acea culoare albă ar veni prin foc și se transformă în foc, zdrobind și așezându-se cu toată puterea.
Literele sunt scântei ale temerii şi iubirii. Adică, lipsa fricii și iubirea sunt evidente și simţite. Acesta este înţelesul focului negru, întrucât această culoare pare a fi mai deficitară și ascunsă decât restul culorilor. De aceea, la început, aceasta a fost priveliştea.
Inițial, s-a văzut pergamentul alb, care este impregnat suficient cu putere și cu alb. Acesta este înţelesul revelării coroanei și strălucirea ei în Asiya. Înţelesul lui Asiya este pergamentul, ca și în versetul: „Și prepuțul ea nu îl va împrumuta de la vecinul ei”, într-unul care „s-au unit”. Dezvelirea coroanei este adevărata iubire revelată, până la Duchra (partea masculină a) lui Arich Anpin, iar spargerea înseamnă literele fricii. Trebuie înţeles că aceasta este cu adevărat cartea Cerului.
Trebuie ştiut că este adevărat din orice perpsectivă am privi. De aceea, un om nu va dobândi cu adevărat ceva ce nu-i lipseşte sau care nu constituie pentru el o deficienţă reală. Din acest motiv, orice dobândire care nu înseamnă pentru el decât ceva în plus nu este considerată o dobândire adevărată, întrucât nu este deficitar fără acel plus. Prin urmare, este un neadevăr în muncă, în efort, întrucât pare să fie ceva de care omul are cu adevărat nevoie.
Acesta este motivul pentru care învățăturile exterioare nu constituie o înțelepciune adevărată. Adică, munca pentru a dobândi o astfel de învăţătură trebuie să fie în condiții desăvârşite, ca pentru ceva de care omul are nevoie și găsește cu adevărat. Atunci, însă, când a găsit-o și a dobândit-o, constată că nu era deloc deficient fără ea. Prin urmare, este un neadevăr și o falsitate.
Nu este acelaşi lucru cu Înțelepciunea de a-I sluji Creatorului. Dimpotrivă, omul nu știe deloc cum să-i simtă absența în adevărata sa formă. Doar când o găsește el vede cât de deficient era fără această înţelepciune. Acesta este motivul pentru aceasta constituie o dobândire reală din orice perspectivă.
Este similar cu cel care plătește pentru un obiect dublul valorii acestuia. El se plânge pentru că prietenul său l-a tras pe sfoară, iar această achiziție este falsă și frauduloasă, din moment ce imaginația l-a înşelat.
În ceea ce privește intențiile, nu medicul este acela care trebuie întrebat, ci pacientul, întrucât el este cel care are nevoie de Kduşa (sfințenie) și puritate în munca pentru Creator, în aşa fel încât să aibă intenţie, întrucât vor constitui pregătirea sufletului său pentru instalarea sfințeniei (Kduşa). Totodată, nu trebuie să ne întrebăm dacă Tora este bună sau dacă moravurile sunt bune sau dacă Îl vei „recunoaşte în toate căile tale”(Proverbe, 3:6), întrucât medicul poate să întrebe pacientul despre toate acestea. Dacă nu are dureri, atunci este sigur de vindecarea lui, deci pacientul este cel care știe. Acesta este înţelesul celor scrise în Zohar: „Un om nu trebuie să privească unde nu ar trebui”, ceea ce înseamnă că a privi, numai, nu-l face să simtă sfințenia și puritatea.
Acceptându-ne Înţelepţii ca martori de încredere
Există două feluri de aservire – una pentru lumină, iar cealaltă pentru Kelim (vase) – întrucât este imposibil să vorbim despre grade sau să le înțelegem când e vorba de lumini, cu atât mai puțin să spunem că cineva va fi răsplătit cu o oarecare lumină, întrucât nu există ceea ce numim a fi o parte în spiritualitate iar „un jurământ care a fost partial încălcat a fost încălcat în întregime”.
(Sunt uimit în acelaşi timp de o mintea activă și de un ministru. Una dă puterea de a se naște sămânța adulterului într-un adulter, iar celălalt oferă construcţii mărețe pe temelii false și fictive.) Mă refer la Aristotel, care a ordonat să fie glorificat când s-a ridicat la cer pentru creaţia sa bazată pe o fundaţie falsă, care a fost suficientă ca țintă pentru săgețile minții sale înguste și pentru epuizarea întregului său spirit. Asta i-a venit dat fiind că a văzut în cărţile lui Israel o înțelepciune profundă construită pe temeliile Cabaliştilor și s-a comparat pe sine cu ei ca un simplu imitator, arătând că meritul lui era la fel de mare, întrucât a mințit referitor la sine însuși. Dacă profeția ar fi fost adevărată, el ar fi fost gata pentru aceasta.
Drumul nostru nu este, însă, calea lui și un cabalist nu pleacă de la o temelie falsă, așa cum a pornit el de la fundamente greşite. Ba bine că nu, întrucât înțelepții noștri și învățăturile lor ne-au oferit o asemenea temelie în Cabala, ei sunt, însă, prin asta, precum nişte martori fideli, martori oculari și nimic mai mult. Mai degrabă, ei ne învață modul în care au fost recompensaţi prin faptul că au fost martori oculari. Iar când vom înțelege, înțelepciunea noastră va fi ca a lor și înțelegerea noastră va avea un fundament adevărat și real, pe baza căruia avem o construcţie glorioasă, veşnică.
Motivul acestei atitudini este acela că în toate lucrurile există o primă substanță și un prim concept. În ceea ce privește conceptele lumești, care sunt ascunse și cufundate în descrieri materiale, dobândim prin eliminarea formei, adică de la primul concept la cel de-al doilea concept și așa mai departe până la conceptul urmărit. Din acest motiv, pornim de la primul concept foarte ușor, ca de la o mică parte a întregului.
Nu este, însă, acelaşi lucru cu cele cereşti. Dimpotrivă, primul concept este cel mai greu de dobândit. El se numește Nefeş de Asiya, iar atunci când dobândim forma lui Nefeş de Asiya prin Cabala – căci dobândirea este refuzată de ceruri nebunului, dar prin Cabala este posibil. Prin ea învățăm Înțelepciunea cerească, şi atunci vom avea dreptul să dobândim fundamentul primit ca natură a lucrului ce este dobândit și va fi posibil să împăcăm ceea ce este primit în mod firesc alături de toate conceptele.
Însă fundamentul fictiv al înțelepciunii sale fictive nu poate fi dobândit, întrucât „Este suficient să vină din judecată pentru a fi așa cum este judecat.” Astfel, întreaga construcţie rămâne precum o clădire falsă a dizgrației veșnice.
Sufletul Prozelitului
Durerea pe care o simte un organ îndepărat este în timpul judecății, în momentul în care este îndepărtat. Ulterior, însă, toată durerea și lipsa rămân în întregul trup. În mod similar, un organ simte plăcere atunci când este conectat la noul trup, dar, ulterior, plăcerea îl părăseşte ca și cum ar fi murit și se întoarce la restul trupului. Așa se explică versetul „Căci toţi cei ce vor face vreuna din aceste spurcăciuni vor fi nimiciţi din mijlocul poporului lor” (Leviticul, 18:29) indicând faptul că orice durere și deficiență sunt numai pentru publicului larg, ca și cum ar fi fost tăiată din popor.
La fel, plăcerea sufletului prozelitului este numai atunci când se conectează la întreaga națiune, cea mai aleasă dintre naţiuni. Insă, atunci când se conectează pe deplin, plăcerea personală revine întregului.
Este o trimitere la ceea ce spun oamenii: „Un bătrân și un copil sunt egali”, ceea ce înseamnă că un începător în Înțelepciune este egal cu cel care este avansat, cu excepția împlinirii înțelepciunii, care servește Regelui său și nu lui însuși. Întreaga problemă este, însă, ce se petrece între timp, căci este o muncă a minții, în întregime pentru sine și pentru propria desăvârşire.
De pildă: slujitorii regelui și distinșii miniştri ai regelui îl slujesc cu toţii pe rege. Nu este acelaşi lucru atunci când ei învață pentru propria lor desăvârşire: ei muncesc pentru ei înșiși; este ca o casă plină de texte de înțelepciune și cântece de slavă. Atunci, însă, când acestea cad în mâinile celor superficiali, ei nu se laudă decât cu acea parte superficială ce le este dezvăluită de hârtie și o folosesc pentru nevoile lor demne de dispreț … pierzând o trăsătură prețioasă ce se află în ei înșiși și în întreaga lume datorită materialismului lor, stârnind astfel dispreț și mânie.
Inima simte și mai mult durerea atunci când înțelepții văd cu proprii lor ochi cum cei spurxaţi intră în casa înțelepciunii lui Israel și își iau partea superficială din cuvinte – însemnând acea parte frumoasă a cuvintelor – pentru lucrarea mâinilor lor: zadarnice și pretinse alegorii.
Aranjamentele înțelepciunii sunt stabilite în baza adevăratei Cabala, dobândite de cei versaţi. Forma înțelepciunii este dezbrăcată în munca unui meşter artizan (și, după părerea mea, dacă nu ar fi fost această oglindă, ei nu ar fi îndrăznit să-şi fabrice fundamentele din mintea lor), construind înțelepciunea pe temeliile falsității și pustii, așa cum a făcut-o Aristotel și grupul său în ceruri și așa cum o fac oamenii … în corporalitate. Cu atât mai mult este aşa atunci când este vorba de cei care vin cu spurcăciunea dezvăluită, transformând înţelepciunea în țintă pentru săgețile prostiei lor, pentru a se lăuda în fața altora la fel de proşti ca ei. Nu pot fi iertați pentru asta.
Este un exemplu evident; nicio deficiență în lume nu este în vreun fel înregistrată în corporalitate. Mai degrabă, fiecare deficiență și integralitate este imprimată în spiritualitate. Adică, la începutul totalităţii ce va fi ilustrată în lume, El nu va avea nicio nevoie de a schimba vreun incident corporal, ci doar de a binecuvânta spiritualul. De pildă, constatăm că omul își asumă mari suferinţe și lovituri pentru a ajunge să se îmbogăţească, chiar asumându-şi riscuri foarte mari. Apoi, împotriva voinței sale, puterea izvorâtă din speranţa de a se îmbogăţi îl subjugă și transformă răul într-un mare interes, până când în fiecare bucăţică a sufletului său el se pune în primejdie pentru a fi pregătit în vederea incertitudinii.
Prin urmare, nu este deloc departe dacă se apropie Creatorul – asta însemnând răsplata pentru muncă, atât cât se poate. El nu va simți nicio agonie sau durere în acest efort.
Trei Facţiuni
Tora este precum o lume întreagă, dintre care trei facțiuni se bucură în moduri diferite. Prima facțiune o constituie masele, care nu au fost pregătite să abstractizeze nicio formă, cu excepția cazului în care nu au nicio dorință pentru vreo formă, în afară de prima substanță din tot ceea ce umple lumea, şi care ajunge direct la simțuri și imaginație.
Cea de-a doua formă, pentru cea de-a doua facţiune este cea care a fost pregătită pentru a fi capabilă să abstractizeze forma materială și să ia și să se bucure de o altă formă, apropiată de spiritualitate, care se găsește dincolo de ea. Aceasta este o plăcere emoțională, intelectuală, adică provenind din concepte separate imprimate în aceste imagini materiale.
Cea de-a treia formă, pentru cea de-a treia facţiune, este una care a fost pregătită să dobândească forme generale din concepte disparate, imprimate atât în forme spirituale, cât și în forme corporale. Acestea leagă un fir de altul și o extindere de alta coboarând în adâncime și ridicându-se la cer. Acest formă se obţine după abstractizarea celei de-a doua forme menționată mai sus.
În mod similar, trei forme de împlinire provin din Tora pentru cele trei facțiuni menționate mai sus. Prima facțiune este împlinită cu prima materie. Cea de-a doua facțiune este împlinită prin formă, iar cea de-a treia facțiune este împlinită prin includere, ceea ce înseamnă abstractizarea unei forme dintr-o formă și a unui fir dintr-un fir. Cu siguranță, cel care nu favorizează oamenii mai mult decât materia, nu va fi împlinit de Tora mai mult decât voința și realizările sale. Asta a vrut să spună Maimonide, anume că trebuie să înveți logica înainte de Înțelepciunea Adevărului.
Ştim, însă, şi constatăm, din experiență, că există o influență și o putere indirectă în lumina din ea, care te poate ridica dintrodată deasupra primei facțiuni până la gradul unui om din a treia facțiune. Drept urmare el lucrează pentru obținerea unui vârf de ac și obține o casă plină de argint și de aur.
Această Lume şi Lumea-care-va-veni
Nu există nicio diferență între această lume și lumea-care-va-veni, cu excepția faptului că una este temporară și cealaltă este veșnică. Nu există, însă, nicio posesie în această lume sau în lumea-care-va-veni, care să nu fie o chestiune spirituală distinctă. Desigur, măsura de acest fel pe care omul dobândit-o în lumea temporară va rămâne a sa în cea eternă. Aceasta este punctul de vedere al celor desăvârşiţi, și chiar şi Maimonide o recunoaște.
Acest lucru nu poate fi, însă, dezvăluit mulţimii, întrucât nu vor asculta și nu vor lua în seamă efortul de a lăsa acea porțiune mică imaginației lor stupide.
Este ca acel meșter al cărui auz nu este influențat de niciun sunet obișnuit din lume, cu excepția unui zgomot asurzitor. Dar, dacă toți muzicienii și cântăreții s-ar reuni, ei n-ar oferi auzului său decât un sunet brut și zgomotos și, mai ales, neplăcut.
În acelaşi timp, este imposibil să vorbești mulţimii despre ceva spiritual decât producând un zgomot lipsit sens. Cuvintele rațiunii nu-i vor ajuta, întrucât sufletele lor nu au fost pregătite să se bucure de forme care se ridică deasupra materialismului. Prin urmare, ei se agață doar de prima imagine a creației care este lângă ei, aceasta fiind grosiera corporalitate. Din acest motiv, cuvintele referitoare la lumea-care-va-veni trebuie să fie exprimate într-o manieră legată de aceast gen.
Prin urmare, este interzis să vorbești cu ei despre forma intelectuală în substanța eternului, căci substanța s-ar sparge, ei nu vor dobândi acea formă și le vor fi refuzate ambele. Din acest motiv, voi crea pentru ei o compoziție specială, care să ofere o descriere generală care să fie aproape de adevăr privind forma Grădinii Eden și a Iadului. După aceea, voi putea vorbi despre ce a rămas din suflet cu cei mai buni dintre ei.
Succinct vorbind, trebuie să știi că forma acestei lumi este una distinctă, spirituală, și nu este grosieră sau grosolană, decât în ochii materialiştilor, dar nu din perspectiva Creatorului. Din acest motiv, omul găsește în el toate acele forme.
Rezultă că la sfârșitul rectificării, tocmai materia grosolană va fi cea dispărută, iar formele distincte din aceste imagini – atât din realitate, cât și din ordinea existenței realității, cum ar fi mâncarea și băutul – vor rămâne toate în eternitate, întrucât nimic nu se pierde cu excepția materiei și a fundamentelor ei.
În forme, însă, nu există nicio pierdere. Ele nu vor suferi deloc de ruina primei lor materii, care și-a îndeplinit deja partea. Iar dacă eşti unul din forma adevărată, este ușor să înțelegi cum să scoți formele din materialele spurcate din lume, cum ar fi adulterul, lăcomia și iubirea de sine, întrucât aceste forme vor rămâne în spiritualitate sub forma unei minţi distincte.
Ele vor rămâne în două discernimente: primul discernământ este orice formă de considerare personală. Cel de-al doilea discernământ este orice formă către un discernământ general.
Aceste forme sunt numite pentru totdeauna „carcasele celor răi”, așa cum este scris: „Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea”(Isaia, 66:24). Din asta putem înțelege cu ușurință formele sfințeniei. Aceasta este recompensa și pedeapsa și este simțită și de proprietar în această lume.
Dar după eliminarea formei menționate mai sus, există o altă abstractizare, care este mai generală. Este numită „lumea învierii” și „Nimic să fi fost văzut de ochi”, în care nici chiar profeții nu se angajează, dar pe care cel ce înţelege o primește de la un înțelept Cabalist.
Prin asta, vei înțelege următoarele cuvinte: „O încălcare nu stinge o Miţva (poruncă, faptă bună)”, întrucât purtătorul reunește ambele forme în lumea spirituală. Într-una se încântă, iar în cealaltă este judecat. Acesta este înţelesul spuselor: „Creatorul nu neagă răsplata niciunei creaturi.”
Și ceea ce a scris Maimonide, anume că există credință numai conform descrierii a ce se află în sufletul omului, vreau să spun că este prin virtutea darului dumnezeiesc, așa cum a discernut El cu privire la dobândirea luminii unul de la celălalt. Asta nu contrazice ceea ce am scris.
Aici am explicat împlinirea care se întâmplă primei și celei de-a doua facțiuni menționate mai sus. În ceea ce privește cea de-a treia facțiune, nu am explicat dar se deduce din cele spuse.
(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)