ARVUT (GARANŢIA RECIPROCĂ)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Continuare la articolul Matan Tora

Toţi ai lui Israel garantează unii pentru alţii (Sanhedrin, 27b, Șavuot 39)

Aici vorbim despre Arvut (Garanția reciprocă), când toți ai lui Israel au devenit răspunzători unii pentru ceilalți. Întrucât Tora nu le-a fost dată, până ce fiecare din naţiunea lui Israel nu a fost întrebat dacă este de acord să-şi asume Miţva (porunca) de a-i iubi pe ceilalţi în totalitate, exprimată în cuvintele: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” (după cum este explicat în articolul Matan Tora, pct. 2 și 3, şi după cum vom lămuri pe deplin aici). Asta înseamnă că toţi ai lui Israel şi fiecare în parte își iau asupra lor să aiba grijă și să muncească pentru fiecare membru al naţiunii pentru a-i satisface toate nevoile, nu într-o măsură mai mică decât cea imprimată în el de a avea grijă de nevoile sale.

Iar când toată naţiunea a fost de acord, în unanimitate și a spus, “Vom face și vom asculta”, fiecare membru al lui Israel a devenit responsabil pentru ca niciunuia dintre membrii naţiunii să nu-i lipsească nimic. Abia atunci au devenit ei vrednici să primească Tora și nicidecum mai devreme.

Cu această responsabilitate colectivă, fiecare membru al naţiunii fusese eliberat de grija pentru nevoile propriului trup și putea să respecte Miţva “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” în cea mai deplină măsura și să dea tot ce are, oricui a fi fost în nevoie, întrucât nu mai avea grija existenţei propriului său trup, știind cu siguranță că este înconjurat de șase sute de mii de iubiți credincioși, care sunt gata să îi dea totul.

De aceea, ei nu fuseseră pregătiți să primească Tora în vremea lui Avraam, Isac și Iacob, ci numai când au ieșit din Egipt și când au devenit o naţiune desăvârşită. Numai atunci  exista posibilitatea garantării nevoilor tuturor, fără nicio grijă sau preocupare.

Atâta timp, însă, cât erau încă amestecați cu egiptenii, o parte din nevoile lor era cu necesitate dată în mâinile acestor sălbatici, pătrunși de iubirea de sine. Astfel, acea parte care este dată în mâinile străinilor nu va constitui o siguranţă pentru niciunul din cei ai lui Israel, pentru că apropiaţii săi nu vor fi capabili să satisfacă acele nevoi, ele nefiind în posesia lor. Prin urmare, atâta timp cât individul este tulburat de grija pentru sine, el nu este capabil nici măcar să înceapă să respecte acea Miţva – “Iubeste-ți aproapele ca pe tine însuți”.

Astfel, ne apare foarte clar faptul că dăruirea Torei a trebuit să fie amânată până ce au ieșit din Egipt și au devenit o naţiune de sine stătătoare, astfel încât să se ocupe singuri de toate nevoile lor, fără să depindă de alții. Asta i-a făcut să fie potriviţi pentru a primi Arvut, menționată mai sus, și atunci le-a fost dată Tora. Rezultă că, deşi, chiar și după primirea Torei, o mică parte a lui Israel trădează și se întorc la necurăția iubirii de sine, fără a ține seama de ceilalţi, acea cantitate de nevoi care era pusă în sarcina acelor câţiva îi va împovăra pe fiecare ai lui Israel cu necesitatea de a o satisface ei înşişi întrucât acei câțiva nu vor avea milă de ei deloc.

Așadar, îndeplinirea acelei Miţva de a-ţi iubi aproapele va fi împiedicată pentru întregul Israel. Astfel, acești rebeli îi fac pe cei care respectă Tora să rămână în propria necurăție a iubirii de sine, întrucât nu vor fi capabili să se angajeze în porunca “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și să-și desăvârşească iubirea pentru ceilalți, fără ajutorul lor.

Constatăm, aşadar, că toți ai lui Israel răspund unii pentru alții, atât în partea pozitivă, cât și în cea negativă. În partea pozitivă, dacă ei respectă Arvut într-atât încât fiecare se îngrijește și satisface nevoile apropiaţilor săi, atunci pot să respecte întru totul Tora și Miţvot, adică să aducă încântare Creatorului (Pct. 13). Iar în partea negativă, dacă o parte a naţiunii nu vrea să respecte Arvut, ci alege mai degrabă să se scalde în necurăția iubirii de sine, această parte face ca și restul naţiunii să rămână cufundaţi în necurăție și în starea lor inferioară, fără să găsească vreodată o cale de ieșire din necurăție.

18) Prin urmare, Tana (Rav Șimon Bar Iohai) a descris Arvut (garanţia reciprocă) printr-o pildă cu doi inşi care se aflau într-o barcă, şi unul dintre ei a început să facă o gaură în barcă. Celălalt  l-a întrebat, “De ce faci gaura?”. Iar el i-a răspuns: “Ce treabă ai tu? Fac o gaură sub mine, nu sub tine”. La care acesta i-a răspuns: “Prostule! O să ne scufundăm amândoi!” (VaIikra Raba, Cap. 4).

Adică, după cum am spus, întrucât acei rebeli se scaldă în necurăţia iubirii de sine, prin acțiunile lor, ei construiesc un zid de fier, care împiedică pe cei ce respectă Tora să înceapă măcar să respecte pe deplin Tora și Miţvot conform preceptului “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care este scara pentru a dobândi starea de Dvekut (alipire / contopire) cu Creatorul. Într-adevăr, cât de juste erau cuvintele pildei care spunea, “Prostule, o să ne scufundăm amândoi!”.

19) Rav Elazar, fiul lui Rașbi (Rav Șimon Bar-Iochai), duce încă mai departe chestiunea lui Arvut. Pentru el nu este suficient că toți ai lui Israel sunt răspunzători unii pentru alții, ci întreaga lume este inclusă în acea Arvut. Într-adevăr, aici nu există nicio controversă, întrucât toata lumea admite că, la început, este suficient să pornești cu o singură naţiune care să respecte Tora, pentru a începe corectarea lumii. Era imposibil să se înceapă cu toate naţiunile în acelaşi timp. Este aşa cum au spus ei, că Creatorul s-a dus cu Tora la fiecare naţiune și limbă, iar ei n-au vrut să o primească. Cu alte cuvinte, erau cufundați în necurăția iubirii de sine până la peste cap, unii în adulter, alții în jaf și crimă și așa mai departe, astfel încât, în acele zile, devenise aproape imposibil de conceput ideea însăşi de a-i întreba dacă sunt de acord să renunțe la iubirea de sine.

Drept urmare, Creatorul nu a găsit vreo naţiune sau limbă vrednică să primească Tora, cu excepția copiilor lui Avraam, Isac și Iacob, al căror merit ancestral se reflectă asupra lor, după cum au spus înțelepții noștri: “Patriarhii au respectat întreagă Tora încă dinainte ca aceasta să fie dată”. Asta înseamnă că, datorită înălţării sublime a sufletelor lor, ei aveau capacitatea să dobândească toate căile Creatorului cu privire la spiritualitatea Torei, care îşi are rădăcina în starea lor de Dvekut, fără să fi avut nevoie în prealabil de etapele părții practice a Torei, pe care nu aveau nicio posibilitate de a o respectă, după cum este scris în “Matan Tora” (pct. 16).

Fără îndoială, și puritatea fizică, și înălţarea sublimă a minţii  Sfinților noștri Părinți i-au influenţat foarte mult pe fiii lor și pe fiii fiilor lor, iar virtutea s-a reflectat asupra acelei generații, ai cărei membri și-au asumat cu toții acea lucrare sublimă și fiecare a declarat clar: “Vom face și vom auzi”. De aceea, noi am fost desemnați, din necesitate, să fim un popor ales dintre toate națiunile. Astfel, numai membrii naţiunii lui Israel au fost admiși în foarte necesara Arvut, şi deloc celelalte naţiuni ale lumii, întrucât ele nu au participat la aceasta. Și asta este realitatea, pur și simplu; cum ar fi putut Rav Elazar să nu fie de acord cu ea?

20) Dar sfârșitul corectării lumii va fi numai prin aducerea tuturor naţiunilor lumii sub lucrarea Sa, căci este scris: “Și Domnul va fi Împărat peste tot pământul; În ziua aceea, Domnul va fi Unu, iar Numele Lui va fi Unu”(1) (Zaharia, 14:9). Iar textul precizează că “în ziua aceea” și nu înainte de asta. Și mai sunt câteva versete: “căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului…” (Isaia, 11:9) “…şi toate neamurile se vor îngrămădi spre El” (Isaia, 2:2).

Dar rolul lui Israel față de restul lumii se aseamănă cu rolul Sfinților noștri Părinți față de naţiunea lui Israel: după cum sfinţenia părinților noștri ne-a ajutat să ne dezvoltam și să ne curăţăm până la a deveni vrednici să primim Tora, întrucât dacă  n-ar fi fost părinții noștri, care au respectat Tora înainte ca ea să fi fost dată, cu siguranță că nu am fi fost deloc mai buni decât oricare altă naţiune (Pct. 12), tot aşa poporul lui Israel trebuie să se pregătească pe sine și pe toți oamenii din lume, prin Tora și Miţvot, să se dezvolte până ce vor lua asupra lor acea sublimă lucrare a iubirii pentru alții, care este scara ce duce către scopul Creației, care este starea de Dvekut cu Creatorul.

Astfel, fiecare Miţva pe care o îndeplineşte fiecare  din neamul lui Israel, pentru a aduce încântare Creatorului și nu pentru propria sa plăcere, ajută într-o oarecare măsură la dezvoltarea tuturor oamenilor din lume. Este aşa întrucât nu se poate face dintr-odată, ci prin dezvoltare lentă, treptată, până ce ajunge la un grad atât de înalt, încât poate să-i aducă pe toți oamenii din lume la puritatea dorită. Și asta este ceea ce înțelepții noștri numesc “înclinarea balanței către partea de merit”, ceea ce înseamnă ca s-a obţinut greutatea necesară a purității. Ei o compară cu cântărirea cu o scală, pe care înclinarea balanței o aduce la atingerea greutății dorite.

21) Acestea sunt cuvintele lui Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, care a spus că lumea este judecată după majoritate. El se referea la rolul națiunii lui Israel de a pregăti lumea pentru o anumită măsură a purității, până ce aceasta va fi vrednică să preia asupra sa lucrarea Lui, nu mai puțin decât a fost neamul lui Israel vrednic, în momentul în care a primit Tora. În cuvintele înțelepților noștri, se consideră că ei au dobândit suficiente virtuți ca să treacă peste partea de păcat a balanţei, care este această iubire de sine necurăţită.

Desigur, în cazul în care partea de merit, care este sublima dobândire a beneficiului iubirii pentru ceilalţi, depășește partea necurăţită a păcatului, ei devin potriviţi pentru decizia și acordul în a spune “Vom face și vom asculta”, cum au spus Israel. Dar înainte să fi obținut suficiente merite, iubirea de sine va predomina cu siguranță și va face ca ei să refuze să își asume povara Lui.

Înțelepții noștri au spus,“Cine îndeplineşte o Miţva este fericit, căci s-a condamnat pe sine și întreaga lume la partea de merit”. Asta înseamnă că, în cele din urmă, un individ din neamul lui Israel își adaugă propria sa parte la decizia finală, la fel cum cineva care cântărește semințe de susan, adaugă una câte una în balanţă, până când aceasta se înclină. Desigur, fiecare ia parte la aceasta înclinare și, fără el, condamnarea n-ar fi niciodată împlinită. La fel, se spune despre un membru al lui Israel, că faptele sale condamnă întreaga lume la partea de merit. Asta întrucât, atunci când lucrurile iau sfârşit și toata lumea a fost condamnată la partea de merit, fiecare va avea o contribuție în această înclinare (a balanței), căci dacă nu ar fi fost acțiunile sale, atunci înclinarea ar fi fost deficitară.

Vedem, astfel, cum Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, nu contestă cuvintele înțelepților noștri – anume că toți ai lui Israel sunt răspunzători unii pentru alții. Mai degrabă, Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, vorbeşte despre corecţia întregii lumi la momentul sfârșitului corectării, în timp ce înțelepții noștri vorbesc despre prezent, când numai Israel și-au asumat Tora.

22) Și iată ce citează Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, din scripturi: “Un păcătos distruge mult bine”. Asta întrucât a fost deja explicat (Pct. 20) că impresia pe care o are un om atunci când se angajează în Miţvot privind relaţia dintre om și Dumnezeu este exact aceeași ca și impresia pe care o are atunci când se angajează în Miţvot privind relaţia între om și om, întrucât el este obligat să îndeplinească toate Miţvot Lishma (in numele Ei), fără a nutri vreo speranță de iubire de sine, ceea ce înseamnă că nicio lumină sau speranță nu îi revine prin stradania sa, sub formă de recompensă sau de onoare, etc. Aici, în acest punct sublim, iubirea pentru Creator și iubirea pentru aproapele său se unesc și devin una (a se vedea Pct. 15).

În felul acesta, omul influenţează într-o anumită măsură  avansarea pe scara iubirii pentru ceilalţi a tuturor oamenilor din lume, în general, întrucât acel grad, pe care omul l-a generat prin acțiunile sale, mai mult sau mai puţin importante, în cele din urmă se alătură viitorului, în trecerea lumii de partea meritului, căci partea sa a fost adăugată și se adună la această trecere.

Aşa cum este scris (la Pct.20), în pilda cu seminţele de susan, cel care săvârșește un păcat, ceea ce înseamnă că nu poate să-și depășească și să-și învingă necurăţia iubirii de sine și, drept urmare, fură sau face ceva de acest gen, se condamnă pe sine și întreaga lume, la partea de păcat. Asta întrucât, prin dezvăluirea necurăției iubirii de sine, este întărită natura inferioară a Creației. Astfel, el dă la o parte o anumită cantitate din condamnarea la partea finală a meritului, tot aşa cum omul ar îndepărta de pe balanţă numai acea sămânţă de susan pe care a pus-o acolo aproapele lui.

Astfel, în acea măsură, el înalţă uşor partea de păcat. Rezultă că el trage lumea înapoi, căci s-a spus: “Un păcătos distruge mult bine”. Pentru că nu și-a putut învinge pofta măruntă, el a împins înapoi spiritualitatea întregii lumi.

23) Cu aceste cuvinte, înțelegem foarte clar ce am spus mai sus (Pct. 5), despre Tora ca fiind dată anume naţiunii lui Israel, căci este sigur și fără echivoc faptul ca scopul Creației se află pe umerii întregii rase omeneşti, negri, albi sau galbeni, fără nicio diferență esențială.

Însă, din cauza coborârii naturii omenești la gradul cel mai de jos, care este iubirea de sine, ce domnește neînfrânată peste toată omenirea, nu a fost chip să se negocieze cu ea și să fie convinsă să fie de acord să ia asupra sa, măcar și ca pe o promisiune în van, sarcina de a ieși din lumea ei îngustă, înspre spațiile vaste ale iubirii pentru ceilalți. Excepția a fost poporul lui Israel, pentru că ei au fost înrobiți în împărăția sălbatică a Egiptului vreme de o sută de ani, în chinuri groaznice.

Înțelepții noștri au spus: “Așa cum sarea îndulcește carnea, la fel și suferința șlefuiește păcatele omului”. Asta înseamnă ca ea aduce o mare purificare trupului. În plus, purificarea Sfinților lor  Părinți i-a ajutat (vezi Pct. 16), ceea ce este cel mai important, după cum stau mărturie unele versete din Tora.

Datorită acestor două lucruri, ei au fost potriviţi pentru asta. Și de aceea textul se refera la ei la singular, căci stă scris: “și acolo, Israel a poposit înaintea muntelui”, interpretat de înțelepții noștri ca “un singur om, o singură inimă”.

Asta pentru că fiecare din naţiune s-a detașat complet de iubirea de sine și n-a vrut decât să faca bine aproapelui său, după cum am arătat mai sus (Item 16) cu privire la semnificaţia poruncii (Miţva) “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Se dovedește că toți membrii naţiunii s-au alăturat și au devenit o singură inimă și un singur om, căci numai atunci au fost demni să primească Tora.

24) Astfel, datorită necesității de mai sus, Tora a fost dată anume poporului lui Israel, numai descendenților lui Avraam, Isac și Iacob, căci era de neconceput ca vreun străin să ia parte la asta. De aceea, poporul lui Israel a fost construit ca un fel de portal, prin care scânteile purității aveau să strălucească peste întreaga rasă omenească, în toata lumea.

Și aceste scântei se înmulțesc zilnic – ca şi monezile primite de cerşetor de la vistiernic până sunt îndestulătoare(2) – adică până când ei se dezvoltă într-o asemenea măsură, încât pot să înțeleagă plăcerea și liniștea care se găsesc în esenţa iubirii pentru ceilalţi, întrucât atunci, vor ști cum să încline balanța către partea de merit și se vor pune sub povara Lui, iar partea de vină a balanţei va fi  eradicată din lume.

25) Acum mai rămâne să finalizăm ceea ce am spus în articolul precedent, “Matan Tora” (Pct. 16) despre raţiunea pentru care Tora nu a fost dată părinților noștri, întrucât porunca “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, axa întregii Tora în jurul căreia se învârt toate celelalte Miţvot, pentru ca astfel să o clarificăm și să o interpretăm, nu poate fi respectată de un singur om, ci numai prin consimțământul unei naţiuni întregi.

De aceea a fost nevoie de atâta timp, până când au ieșit din Egipt, când au devenit vrednici să o respecte, atunci când mai întâi au fost întrebați dacă fiecare dintre ei este de acord să ia asupra sa acea Miţva. Și odată ce au fost de acord, li s-a dat Tora. Însă tot mai rămâne să clarificăm unde anume găsim în Tora faptul că s-a pus această întrebare copiilor lui Israel și că ei au fost de acord cu toții, înainte să primească Tora.

26) Trebuie să avem în minte faptul că aceste lucruri sunt evidente, pentru orice om cultivat, în invitația pe care Creatorul a trimis-o lui Israel prin Moise, înainte de primirea Torei. Este așa cum este scris (Exod, 19:5-8): “«Acum, dacă veţi asculta glasul Meu și dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi o Segula(3) pentru Mine dintre toate popoarele; căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel». Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului și le-a spus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: «Vom face tot ce a zis  Domnul!». Moise a spus Domnului cuvintele poporului”.

Cuvintele acestea nu par să se potrivească rolului lor, întrucât bunul simț spune că, dacă cineva îi dă prietenului său ceva să muncească și vrea ca acesta să accepte, va trebui să îi dea o idee despre natura acelei munci și despre recompensă. Numai atunci poate primitorul să o analizeze și să vadă dacă să refuze sau să accepte.

Aici însă, în aceste două versete, se pare ca nu găsim vreo idee nici cu privire la lucrare, şi nici referitor la recompensa pentru aceasta, întrucât El spune: “dacă veţi asculta glasul Meu și dacă veţi păzi legământul Meu”, fără să spună ce înseamnă “glasul” sau “legământul”, sau la ce se aplică acestea. Pentru ca apoi să spună că atunci “veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele; căci tot pământul este al Meu”. Nu este clar dacă El ne poruncește să muncim pentru a fi o Segula dintre toate popoarele, sau dacă asta constituie o promisiune a unui beneficiu pentru noi.

Trebuie să înțelegem, totodată, legătura cu cuvintele “căci tot pământul este al Meu”. Toți cei trei comentatori – Unkelos, Yonatan Ben Uziel și Talmudul Ierusalmitean – au considerat dificil de interpretat aceste cuvinte, ca şi în cazul tuturor celorlalţi comentatori – Rași, Rambam, etc. Chiar și Ezra spune, în numele lui Rav Marinos, că acel “căci” înseamnă “deși”, și interpretează astfel: “și atunci veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele; deşi tot pământul este al Meu”. Însuși Ezra înclină să fie de acord cu asta, dar această interpretare nu coincide cu cea a înțelepților noștri, care au spus despre “căci” că are patru sensuri: “ori”, “ca să nu”, “dar” și “că”.

Și mai adaugă chiar și o a cincea interpretare, “deși”. Iar apoi scriptura se încheie cu: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt.”. Dar nici aici nu este clar de la sine dacă este vorba de o Miţva de care trebuie să ne ocupăm, sau dacă este promisiunea unui beneficiu. De asemenea, cuvintele “o împărăție de preoți” nu se repetă și nu sunt explicate nicăieri altundeva în Biblie.

Lucrul important aici este să determinăm diferența dintre “o împărăție de preoți” și “un neam sfânt”. Căci după înțelesul obișnuit al preoției, preotul este o persoană cu sfințenie și astfel, este evident că o împărăție în care toți sunt preoți trebuie să fie un popor sfânt, iar atunci cuvintele “un neam sfânt” par redundante.

27) Însă prin tot ce am explicat de la începutul eseului și până acum, învăţăm care sunt adevăratele semnificaţii ale cuvintelor după cum ar trebui să fie rolurile acestora – adică să fie asemenea unei negocieri între ofertă și consimțământ. Asta înseamnă că, prin aceste cuvinte, El le oferă cu adevărat toată forma și conținutul lucrării în Tora și în Miţvot, precum și preţioasa recompensă conţinută în acestea.

Munca în Tora și Miţvot este exprimată în cuvintele, “Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt.” O împărăție de preoți înseamnă că voi toți, de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân, veți fii ca niște preoți. La fel cum preoții nu au pământ și nu au posesiuni materiale, întrucât Creatorul este moșia lor, așa va fi organizată întreaga naţiune, astfel încât tot pământul și tot ce este în el va fi dedicat numai Creatorului. Și niciun om nu va avea vreo altă angajare în asta, decât respectarea poruncilor (Miţvot) Creatorului și să satisfacă nevoile aproapelui său, astfel încât acestuia să nu-i lipsească nimic din ce dorește, astfel încât niciunul nu va trebui să-şi mai facă griji cu privire la sine.

În acest fel, chiar și treburile lumești, cum ar fi culesul, semănatul etc., sunt considerate a fi exact la fel ca munca de sacrificare pe care o făceau preoții în Templu. Care e diferența, între a respecta acea Miţva de a aduce sacrificii Creatorului, care este o Miţva pozitivă, și a respecta o altă Miţva pozitivă precum “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”? Rezultă că cel care își strange recolta pentru a-l hrăni pe aproapele său este la fel cu cel care aduce sacrificii Creatorului. Mai mult, se pare că Miţva “Iubeste-ți aproapele ca pe tine însuți” este mai importantă decât cea de a aduce sacrificii, după cum am arătat mai sus (pct. 14, 15).

Într-adevăr, asta nu este încă totul, întrucât întreaga Tora și Miţvot au fost date cu singurul scop de a-i purifica pe Israel, care înseamnă curăţirea trupului (vezi Pct. 12), după care li se va da adevărata recompensă, care este starea de Dvekut cu El, ceea ce constituie scopul Creației (Pct. 15). Iar acea recompensă este exprimată în cuvintele “un neam sfânt”. Prin starea de Dvekut cu El, am deveni sfințiți, după cum stă scris: “Vei fi sfânt, căci Eu, Domnul Creatorul tau sunt sfânt.”.

Și vedem că prin cuvintele “o împărăție de preoți” se exprimă în forma completă a muncii pe axa lui “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, adică o împărăție care este numai de preoți, a căror unică posesiune este Creatorul, întrucât ei nu au nimic al lor, dintre toate posesiunile lumești. Iar noi trebuie să recunoaștem că aceasta este singura definiție prin care putem înțelege cuvintele “o împărăție de preoți”. Căci ele nu pot fi interpretate cu privire la sacrificiile de pe altar, întrucât asta nu s-ar fi putut spune despre întreaga naţiune, căci cine ar fi făcut sacrificiile?

Totodată, cu privire la primirea darurilor preoției, cine ar mai fi dătătorii? Și, de asemenea, pentru a interpreta sfințenia preoților, s-a spus deja, “un neam sfânt”. Prin urmare, asta trebuie să însemne cu siguranță numai că moșia lor este Creatorul, că nu au nicio posesiune materială pentru ei înșiși, adică măsura deplină a cuvintelor “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care include toată Tora, în întregime. Iar cuvintele “un neam sfânt” exprimă forma deplină a recompensei, care este Dvekut.

28) Acum înțelegem pe deplin cuvintele de mai sus, căci el spune, “Acum, dacă veţi asculta glasul Meu și dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele; căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel, adică, dacă vei face o făgăduială pentru ceea ce îți spun Eu aici, atunci “veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele.” Asta înseamnă ca tu vei fi “remediul” Meu, iar scânteile de purificare și de curățire a trupului vor trece prin tine, la toți oamenii și la toate popoarele lumii, căci popoarele lumii încă nu sunt pregătite pentru asta. Și în orice caz, am nevoie de un popor cu care să încep acum, ca să fie ca un remediu pentru toate popoarele. Astfel că El încheie: “căci tot pământul este al Meu”, adică, toate popoarele pământului îmi aparțin Mie, la fel cum îmi aparții și tu, și sunt destinate să-Mi fie credincioase Mie (Pct. 20).

Acum, însă, cât încă sunt incapabili să îndeplinească această sarcină, am nevoie de un popor plin de virtute. Și dacă ești de acord să fii remediul pentru toate naţiunile, îți poruncesc să fii pentru Mine “o împărăție de preoți”, care înseamnă iubirea pentru ceilalţi în forma sa finală, a lui “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care este axa întregii Tora și Miţvot. În timp ce “un neam sfânt” este recompensa, în forma sa finală, starea de Dvekut cu El, care include toate recompensele imaginabile.

Iată ce spun înțelepții noștri pentru clarificarea încheierii care spune: “Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel”. Ei au făcut precizarea: “Acestea sunt cuvintele”, nici mai mult, nici mai puțin. Asta este năucitor: Cum poți să spui că Moise ar adăuga sau ar scoate ceva din cuvintele Creatorului, până într-atât, încât Creatorul a trebuit să îl avertizeze în legătură cu asta? Nu mai găsim un astfel de exemplu nicăieri în toata Tora. Dimpotrivă, Tora spune că: “el este credincios în toata casa mea” (Numeri 12:7).

29) Acum putem să înțelegem pe deplin că, în ceea ce privește forma lucrării în ultima ei modalitate, după cum se explică în cuvintele “o împărăție de preoți”, care este definiția finală a preceptului “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, era într-adevăr de înțeles ca Moise să se stăpânească și să se abțină de la a dezvălui întreaga prezentare a lucrării dintr-o dată, ca nu cumva Israel să refuze să se detașeze de toate posesiunile materiale și să dea toată averea și toate bunurile sale Creatorului, după cum i se indică prin cuvintele “o împărăție de preoți”.

Este asemănător cu ceea ce a scris Rambam, că femeilor și copiilor nu trebuie să li se spună despre modul de a munci curat, care trebuie să fie nu în scopul de a fi recompensați, și să se aștepte până când vor crește, până vor deveni înțelepți și vor avea curajul să o îndeplinească. Prin urmare, Creatorul l-a avertizat, ca mai sus: “Acestea sunt cuvintele”, adică “nu mai puțin”, dar i-a expus natura adevărata a muncii, în toata splendoarea sa sublimă, exprimată prin cuvintele “o împărăție de preoți”.

Iar cu privire la recompensa care e definită prin cuvintele “un neam sfânt”, era posibil ca Moise să se fi gândit să interpreteze și să elaboreze mai departe cu privire la frumusețea și la subtilitatea sublimă care vine prin starea de Dvekut cu El, pentru a-i convinge să accepte această extremă, să se detașeze complet de orice posesiuni lumești, așa cum fac preoții. Prin urmare, el a fost avertizat: “Acestea sunt cuvintele”, adică “nu mai mult”, ci fii vag și nu explica întreaga recompensă inclusă în cuvintele “un neam sfânt”.

Raţiunea este aceea că, dacă le-ar fi spus despre minunatele lucruri care sunt esența recompensei, atunci ei, neapărat ar fi folosit și și-ar fi asumat lucrarea sa pentru a obține acea minunată recompensă pentru ei înșiși. Asta ar fi fost considerat ca lucrare pentru ei înșiși, pentru iubirea de sine. Totodată, acest lucru ar fi denaturat întregul scop (Pct. 13).

Aşadar, vedem că, în privinta formei muncii exprimată în cuvintele “o împărăție de preoți”, i s-a spus: “nu mai puțin”. Iar în ceea ce privește măsura neclară a recompensei, exprimată în cuvintele ”un neam sfânt”, i s-a spus: “nu mai mult”.

___________________

(1) Nota trad. În versiunea Cornilescu în limba română a Bibliei, versetul (Zaharia, 14:9) sună astfel: “…Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume”. A fost preferată traducerea în limba engleză care concordă cu foarte cunoscuta expresie “El, Sinele Lui şi Numele lui sunt Unu”.

(2) Nota trad. Se face referire la alegoria cu cei doi prieteni dintre care unul ajunge foarte bogat iar celălalt ajunge un cerşetor.

(3) Nota trad. În versiunea Cornilescu în limba română a Bibliei, versetul  (Exodul 19:5) sună astfel: “veţi fi ai Mei dintre toate popoarele”. faţă de versiunea în limba engleză a traducerii: “veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele”. Segula se traduce prin “remediu, virtute, putere”.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

error: Content is protected !!