Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)
A 31-a zi a numărătorii Omer, Menchester
Către studenţi, fie ca ei să trăiască,
Am primit o telegramă de la … că am câştigat. Să sperăm, de asemenea, că vom câştiga războiul cu înclinaţia (rea), că şi aici, de asemenea, noi vom reuşi şi vom atinge scopul de a aduce încântare Creatorului.
Este timpul să începem să ne mişcăm înainte spre ţelul nostru sacru ca nişte oameni foarte puternici. Este ştiut că drumul pavat care ne conduce spre ţel este iubirea de prieteni prin care omul trece la dragostea de Creator. Iar problema iubirii se rezolvă prin “cumpără-ţi un prieten.” Cu alte cuvinte, prin acţiuni, cineva cumpără inima prietenului său. Şi chiar dacă vede că inima prietenului său este ca o piatră nu există nici o scuză. Dacă el simte că acela este potrivit pentru a-i fi prieten în muncă, atunci el trebuie să îl cumpere prin fapte.
Fiecare cadou (şi un cadou este astfel determinat, atunci când el cunoaşte că prietenului său îi va plăcea, fie în cuvinte, în gânduri sau în acţiuni. Totuşi fiecare cadou trebuie să fie la vedere, astfel încât prietenul său să ştie de el, pentru că doar în gânduri acela nu ştie că prietenul său se gândeşte la el. Astfel, cuvintele sunt necesare, adică să îi spună aceluia că se gândeşte la el şi că îi pasă de el. Şi asta, de asemenea, trebuie să fie despre lucrurile pe care prietenul său le iubeşte, adică ceea ce îi place prietenului său. Unul căruia nu îi plac murăturile ci dulciurile, nu îşi poate trata prietenul cu murături, ci tocmai cu dulciuri pentru că asta este ceea ce îi place prietenului său. Şi din asta trebuie să înţelegem că ceva poate fi neimportant pentru unul, dar mult mai important decât orice pentru celălalt) pe care el îl dă prietenului său este ca un glonţ care face o gaură în piatră. Deşi primul glonţ doar zgârie piatra, când al doilea glonţ loveşte acelaşi loc, deja face o incizie.
Iar prin gloanţele pe care el le trage repetat, incizia devine un gol în inima de piatră a prietenului, unde se adună toate cadourile. Şi fiecare cadou devine o scânteie de iubire până când toate scânteile de lumină se acumulează în golul inimii de piatră şi devine o flacără.
Diferenţa dintre o scânteie şi o flacără este că acolo unde este iubire există dezvăluire, adică o deschidere către toţi oamenii că focul iubirii arde în el. Iar focul iubirii arde toate transgresările pe care acela le întâlneşte în calea sa.
Şi dacă întrebaţi, “Ce poate cineva să facă dacă simte că are o inimă de piatră faţă de prietenul său?” Iertaţi-mă că scriu “Dar toţi şi fiecare simte că el are o inimă de piatră”, cu excepţia prietenilor care simt şi cunosc că ei nu au nicio obiecţie ca prietenul lor să îi iubească şi să le dea lor cadouri (nu neapărat în acţiune, dar măcar în cuvinte bune şi atenţie specială pentru el). Mă refer numai la aceia care simt că au inimi foarte reci în legatură cu iubirea prietenilor lor sau cei care au avut o inimă de carne dar răceala din partea prietenilor a afectat, de asemenea, şi inimile li s-au îngheţat.
Sfatul este foarte simplu: Este natural ca atunci când se freacă pietrele una de cealaltă să pornească focul. Aceasta este o mare regula, pentru că “de la Lo Lishma [nu pentru numele Ei] cineva ajunge la Lishma [pentru numele Ei]”. Iar asta este aşa mai ales acolo unde actul este Lishma, adică să dea un cadou prietenului său, scopul fiind Lo Lishma.
Aceasta este aşa pentru că unul dăruieşte un cadou doar cuiva pe care el îl cunoaşte şi recunoaşte ca pe cineva drag. Rezultă că scopul cadoului este precum recunoştinţa pentru dragostea pe care prietenul său i-o arată. Totuşi, dacă unul dă un cadou unui străin, adică el nu îl simte pe prietenul său apropiat de inima sa, atunci el nu are nici un motiv de recunoştinţă. Asta înseamnă că scopul este Lo Lishma, însemnând … intenţia ce ar trebui să fie.
Aşadar, se poate spune că asta se numeşte “caritate”, pentru că lui îi este milă de prietenul său atunci când el vede că nu e nimeni care să vorbească cu el şi să îl primească, de aceea el face asta. Într-adevăr, există o rugăciune pentru asta – pentru ca Creatorul să îl ajute să simtă iubirea prietenului său şi să îi aducă prietenul aproape de inimă. Astfel, prin fapte, el este, de asemenea, recompensat cu scopul.
Dar în timpul faptelor, dăruitorul cadoului intenţiona ca darul pentru prietenul său sa fie doar caritabil (chiar dacă el îi dăruieşte prietenului său doar timpul său, pentru că există cateodată lucruri mai importante pentru o persoana decât banii săi, aşa cum este spus “omului îi pasă de lipsa lui de bani dar nu de lipsa lui de timp”. Totuşi în legătură cu timpul fiecare om îşi are valoarea sa, pentru că sunt oameni care fac un cent pe oră şi sunt alţii care fac mai mult sau mai puţin. La fel şi cu spiritualitatea- cât de multă spiritualitate fac ei într-o ora, etc.), atunci acela mărturiseşte despre sine că el nu ţinteşte spre iubirea de prieteni, adică prin acţiuni iubirea dintre ei să sporească.
Numai când ambii intenţionează să facă un cadou şi nu să facă caritate prin dezvăluirea inimilor lor chiar şi a celor mai puternici, fiecare să arate căldura din pereţii inimii sale, iar căldura să aprindă scânteile iubirii până când un înveliş al iubirii se va forma. Apoi amândoi vor fi acoperiţi de o singură pătură, adică o singură iubire îi va înconjura şi îi va îmbraca pe cei doi, aşa cum este ştiut că Dvekut [adeziune] uneşte doi într-unul.
Iar când unul începe să simtă iubirea prietenului său începe să se trezească în el imediat bucuria şi plăcerea, din cauză că fiind ceva nou îi stârneşte interesul. Iubirea prietenului său este un lucru nou pentru el, pentru că el a ştiut întotdeauna că el însuşi a fost singurul căruia i-a păsat de bunăstarea proprie. Dar din momentul în care el descoperă că prietenului său îi pasă de el, trezeşte în el o bucurie nelimitată, şi atunci el nu mai poate să se îngrijească de sine, pentru că omul face efort numai acolo unde simte plăcere. Şi pentru că el începe să simtă plăcere în a avae grijă de prietenul său, el natural nu mai poate să se gândească la sine.
Vedem asta în natură, că există iubire până când pofta devine de nesuportat. Şi dacă veşi vrea să întrebaţi “cum poate fi ca prin iubire o persoană să dezvolte o dorinţă de a-şi anula propria existenţă? “există un singur răspuns la asta: “iubirea deviază de la calea dreaptă”. Cu alte cuvinte, este iraţională şi este considerat greşit.
Numai atunci când există o astfel de iubire toţi şi fiecare sunt într-o lume care este toată bună şi simt cum Creatorul i-a binecuvântat. Apoi “binecuvântatul aderă la binecuvântat” şi el este recompensat cu Dvekut cu El pentru totdeauna.
Iar prin iubire, unul este de acord să îşi anuleze întreaga realitate. Este cunoscut că, ca întreg, omul se divide în două părţi: realitate şi existenţa realităţii. Realitate înseamnă că o persoană se simte pe sine însăşi ca o deficienţa, o dorinţă de a primi plăcere. Existenţa realiăaţii este bucuria şi plăcerea pe care el o primeşte, prin care corpul este hrănit şi poate persista. Altfel, el ar trebui să se distrugă pe sine şi să devină absent din lume. Acesta este sensul cuvintelor “pe care Dumnezeu le-a creat”, adică realitatea, “de făcut”, referindu-se la existenţa realităţii.
Existenţa realităţii se divide în trei părţi:
- Necesitate, fără de care realitatea ar fi anulată. Cu alte cuvinte el trebuie să mănânce cel puţin o bucată de pâine uscată şi un pahar cu apă pe zi şi să doarmă cateva ore pe o bancă, cu hainele pe el şi nici măcar într-o casă, ci afară, pe stradă sau pe un câmp. În timpul ploilor, pentru a evita umezeala şi frigul, el s-ar duce înăuntrul vreunei peşteri pentru a dormi. Hainele lui, de asemenea, pot fi zdrenţe, iar asta poate fi destul pentru el, pentru că el nu vrea decât existenţa realităţii şi nimic mai mult.
- Să fie un burghez normal sau important- să aibă o casă şi mobilă, dotări în casă, îmbrăcăminte respectabilă, etc.
- Să aibă o dorinţă de a fi ca cei cu stare care au multe case şi servitori, mobilier şi accesorii aspectoase. Deşi el nu poate obţine ceea ce vrea, ochii şi inima sa aspiră către acestea şi singura sa speranţă este să aibă o viaţă de lux, şi se chinuie şi munceşte numai ca să atingă acest nivel de bunăstare.
Şi mai există un al patrulea discernământ între acestea trei mai sus menitonate: dacă el deja a făcut destule într-o zi atunci lui nu-i mai pasă de ziua de mânie. Ci, mai degrabă, el priveşte fiecare zi ca toţi anii vieţii sale, ca 70 de ani. Şi cum natura omului este să-i pese numai de necesităţile sale pentru toţi cei 70 de ani şi nu pentru timpul de după moartea sa, fiecare zi este considerată de acesta ca viaţa sa întreagă şi nu va gandi că el va trăi mai mult decât atât.
Iar dacă el este reînsufleţit în ziua următoare este ca şi cum el s-ar fi reîncarnat şi trebuie doar să mai corecteze doar din ceea ce a corupt în prima încarnare. Dacă el a împrumutat bani de la cineva el a devenit îndaTorat. Aşadar mâine – în viaţa viitoare- el îi plăteşte, şi este considerat un merit. În viaţa următoare el întâi are grijă de toate datoriile pe care le-a cauzat alTora sau pe care alţii i le-au cauzat lui, iar ziua de poimâine este considerată o a treia încarnare şi aşa mai departe.
Iar acum putem explica problema mai sus menţionată, că prin dragoste omul este dispus să facă concesi. Câteodată când o persoană are iubire de Creator, ea este dispusă să renunţe la al treilea discernământ adică viaţa de lux, pentru că el vrea să îşi dedice timpul şi energia pentru a da nişte cadouri Creatorului prin care să cumpere iubirea Creatorului (aşa cum am menţionat mai sus în legătură cu iubirea dintre prieteni). Cu alte cuvinte deşi el nu are încă iubire pentru Creator aceasta străluceşte asupra lui ca Lumină înconjurătoare, că merită să obţină iubirea pentru Creator.
Câteodată o persoană simte că pentru a cumpăra iubirea Creatorului el este dispus, dacă e necesar, să cedeze şi al doilea discernământ, adică, viaţa burghezilor importanţi, şi să trăiască numai din necesităţi.
Câteodată omul simte măreţia iubirii Creatorului într-o asemenea măsură că dacă ar fi nevoie, el ar fi de acord să anuleze până şi prima parte – nevoile de bază ale vieţii- chiar dacă prin asta existenţa sa proprie ar fi anulată, dacă nu ar da corpului său hrana de care are nevoie.
Şi câteodată o persoană este dispusă să renunţe la propria sa existenţă; ea vrea să îşi dea corpul astfel încât prin el numele Creatorului să fie sanctificat în mase, dacă ar putea face asta. Este aşa cum a spus Baal HaSulam “cineva ar trebui să urmeze calitatea lui Rabbi Akiva care a spus “întreaga mea viaţă am regretat acest vers”, ‘cu tot sufletul tău.’ ‘Când voi putea să ajung să o ţin?’”
Acum putem întelege cuvintele înţelepţilor noştri “’Şi vei iubi … cu toată inima ta’, cu ambele tale înclinaţii. Şi, ‘Cu tot sufletul tău’ înseamnă ‘chiar dacă El îţi i-a sufletul. ‘Şi cu toată puterea ta înseamnă” cu toate posesiunile tale.’” Aşa cum am spus mai sus, primul grad de iubire este existenţa realităţii, adică hrana corpului prin proprietate şi posesiune, însemnând abandonarea celor trei discernăminte mai sus menţionate în existenţa realităţii. Al doilea grad este, “Cu tot sufletul tău” adică cedarea a însăşi existenţei sale.
Iar aceasta o putem ţine prin înclinaţia bună, adică prin constrângere, când omul îşi face corpul să înteleagă că este mai multă bucurie şi plăcere în a bucura şi a dărui Creatorului, decât în a încânta şi a-şi dărui lui însuşi. Totusi, fără bucurie şi plăcere omul nu poate face nimic. Când el se chinuie pe sine însuşi, trebuie să spunem că acesta primeşte în schimb o formă de plăcere, sau că el simte sau speră să simtă plăcerea în timpul actului, pentru că suferinţa purifică, astfel încât după aceasta el să fie recompensat cu o minunată plăcere în schimbul suferinţei. Cu alte cuvinte fie el va obţine plăcere în această lume sau va avea plăcere în a crede că va primi plăcere în lumea următoare. Ca să spunem altfel, fie el are plăcere în forma de lumină interioară sau în forma de lumină înconjurătoare – din viitor.
Totuşi, omul nu trebuie să gândească că el poate face ceva fără plăcere. De fapt, (omul ar trebui să ştie asta) există multe discernăminte în Lishma, adică în dăruire: “dăruirea pentru a dăruire”, înseamnă că primim plăcere din dăruirea către Creator. “Dăruirea pentru a primi” înseamnă că el dăruieşte Creatorului şi prin asta va primi altceva, orice ar fi aceasta – lumea aceasta, lumea viitoare, realizări sau grade înalte.
Totuşi, omul ar trebui să dăruiască pentru a dărui, adică să obţină o plăcere minunată din dăruirea către Creator, aşa cum este pentru cei care au fost recompensaţi cu ea. Omul ar trebui să ceară Creatorului din străfundul inimii sale să îi dea senzaţia iubirii de Creator.
Iar dacă el încă nu este recompensat, el trebuie să creadă şi să îşi convingă corpul că aceasta este o plăcere minunată şi este foarte importantă şi să Îl iubească pe Creator din cauza măreţiei şi sublimităţii Sale. Dar omul ar trebui să cunoască un lucru: fără plăcere el nu poate face nimic complet.
Haideţi să ne întoarcem la mai sus menţionatul citat, “‘cu toată inima ta’, cu ambele tale înclinaţii‘“, însemnând că omul trebuie să fie complet în dragostea către Creator; că până şi înclinaţia rea va fi de acord să îi dăruiască Lui.
Voi fi scurt din cauza apropierii Shabbat-ului. Cred că … voi putea să obţin răspunsuri la doua scrisori pe care le-am primit de la el, şi care mi-au plăcut cu adevărat. Sunt surprins că … care obişnuia să îmi scrie scrisori, a trecut ceva timp de când am primit o scrisoare de la el. Vă rog spuneţi-mi dacă-i bine şi sănătos. De asemenea, multe mulţumiri lui … pentru scrisorile sale, pe care le-am primit din când în când, şi lui … pentru telegrame. Cred că … nu are adresa mea.
Prietenul vostru,
Baruch Shalom, fiul lui Baal HaSulam, Rav Ashlag
Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)