(înapoi la pagina BAAL HASULAM – MATAN TORA – click)
(înapoi la pagina BAAL HASULAM – MATAN TORA – click)
(extras dintr-un comentariu la Hagada [1] despre Pesah)
[1] Nota trad.: Hagada – în ebraică – poveste, naraţiune, recitare. Povestea ieşirii din Egipt sărbătorită de Pesah (Paşte)
„Aceasta este pâinea sărăciei pe care părinții noștri au mâncat-o în țara Egiptului.” Miţva (porunca) de a mânca Maţa [2] a fost dată copiilor lui Israel chiar înainte de a ieși din Egipt după viitorul exod, care avea să fie în grabă. Rezultă că porunca de a mânca Maţa le-a fost dată în timp ce ei erau încă înrobiți, iar scopul acestei Miţva era pentru momentul izbăvirii, întrucât atunci ei au plecat în grabă.
[2] Pâinea nedospită pe care evreii o mănâncă în timpul sărbătorii de Pesah (Paşte)
Acesta este motivul pentru care ne place să ne aducem aminte de timpul când mâncam Maţa în Egipt, chiar și astăzi, întrucât și noi suntem acum ca şi când am fi înrobiți în afara ţării. Totodată, cu această Miţva, urmărim să prelungim izbăvirea care se va întâmpla în curând în zilele noastre, Amin, întocmai aşa cum au mâncat părinții noștri în Egipt.
„Anul acesta – aici… anul viitor – liberi”. Este scris mai sus că, în scopul acestei Miţva, putem evoca izbăvirea promisă, destinată nouă, precum în porunca (Miţva) de a mânca Maţa-ua părinților noștri din Egipt.
„Am fost sclavi …” Este scris în Masechet Pesahim (p. 116a), „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.” În ceea ce privește condamnarea, între Rav și Şmuel a existat o dispută: Rav a spus să se înceapă cu „La început, părinții noștri erau închinători la idoli”, iar Şmuel a spus să se înceapă cu „Noi eram sclavi”. Practica îl urmează pe Şmuel.
Trebuie să înțelegem disputa lor. Raţiunea pentru „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda” este după cum este scris, „Ca şi avantajul luminii din întuneric”. Trebuie să ne amintim de problema condamnării, întrucât prin ea dobândim întreaga cunoaştere a milosteniei pe care Creatorul a avut-o pentru noi.
Se știe că tot începutul nostru este doar în condamnare întrucât „absența precede prezența”. De aceea „mânzul unui măgar sălbatic se naște om”. Și în cele din urmă, dobândește forma unui bărbat. Asta se aplică fiecărui element al Creației, şi tot aşa s-a întâmplat în înrădăcinarea poporului lui Israel.
Raţiunea este aceea că Creatorul a generat Creația ca existenţă din absență. De aceea, nu există nici măcar o singură creatură care să nu fi fost anterior în absenţă. Cu toate acestea, această absență are o formă distinctă în fiecare element din creație, întrucât atunci când împărțim realitatea în patru genuri – mineral, vegetal, animal și vorbitor – descoperim că mineralul îşi are originea în mod necesar în completa absență.
Cu toate acestea, vegetalului nu-şi are originea în completa absenţă ci pur şi simplu în gradul său anterior care, în raport cu el însuși, este considerat a fi absența. Iar în ceea ce priveşte semănatul și descompunerea, care sunt inevitabile pentru orice sămânță, ele sunt ceea primeşte ea de la forma mineralului. La fel se întâmplă cu absenţa la nivelul animal și cel vorbitor: forma vegetală este considerată absență în raport cu nivelul animal, iar forma animală este considerată absență în raport cu nivelul vorbitor.
Prin urmare, textul ne învață că absența care precede existența omului este forma animalului. Acesta este motivul pentru care este scris, „mânzul unui măgar sălbatic se naște om”, întrucât este necesar ca fiecare om să înceapă în starea de animal. Scriptura spune: „Doamne, Tu sprijini pe oameni şi pe dobitoace!”(Psalmi 36:6). Aşa cum animalului i se dă tot ce are nevoie pentru subzistenţă şi implinirea scopului său, El îi pune la dispoziţie şi omului tot ceea ce este necesar pentru subzistenţă și pentru îndeplinirea scopului său.
Prin urmare, ar trebui să înțelegem unde este avantajul formei omului asupra animalului, din perspectiva propriei lor pregătirii. Într-adevăr, acest lucru se distinge în dorinţele lor, întrucât dorințele omului sunt cu siguranță diferite de cele ale unui animal. Și în această măsură, izbăvirea omului de către Dumnezeu diferă de izbăvirea pe care o dă Dumnezeu unui animal.
Astfel, după toate întrebările și cercetările, constatăm că singura nevoie în dorințele omului, care nu există în întregul regn animal, este trezirea către starea de pioasă Dvekut. Numai specia umană este pregătită pentru asta, și nicio altă specie.
Rezultă că întreaga problemă a prezenței în specia umană este în acea pregătire imprimată în ea pentru a râvni la lucrarea Lui, şi prin asta este omul superior animalului. Mulți au afirmat deja că până și inteligența în meşteşug și în comportamentul politic sunt prezente, cu deosebită înțelepciune, la multe exemplare din lumea animalelor.
În consecință, putem înțelege și problema absenței care precede existența omului ca fiind negarea dorinței de a fi aproape de Dumnezeu, întrucât acesta este gradul animal. Acum înțelegem cuvintele din Mişna care spuneau: „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.” Asta înseamnă că trebuie să ne aducem aminte și să cercetăm absența care precede existența noastră într-o manieră pozitivă, întrucât aceasta este condamnarea care precede lauda, iar din ea vom înțelege mai profund lauda, așa cum este scris, „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.”
Acesta este și sensul celor patru exiluri ale noastre, exil după exil, care preced cele patru izbăviri, izbăvire după izbăvire, până la a patra izbăvire, care este desăvârșita perfecţiune la care sperăm în curând în zilele noastre, Amin. Exilul se referă la „absența care precede prezența”, care este izbăvirea. Și întrucât această absență este ceea care pregătește pentru HaVaYaH ce i-a fost atribuit, la fel ca semănatul care pregătește recoltarea, toate literele lui Ge’ula (izbăvire) sunt prezente în Gola [3] (exil), cu excepția lui Alef, deoarece această literă indică „Aluf (campion) al lumii.”
[3] Nota trad.: în Ebraică diferenţa dintre cuvintele Galut (exil) şi Ge’ula (izbăvire) rezultă din adăugarea literei Alef la cel de-al doilea.
Asta ne învață că forma absenței nu este decât negația prezenței. Și cunoaștem forma prezenței – izbăvirea – din versetul: „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele său … Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cei mai mari.” (Ieremia 31:34) Prin urmare, forma absenței anterioare, adică forma exilului, este doar absența cunoașterii Creatorului. Aceasta este absența lui Alef, care lipsește în Gola, prezentă în Ge’ula – starea de Dvekut cu „Campionul lumii”. Aceasta este întocmai izbăvirea sufletelor noastre, nici mai mult, nici mai puțin, întrucât am spus că toate literele lui Ge’ula sunt prezente în Gola, cu excepţia lui Alef, care este „Campionul lumii”.
Pentru a înțelege această problemă dificilă, anume că absența în sine pregătește prezența care îi este atribuită, ar trebui să învățăm din manifestările acestei lumi materiale. Vedem că acest concept de libertate, care este un concept sublim, este perceput de doar câţiva aleși și chiar şi aceştia necesită o pregătire adecvată. Majoritatea oamenilor sunt complet incapabili să o perceapă. În schimb, când vine vorba de conceptul de înrobire, fie că e neînsemnat, fie că e măreţ, toţi sunt la fel și chiar şi cel din urmă dintre oameni nu o va tolera.
(Am văzut că în Polonia, ei și-au pierdut regatul doar pentru că majoritatea nu au înțeles în mod corespunzător meritul libertății și nu au păstrat-o. Prin urmare, au căzut sub povara jugului stăpânirii ruseşti timp de o sută de ani. În acea perioadă, toți au suferit sub povara jugului străin și, de la cel mai mic la cel mai mare, au căutat cu disperare libertatea. Deși nu și-au asumat încă gustul libertății așa cum este ea cu adevărat, imaginându-şi-o fiecare după cum şi-a dorit, în absenţa libertăţii, care este subjugarea, s-a gravat adânc în inimile lor prețuirea şi iubirea libertăţii. De aceea, atunci când au fost eliberați de sub povara jugului, mulți dintre ei au fost dezorientaţi, neștiind ce au câștigat prin această libertate. Unii dintre ei chiar au regretat și au spus că guvernul lor îi împovărează cu impozite chiar mai mari decât guvernul străin și au dorit ca aceştia să revină. A fost astfel întrucât forța absenței nu i-a afectat suficient.)
Acum putem înțelege disputa dintre Rav și Şmuel. Rav interpretează Mişna ca începând prin a condamna, astfel încât prin intermediul ei izbăvirea va fi întru totul apreciată. Prin urmare, el spune să înceapă din timpul lui Tera și nu spune ce susţine Şmuel, întrucât în Egipt, dragostea și lucrarea Lui erau deja plantate în unii din popor. Totodată, dificultatea suplimentară a înrobirii în Egipt nu este o deficiență în sine în viața națiunii numită „Adam”.
Şmuel, în schimb, nu interpretează la fel cu Rav, întrucât conceptul de libertate a națiunii în cunoașterea Creatorului este un concept sublim pe care doar puțini îl înțeleg, şi asta numai urmare a unei pregătiri corespunzătoare, dar majoritatea națiunii nu a împlinit această dobândire.
În schimb, toată lumea înțelege dificultatea subjugării, după cum a scris chiar Ezra la începutul porțiunii Mişpatim, „Nimic nu este mai greu pentru om decât să fie sub autoritatea unui alt om ca şi el.”
El interpretează Mişna prin aceea că, întrucât absența pregătește prezența, ea este considerată o parte a izbăvirii de către El și ar trebui să fim recunoscători și pentru acest lucru. Prin urmare, nu ar trebui să începem cu „La început, părinții noștri erau închinători la idoli”, din moment ce acea epocă nici măcar nu este considerată a fi „absența care precede prezența”, întrucât sunt totalmente lipsiți de tipul de prezență umană, fiind complet îndepărtaţi de iubirea Lui.
Prin urmare, începem cu înrobirea în Egipt când scânteile iubirii Lui ardeau în inimile lor, într-o anume măsură, dar din cauza nerăbdării și a muncii grele, aceasta era stăvilită în fiecare zi. Asta este considerată a fi „absența care precede prezența”, motiv pentru care spune să se înceapă cu „am fost sclavi”.