(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
Argumente și contraargumente în
Sprijinirea autenticității experienței:
Ceea ce rămâne o întrebare deschisă, și poate una care nu poate primi niciodată un răspuns complet, este dacă aceste experiențe din preajma morţii relatate sunt de fapt autentice sau nu. Un lucru este totuși cert și anume că posibilitățile existenţei unor astfel de experiențe autentice sunt reale.
Ca în orice alt aspect al vieții, există mai multe căi disponibile de interpretare. Unii oameni văd categoric viziunile în prag de moarte ca pe o dovadă a unei vieți de apoi, iar alții sunt mai sceptici și ezită să tragă aceleași concluzii. Adesea, acest punct de vedere mai sceptic este susținut de cei care ar fi, totodată, de acord că absența dovezilor nu este neapărat o dovadă concludentă a absenței. Problema principală pe care aceştia şi-i pun în legătură cu idea în sine este dacă este fundamentată științific sau nu.
Pentru a prezenta o imagine de ansamblu cuprinzătoare a subiectului, se cuvine să dăm glas ambelor opinii, inclusiv argumentele și contraargumentele, susținerile și infirmațiile.
O afirmație de bază pentru mintea sceptică este aceea că descrierea făcută experienței din preajma morții este în esență aceeași descriere care este oferită de cei care „halucinează” din cauza consumului de narcotice sau a unui alt stimul extern. Argumentul este că experiența este pur o reacție chimică ce provoacă astfel de iluzii și, prin urmare, nu este o viziune care decurge dintr-un anume tip de conștiință lipsită de trup. La un pacient care este pe moarte, lipsa de oxigen este cea care dă naștere imaginilor fantastice, și nu vreun fenomen spiritual din afara trupului.
Cei care sunt mai orientați psihologic pot argumenta că multitudinea de viziuni frumoase și încântătoare care se înfăţisează minții sunt evocate de persoana muribundă însăși ca un mecanism de autoprotecție pentru a susține și a îndepărta frica copleșitoare de moarte. De fapt, persoana însăși este cea care produce imaginile unei vieți de apoi, astfel încât să-și poată îmblânzi frica de dispariție absolută.
Vom explora acum contraargumentele pentru fiecare dintre cele zece etape ale experienței în preajma morții.
Prima etapa:
Anterior, experiența din preajma morții a fost împărțită în zece etape progresive, prima fiind experiența de a auzi că eşti declarat mort. Cu toate acestea, cercetătorii speculează că, chiar dacă oamenii par a fi inconștienți, informațiile încă se înregistrează în creier. Într-atât încât mulți oameni par să-și amintească ceea ce s-a întâmplat în jurul lor chiar și atunci când erau, la momentul respectiv, inconștienți. Deși acest lucru poate fi adevărat, asta nu explică mărturia, presupunând că sunt demne de încredere, a persoanelor care spun că știu ce s-a spus și s-a făcut în alte camere sau, tot aşa, atunci când un orb relatează detalii precise despre forma sau culoarea camerei sale. În astfel de cazuri, primirea fizică de către creier este o resursă improbabilă de informații, iar cunoștințele trebuie atribuite unei alte surse.
Etapa a doua – a treia:
Un sentiment de liniște, pace și serenitate totală, care este a doua etapă, poate fi explicat rațional și științific, fără a reveni la supranatural. Am ajuns să aflăm că organismul produce analgezice naturale numite endorfine, care sunt pompate în fluxul sanguin în timpul unei crize. Endorfinele sunt produse chimice, asemănătoare morfinei, create intern. Printre efectele lor se numără reducerea durerii și apariţia senzaţiei de euforie. Organismul se protejează de pericol. În momentele de durere extremă, va produce în mod natural aceste analgezice, astfel încât să simtă mai puțin sau chiar deloc durerea.
Durerea, în general, nu este un lucru „rău”, pentru că este mijlocul prin care trupul informează mintea că pericolul se profilează, forțând persoana să răspundă în consecință și să găsească ajutor. Cu toate acestea, prea multă durere, ca atunci când trupul este pe moarte, poate provoca o supraîncărcare a creierului și poate fi contraproductivă. Din acest motiv creierul produce calmante plăcute și oferă organismului o șansă mai bună de a se recupera. Aceste „substanțe chimice calmante” sunt o modalitate de a explica de ce o persoană aflată pe pragul morţii simte seninătate și liniște.
Există cei care speculează că experiența în preajma morții se datorează anoxiei, care este o lipsă de oxigen a creierului, ceea ce ar explica de ce experiența este similară cu crizele lobului temporal. Alții susțin că poate fi un rezultat al hipoxiei, o supraabundență de oxigen, ceea ce ar explica de ce persoana care trăiește s-ar simți destul de liniștită și în largul său. Cu toate atea, aceste raționalizări sunt întrucâtva greșite, pur și simplu pentru că mulți oameni, după cum au arătat cercetările, care s-au confruntat cu experiența din preajma morții nu sunt nici anoxici, nici hipoxici.
Etapa a patra:
La un moment dat, muribundul simte că se separă de trupul său și își vede trupul de sus. Fiind bazat pe supraviețuire, oamenii vor evoca sau își vor imagina orice este posibil pentru a-i ajuta să supraviețuiască. Din punct de vedere psihologic, există motive ample pentru care o persoană ar dori să se simtă distanțată de trupul său în suferinţă. Detașându-te emoțional de trupul suferind, observându-ţi trupul de sus, devii mai echipat pentru a gestiona situația fără panică. Îţi oferă capacitatea de a chema din interior o nouă energie salvatoare a vieţii.
De fapt, orice amintire despre noi înșine este pur și simplu o amintire a ceea ce ni s-a întâmplat așa cum este văzut dintr-un fel de vedere îndepărtată „a vol d’oiseau”. O parte a conștiinței noastre este întotdeauna undeva în fundal, dând mărturie în orice eveniment pe care îl trăim. Ne amintim că facem ceva, dar este ca și cum am fi o entitate separată, o a treia persoană, care ne urmărește pe noi înșine în timp ce facem acel act.
Gândirea plină de dorințe este un alt contraargument împotriva autenticității experienței în preajma morții. Ipoteza este aceea că a-ţi vedea trupul dintr-o loc desprins de el este pur și simplu un fel de fantezie. O persoană care este surd, orb sau handicapat, în realitate sau în imaginaţie, se poate vizualiza ca locuind într-un trup fără cusur. Același lucru este valabil și pentru cei care au avut un accident și au pierdut un membru. După ce au căzut în inconștiență, ei își pot observa trupul devastat fizic întins pe pământ și, în același timp, își pot dori să existe o replică eterică a lor, care este perfectă și întreagă.
Vederea autoscopică, o halucinație care se vede pe sine, este o altă problemă care trebuie discutată. O halucinație autoscopică este aceea în care oamenii văd o imagine reflectată a lor înșiși ca pe o entitate exterioară. Poate apărea atunci când o persoană suferă de o tumoare la creier, accident vascular cerebral, migrene sau epilepsie. Sau când o reflectare a sinelui este văzută în altă parte, ceea ce este o tulburare psihologică denumită derealizare. Acest fenomen a fost înregistrat de-a lungul veacurilor. Cu nişte ani în urmă, Aristotel a vorbit despre un coleg atenian care mergea pe străzile Atenei și se vedea pe sine în mulțime.
Cu toate acestea, halucinația autoscopică și viziunea corporală în experiența din preajma morții sunt destul de diferite. Există o distincție clară între cele două. Într-o viziune autoscopică, persoana vede trupul viu și vibrant, şi poate chiar să-i răspundă. În experiența din preajma morţii, însă, îţi vezi truul ca pe o carcasă fără viață, care nu răspunde. Ba mai mult, într-o halucinație autoscopică conștientizarea se produce din interior, observând sinele cu proprii ochi, ca şi când ar fi percepută o imagine proiectată despre sine. În schimb, în experiența din preajma morții, centrul conștientizării pare a fi „în afara” trupului. Este văzut trupul întins acolo ca dintr-un alt loc fără legătură cu trupul.
Etapa cinci – șase – șapte:
Vederea în tunel este unul dintre cele mai cunoscute fenomene asociate experienței din preajma morții. Tocmai din cauza popularității sale există numeroase teorii și contra-teorii cu privire la validitatea și autenticitatea sa.
Deteriorarea ochilor, care are loc în timpul închiderii creierului, este o ipoteză care este destul de frecvent citată. Există, de asemenea, oameni de știință care speculează că vederea în tunel provine dintr-o vagă „memorie a nașterii”, atunci când persoana a trecut prin canalul de naștere.
Următoarea fază progresivă întâlnită în preajma morții, a șasea etapă, este aceea de a vedea nişte entitățile adunate, deseori percepute ca familie, îngeri sau chiar D-zeu. Pentru a continua metafora nașterii, așa cum s-a menționat mai sus în exemplul „viziunii în tunel”, această etapă a „vederii luminii” ar fi paralelă cu următoarea etapă a nașterii, adică în urma călătoriei prin canalul nașterii. După ce copilul trece printr-un canal de naștere întunecat, există o abundență de lumină, ca o lumină de la capătul tunelului, ca să spunem așa. În esență, conform acestei ipoteze, entitățile luminoase nu sunt altceva decât amintiri de la naștere ale luminii solare sau ale luminii unui bec fluorescent din momentul nașterii.
Astăzi, majoritatea cercetătorilor resping această teorie și o fac din diverse motive. În primul rând, știm acum că vederea unui copil nou-născut este prea subdezvoltată, dacă există cu adevărat vreo vedere, pentru a-și înregistra vizual experiența în canalul de naștere. În plus, bebelușii se nasc de obicei cu capul apăsat pe canal și ochii sunt bine închiși. Rareori se naște un copil care avansează cu ochii larg deschiși.
În plus, conform acestei ipoteze, cei născuți prin cezariană nu ar experimenta această viziune în timpul unei întâlniri în apropierea morții, întrucât nu ar fi avut experienţa acestui tunel primar și a luminii. Însă, nu pare să fie acesta cazul în comparație cu experiențele oamenilor care au avut experiențe în preajma morții. În plus, nașterea cu greutate poate fi considerată o experiență pașnică. A fi tras sau împins într-o lume rece, necunoscută, din siguranța caldă a uterului, nu se înregistrează ca o experiență plăcută, și totuși, experiența în preajma morții este cel mai adesea absolut pașnică și plăcută.
Alții speculează că senzația de a trece printr-un tunel întunecat poate fi explicată prin anoxia cerebrală sau privarea de oxigen. În plus, unii cercetători presupun că un amestec de activare neuronală și inhibare produce modele labirintice în cortexul creierului care, datorită a ceea ce se numește „transformare retinocorticală”, se materializează ca imagini ca cele ale unui tunel în câmpul vizual. Problema cu teoria anoxiei cerebrale este că există mulți oameni care au experimentat vederea în tunel într-o întâlnire în preajma morții și totuși nu au suferit nicio pierdere de oxigen.
Deprivarea de oxigen este folosită și pentru a explica reapariția amintirilor vechi. Problema este că se știe că privarea de oxigen provoacă amețeli, gândire neclară și vagă, dar nimic nu seamănă cu amintirile rematerializate ale experienței din preajma morții.
De asemenea, sunt folosite diverse condiții chimice pentru a explica întâlnirea cu cei dragi în timpul unei experiențe în apropierea morții. Când creierul devine supraîncărcat și este în dezordine, va elibera amintiri vechi sau va proiecta vise din surse interne. Întâlnirea cu cei dragi are loc atunci când creierul reproduce amintirea persoanei dragi. În timp ce percepe Creatorul, îngerii, vechii mentori sau figuri religioase, mintea se agăță de cele mai sigure și fantastice vise și imagini ale sale într-o perioadă de criză devastatoare.
Din punct de vedere intelectual, această teorie a agățarii de amintiri pozitive poate rezona, dar empiric este adeseori respinsă. Unii cercetători remarcați au mărturisit că dintre toți copiii care au relatat că au trăit o experiență în preajma morții, niciunul dintre ei nu și-a văzut mama sau tatăl în timpul experienței lor, cu excepția cazului în care acel părinte nu mai era în viață. Se pare că acest lucru arată că ideea de a ne păstra cele mai dragi amintiri pentru a ajuta la atenuarea unei situații care pune viața în pericol nu poate fi sursa amintirii. Mai șocant este faptul că unii oameni văd rude despre care nici măcar nu știau și nu ar fi putut să ştie că există – ca un frate sau o soră, un unchi sau mătușă care s-au născut și au murit cu mult înaintea lor și despre care nu li s-a vorbit niciodată.
Etapa a opta:
În urma acestor „entități” luminoase eterice – fie că sunt rude decedate anterior scăldate în lumină, figuri angelice sau, chiar, însuşi D-zeu – există, așa cum am stabilit, un fel de trecere în revistă a vieții.
Există o serie de metode logice disponibile pentru a explica acest fenomen, cel mai fantastic dintre toate. Explicația neurofiziologică ar fi următoarea: prin epuizarea treptată a oxigenului, care are loc în preajma morții, pot apărea convulsii minore ale lobilor temporali și, ca urmare, amintirile vechi se pot rematerializa. De fapt, sondarea cortexului temporal și stimularea acestuia cu un șoc electric ușor aduce la cunoștință amintiri pierdute sau ascunse anterior.
Când, în anii 1950, un chirurg canadian a trecut un curent electric ușor prin electrozi conectați la anumite regiuni ale cortexului vizual, pacienții au început să-și amintească în detaliu evenimente și întâmplări din trecut și ca și cum ar fi retrăit acele evenimente cu toate punctele de vedere, sunetele și mirosurile. Odată ce curentul a fost oprit, memoria indusă s-a pierdut instantaneu. Cu toate acestea, de fiecare dată când acea regiune a fost din nou stimulată, întreaga memorie a revenit și, cee ace este interesant, nu a continuat de unde a rămas anterior, ci a început de la capăt. Era ca și cum ar exista un loc în creier unde sunt înregistrate incidentele pe măsură ce apar. Acesta a fost denumit „răspunsul experiențial”, o reconstituire completă a unei experiențe trăite anterior.
Oricât de sensibilă ar părea o teorie, există câteva capete libere care nu se adună. Există cercetători care susțin că imaginile care sunt evocate prin convulsii nu sunt, în general, cunoscute ca fiind aranjate într-o ordine cronologică, ele nu apar în minte ca în ordinea vieții. Pe de altă parte, pentru cei care au experimentat aceste imagini în timpul unei întâlniri în preajma morții, ordinea evenimentelor a fost de fapt cronologică.
Dincolo de fiziologic există și motive psihologice care sunt oferite pentru a explica acest fenomen. O teorie este aceea că, pentru a ajuta mintea conștientă să scape de realitatea oribilă a morții, mintea revine şi revizitează automat vechile amintiri din copilărie. Din nou, problema pe care această explicație nu o clarifică este de ce mintea ar produce imagini în aceeași ordine în care au apărut. Dacă este o modalitate de a face față durerii, de ce ar reapărea vârsta de doi ani înainte de a-ți aminti că ai avut trei ani? Preferința ar trebui să fie plăcerea memoriei, nu succesiunea ei cronologică.
Etapa nouă – zece:
De-a lungul experienței din preajma morții pare să existe o absență a timpului sau a spațiului şi pare că se operează într-o realitate fără dimensiuni.
Acest concept de lipsă a spațiului și de atemporalitate poate fi oarecum explicat științific, fără a recurge la paranormal. Premisa este aceea că, odată ce anumite regiuni ale creierului încep să se deterioreze și încetează să funcționeze corespunzător, percepțiile referitoare la timp și spațiu devin mai puțin pronunțate.
Există studii care demonstrează fenomene cuantificabile care explică de ce oamenii care intră în stări meditative profunde sau rugăciune sau chiar gândire profundă, experimentează un sentiment de lipsă a spațiului sau de nemărginire oceanică. Acest sens poate fi rezumat, după cum a spus odată marele fizician Albert Einstein, ca senzaţia că „universul este un singur întreg semnificativ” sau, după cum a scris fizicianul cuantic Edwin Schrodinger: „tu și toate celelalte ființe conștiente, ca atare, sunteți toate într-un tot.”
Prin cartografierea creierului înainte și în timpul meditației cu o scanare computerizată pentru a înfățișa activitatea creierului în culori roșii și galbene, cercetările au descoperit că a avut loc o schimbare uimitoare a culorii într-o anumită parte a creierului în momentele de vârf de meditație și de concentrare relaxată.
Pe partea stângă a creierului, chiar în spatele coroanei craniului, există o regiune a creierului numită lob parietal posterior superior. Când o persoană este într-o stare de conștiință obișnuită, această parte a creierului apare pe computer ca roșu aprins. Cu toate acestea, în momentele de vârf ale meditației, această zonă devine de un azur profund, ceea ce arată că există o scădere substanțială a activității acelei regiuni. Aceasta este partea creierului care ne ajută să ne orientăm în timp și spațiu și dă corpului simțul limitelor fizice. Tocmai acest lob parietal este cel care ne ajută să ne situăm în spațiu, ajutându-ne să nu ne lovim de pereți. Când există o scădere substanțială a activității acestei regiuni și nu mai există un stimul senzorial vital care să definească clar granițele dintre noi și lumea din jurul nostru, creierul percepe și ajunge la concluzia că sinele este nesfârșit și este cu adevărat împletit cu toată lumea și cu Totul.
Cu toată sinceritatea, cu toată atractivitatea acestei teorii, problema rămâne nerezolvată și este încă deschisă pentru explorare ulterioară. Întrebarea la care nu se poate răspunde niciodată cu adevărat este aceasta: este acest fenomen experiențial de a fi fără dimensiuni o manifestare fizică a unui eveniment spiritual sau este doar un fenomen fizic, care este interpretat ca un eveniment spiritual? Cu alte cuvinte, este experiența fizică din creier cauza experienței sau a efectului? Este pur și simplu un simptom exterior al unui fenomen spiritual sau este senzația exterioară sursa și generatorul experienței în sine?
Adevărul este că putem face o paralelă între aceasta și orice experiență pe care o avem. Să luăm, de pildă, experiența privirii unui obiect fizic. Dacă recunoaștem și mapăm creierul pentru a vedea cum funcționează într-o anumită manieră atunci când observăm un obiect exterior, acest lucru nu ar nega faptul că există un obiect exterior care este observat. Tot ce am făcut este să arătăm ce se întâmplă cu creierul atunci când observă. Același lucru se poate spune și cu aceste tipuri mistice de experiențe în preajma morții. Se poate argumenta că tot ceea ce ne spune știința este ceea ce se întâmplă cu creierul atunci când trece printr-o experiență mistică, şi nu că activitatea creierului este cauza reală a experienței.
Probleme ca acestea, rămase fără răspuns și nerezolvate, trebuie lăsate fiecăruia să decidă singur. Într-o oarecare măsură, interpretarea unei persoane se va baza în mare parte pe propriile sale predispoziții și înclinații personale. Este o chestiune mai mult subiectivă şi mai puţin obiectivă, deși putem crede altfel. Prin urmare, este o problemă care nu poate fi niciodată pe deplin rezolvată printr-un consens între toți oamenii și trebuie decisă de fiecare persoană în mod individual.
În general, este dificil să respingem complet experiența din preajma morții ca fiind iluzorie și o simplă născocire a imaginației hiperactive a celui care este pe moarte. Se pare că există o diferență profundă între schizofrenici și alte psihoze înrudite și experiența din preajma morții. Primele sunt, în general, negative, având tendința de a doborî persoana sau de a nu-şi simţi propria realitate, în timp ce cea din urmă este pozitivă și deseori dătătoare de putere. Percepția iluzorie face ca cineva să gândească fie extrem de negativ despre sine sau pozitiv în sens chihitesc, cum ar fi să-şi închipuie că el este Alexandru cel Mare sau Napoleon, rezultatul final fiind disperarea și depresia; în timp ce experiența din preajma morții pare să aibă efectul invers. Tinde să inspire și să facă din persoană o ființă umană mai sănătoasă, mai bună, mai amabilă și din ce în ce mai iubitoare.
În plus, și în contrast absolut cu experiența psihotică, oamenii care trec prin experiența din preajma morții se pricep destul de bine la viață și nu sunt în niciun fel evadaţi din realitatea. Dimpotrivă, ei observă și relatează detalii care altfel erau trecute cu vederea. Acești oameni, spre deosebire de cei care suferă de percepție distorsionată, par să opereze într-o senzaţie amplificată de conștienţă, cu un sentiment destul de ascuțit de percepție concentrată.
Într-un sens mai științific, este, totodată, problematic să atribui experiența din preajma morții unei simple halucinații. În esență, pentru a avea halucinații trebuie să existe un anumit nivel de activitate a creierului și totuși unii oameni au trait experiente în preajma morții în timp ce undele lor cerebrale păreau a fi plate. În cazurile relatate de experiențe în preajma morții au existat unii oameni care au trecut prin experiență în timp ce erau conectați la un electroencefalograf și nu existaseră semne de activitate cerebrală.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)