(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)
Cabala este misticismul evreiesc sub forma în care s-a cristalizat în Evul Mediu și în existența, dezvoltarea și impactul său continuu ca forță vie și dinamică în istoria gândirii evreiești și în dezvoltarea istorică a poporului evreu. În diferitele capitole ale acestei cărți, vom investiga formele și manifestările ulterioare ale gândirii cabalistice.
Când ne ocupăm de misticism, ne confruntăm, desigur, cu multe și diferite definiții; dar, pentru contextul nostru actual, va trebui să ne conformăm cu o scurtă definiție de lucru, potrivită subiectului nostru. „Misticismul” înseamnă efortul omului de a restrânge prăpastia dintre această lume concretă, creată, non-divină, în care este înrădăcinat în ființa sa fizică și spirituală, și sfera divină transcendentală care, în esența sa pură și absolută, este dincolo de această lume și complet separată de ea. Acest efort are loc atât la nivelul conștiinței, cât și la nivelul experienței. Pe de o parte, este exprimat în formulări metodice și teoretice. Pe de altă parte, își găsește expresia și în experiențe intensive de înălțare și sfințenie, atingând uneori unele stări extatice critice și unele transformări extreme ale conștiinței.
Imaginea fundamentală a lui D-zeu, așa cum o găsim în sursele gândirii evreiești clasice – gândirea Bibliei, a Înțelepților talmudici și a filozofiei evreiești din Evul Mediu – este aceea a unei ființe care este transcendentală acestei lumi, adică separată de ea în însăși esența sa și în adevărul existenței sale și complet separat de ea. Este adevărat că D-zeu se revelează personal în această lume, intervine în manifestările ei și încearcă să o conducă pe calea dreptății, conform poruncilor voinței sale. Cu toate acestea, în sens substanțial, nu există nicio legătură între D-zeu transcendental și lumea creată și nu există o legătură esențială între ei.
Misticul, urmărind interesele de bază care îi conduc spiritul, încearcă să construiască o punte peste acest abis între ființa lui D-zeu și lumea non-divină; să descopere calea ascunsă a spiritului, să se ridice pe scara perfecțiunii spirituale, să-și întoarcă sufletul la rădăcina sa divină, să se agațe de această rădăcină din care a fost derivat sufletul său și chiar să devină parte din ea fi absorbit în adâncurile sale ascunse. Presupunerea de bază a misticului – după care există o legătură esențială între ființa divină și lumea non-divină – implică și presupunerea că omul poate întrezări cu ochii spiritului (evident nu cu ochii cărnii) în lumea divină, se atașează de ea, se adaptează ritmului interior al vieții ascunse și chiar acționează în interiorul ei în bine sau în rău.
Când abordăm gândirea cabalistică și istoria sa, trebuie să o împărțim în două unități centrale: Cabala timpurie și Cabala târzie. Cabala timpurie s-a dezvoltat în Provence spre sfârșitul secolului al XII-lea și și-a continuat existența timp de câteva sute de ani în Spania și Italia până la distrugerea marii comunități evreiești din Spania în 1942.
În centrul Cabalei timpurii se află Zohar-ul, Cartea Luminii, atribuită prin tradiție înțeleptului palestinian (Tonna) din secolul al II-lea, e.n., rabinul Shimon Bar Yohai. Adevărul problemei, așa cum știu astăzi prea bine, este că autorul acestei cărți este rabinul Moise de Leon, un cabalist care a trăit și a scris în Spania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Zohar-ul rabinului Moise de Leon a devenit textul canonic al Cabalei. A atins aura sfințeniei supreme, luându-și locul alături de Biblie și Talmud. Toți cabaliștii de mai târziu îi urmează paşii și încearcă să își întemeieze propriile doctrine în dicteurile și exegezele sale.
Cabala târzie a fost cristalizată și și-a făcut prima apariție în orașul misticilor Safed în secolul al XVI-lea. De atunci încolo, a continuat să dezvolte noi forme și transformări fascinante, depășind în vitalitate și influențând pragul noii ere a istoriei evreiești și pătrunzând chiar în această nouă eră.
Principala noastră preocupare va fi într-adevăr legată de Cabala ulterioară în diferitele sale forme și transformări. Dar chiar și în limitele noastre restrânse nu putem renunța la o scurtă discuție a principiilor sau fundamentelor gândirii cabalistice anterioare, întrucât Cabala timpurie servește ca bază și fundament pentru tot ceea ce s-a dezvoltat din ea în etapele ulterioare ale Cabalei, fie printr-o interpretare a surselor sale, fie prin dezlegarea direcțiilor spirituale ascunse care au fost implicite în ea de la început. Prin urmare, vom sublinia și descrie în cele ce urmează, câteva dintre punctele mai importante ale gândirii primilor cabaliști.
Doctrina cabalistică a lui D-zeu și a emanațiilor este cea mai importantă zonă speculativă în care noul gen de gândire produs de misticismul evreiesc și-a dezvăluit originalitatea, îndrăzneala și efortul de a se înălța spre D-zeu. În acest context, trebuie marcată mai întâi distincția făcută de obicei de cabaliști între aspecte ascunse și dezvăluite ale divinității. Aspectul ascuns al lui D-zeu semnifică lipsa oricărei posibilități de a atinge orice înțelegere a ființei pure a lui D-zeu. În acest sens, divinitatea este complet ascunsă și necunoscută și nici nu va fi cunoscută vreodată. Acest aspect al divinității este numit de cabaliști Ein¬Sof („Infinitul”) și exprimă transcendența absolută a lui D-zeu. Ein-Sof este dincolo de această lume, cufundat imobil în adânciturile ființei sale ascunse; nicio mișcare nu apare niciodată în profunzimea ei pentru a face posibilă orice revelație în sau în fața altora. Ein-Sof este dincolo de realizarea omului; nu se confruntă cu omul ca obiect de realizare și contemplare și nu se poate face nicio afirmație pozitivă despre aceasta. În limitele cunoașterii sale și limitele înguste ale intelectului său, omul nu poate înțelege decât ființe finite. În ceea ce privește ființa infinită a lui D-zeu, omul nu o poate contempla și nici nu poate spune nimic despre ea.
Spre deosebire de aspectul ascuns al divinității, aspectul revelat este un obiect pentru contemplarea și realizarea omului. Acest aspect revelat al divinității, sau divinul în aspectul său revelat, este descris de cabaliști într-un mod foarte complex. În acest context, ei vorbesc despre zece Sfirot („emanații”, sau „numere”), care constituie zece esențe divine care radiază sau strălucesc și se dezvăluie într-un proces de emanație sau care curge abundent din sursa ascunsă a ființei divine. Acest proces, cunoscut în limbile occidentale drept „emanație”, este numit de cabaliști Aţilut sau Ho’otzoloh. Sursa acestei doctrine a emanației se află în filozofia neoplatonică, fondată în secolul al III-lea e.n. de Plotin. Gândirea neoplatonică a fost absorbită în Cabala, împreună cu unele puncte de vedere gnostice antice, care și-au găsit drumul în lumea Cabalei și pot fi observate chiar și în primul text scris al acesteia, Sefer-ha-Bahir („Cartea Luminozităţii”).
Care este natura acestui proces de emanație? O putem compara cu o rază de lumină, care, la început, a fost inclusă în sursa sa, dar mai târziu a izbucnit și a fost dezvăluită în afara sursei de lumină. Atâta timp cât această rază se află în interiorul sursei sale, nu este cunoscută și nu se distinge prin ființa sa specială. Începe să fie cunoscută ca o rază de sine stătătoare, distinctă, percepută, capabilă să fie contemplată, observată și atinsă, numai odată ce a ieșit din sursa de lumină, în care a fost inclusă inițial ca indistinctă. Astfel, în Ein-Sof: nu există nimic particular, distinct și perceptibil în sine. După cum arată semnificația acestui termen „Infinit”, Ein-Sof implică negarea a tot ceea ce este finit, distinct în limitele proprii, existente în limitele și limitele propriei sale ființe. Este adevărat că Ein-Sof include în sine toate ființele finite, dar le include prin negarea limitelor existenței lor particulare. Așa cum o anumită picătură de apă nu este distinctă prin „picătura” sa într-o acumulare infinită de apă, iar ființa sa individuală este absorbită și negată în adâncurile oceanului, tot așa este ceva finit indistinct și necunoscut în adânciturile Infinitului. Ca esențe divine, Sefirot au fost inițial incluse în ființa divină; dar, deși o parte a divinității, inclusă și absorbită în esența divină, nu erau distincte în sine și în propriile lor esențe. Numai când „au ieșit” din Ein-Sof într-un proces de mișcare interioară, de neînțeles și miraculos, aceste Sefirot au fost revelate fiecare în propria sa unicitate și ființă distinctă. Originea acestui proces se află în voința de trezire a divinității ascunse de a fi revelată, mai întâi pentru sine, și în etapele ulterioare ale procesului și pentru „celălalt”, pentru lumile non-divine care urmează să apară în lanțul ierarhic de emanație al diferitelor grade ale ființei în expansiune.
Cele zece emanații ale divinității dezvăluite, care constituie zona în care puterile sale ascunse sunt dezvoltate, separate și dezvăluite, sunt aranjate într-o serie cristalizată, descrisă de cabaliști iarăşi și iarăşi într-o terminologie consecventă. Aceste Sefirot au denumiri fixe și, în ciuda limitelor înguste ale discuției noastre actuale, merită menționate, de la prima până la ultima sau de la cea mai înaltă la cea inferioară.
Denumirile sunt: Keter („Coroana”), Hochma („Înțelepciunea”), Bina („Inteligența”), Hesed („Bunătatea iubitoare” sau „Mila”), Din („Judecata”, „Severitatea”), Tiferet („Frumusețea”), Neţah („Rezistența”, „Existența durabilă”), Hod („Majestatea”) Yesod („Fundația”) și Malhut („Împărăţia”). Cabaliștii se ocupă de fiecare emanație în sine, descriind unicitatea ei și explicându-i statutul și funcțiile. Datorită limitelor înguste ale discuției de față, vom putea atinge aici doar două puncte care se află în centrul descrierilor cabaliștilor despre lumea emanațiilor – care este, așa cum am menționat, aspectul divinității în care El se dezvăluie Sieşi și „celuilalt”.
A. Cabaliștii fac distincție între puterea milei (sau bunătatea iubitoare) și puterea judecății (sau a severității) din emanațiile divine. Aceste puteri, așa cum se vede prin nume și denumiri, sunt opuse în esența lor. Puterea milostivirii este facultatea de a da, sau a dărui, emanarea și abundența – nemărginită și necondiționată. Milostivirea este pentru toți și pentru fiecare în parte, indiferent dacă au nevoie sau nu de ea. Judecata, pe de altă parte, este facultatea de a delimita și a restrânge. Ea semnifică dotarea cu o măsură limitată și restricționată – nici mai mult, nici mai puțin. În acest sens, judecata include și ideea de pedeapsă. Ca o facultate de forţă și puternică, care măsoară vitalitatea divină și o distribuie în anumite limite; ca putere pentru trasarea limitelor și fixarea lor; ca putere care, prin însăși natura sa, nu cunoaște niciun compromis, judecata include în adânciturile ființei sale și un element distructiv, care este susceptibil să explodeze vehement și să provoace calamitate asupra tuturor lumilor. Conform acestei descrieri a seriei de emanații, mila și judecata există într-o tensiune constantă, ca între două forțe opuse. Aici avem unul dintre cele mai importante principii ale gândirii cabalistice: în însăși natura procesului revelației care are loc în ființa divină, divinitatea este dezvăluită în esențe distincte, distinse între ele (întrucât orice este revelat, este revelat în limitările și limitele sale și este distinct prin unicitatea sa) – până când devin cunoscute prin unicitatea lor, care este, în rezultatul final, o unicitate bazată pe separare și pe opoziție. Contrariile sunt consecința necesară a procesului revelației.
Dar divinitatea, prin însăși natura sa, își dorește ca puterile sale să existe împreună în ea în perfectă armonie și să fie revelate și să acționeze în deplină armonie și în toate celelalte lumi. Se străduiește să elimine contradicțiile și să desființeze contrariile, care au fost, la început, incluse și anulate – ca şi contrarii – în esența misterioasă a Infinitului, și să realizeze acest lucru atunci când puterile milostivirii și ale judecății coincid și ajung la un unitate echilibrată și o armonie a esenței și a acțiunii.
Acesta este motivul pentru care cabaliștii vorbesc și despre trei linii verticale în seria de Sfirot, în ordinea în care aceste emanații sunt poziționate. Linia din dreapta este linia milei; linia din stânga este cea a judecății; întrucât linia din mijloc, cea care decide între aceste două puteri, este linia compasiunii. Facultatea compasiunii desemnează combinarea armonică a puterilor îndurării și a judecății. În fiecare act sau sentiment de compasiune există, desigur, un element de milă. Dar compasiunea implică și un element de judecată sau de limitare și restricție. Căci, spre deosebire de mila, care este deschisă tuturor, compasiunea este invocată doar față de cei care au nevoie de ea. Compasiunea este chemată în acțiune față de cel nenorocit, nevoiaș, rănit. Astfel, există în facultatea compasiunii o combinație armonioasă între milă și judecată; și de aceea linia milostivirii – care este emanația lui Tiferet („frumusețea”), apare ca emanația de mijloc și linia de mijloc în seria de emanații. Cabaliștii vorbesc, în acest context, despre „îndulcirea” judecății cu milă sau despre înmuierea facultății de judecată, care în sine nu cunoaște niciun compromis („justiția cu orice preț”), despre amăgirea clarității și ameliorarea furiei sale. Aici, facultatea judecății nu mai locuiește singură, ca o putere care poate exploda cu o putere distructivă; ea este amestecată și echilibrată, îndulcită de milă și acționează împreună cu aceasta într-un mod armonios și constructiv, atât în interiorul divinității, cât și în afara ei.
B. Al doilea punct pe care doresc să-l subliniez în acest context, în urma diferitelor descrieri ale seriei de emanații, este distincția făcută în repetate rânduri de cabaliști între aspectul masculin și cel feminin în divinitate.
Aceasta este o distincție fascinantă și este exprimată prin multe descrieri variate și captivante. Dar, în limitele mele înguste, pot, încă o dată, să mă restrâng doar la a o delimita în cea mai concisă schiță. Aspectul masculin al divinității își găsește expresia în emanație, de Tiferet („frumusețea”), care desemnează, împreună cu emanațiile care o înconjoară (Milostivire, Judecată, Durabilitate, Existență, Majestate și Fundație), suma totală a facultăților masculine. Această emanație este numită și de cabaliști „HaKadoş Baruh Hu”, („Cel Sfânt, Binecuvântat să fie Numele Lui”) sau Kduşa Bnkh Hi în aramaica Zohar-ului. Aspectul feminin, pe de altă parte, este dezvăluit în emanația Împărăției, de asemenea, numită şi Şhina („Prezența divină”) sau Knesset Israel Shel Ma’alah („Adunarea lui Israel în ceruri”). Aceasta este femela divină. Facultățile milei și ale judecății trebuie să se afle într-o armonie perfectă, puterea judecății – așa cum tocmai am văzut – să fie îndulcită și moderată de cea a milei. Același lucru se aplică puterilor masculine și feminine. Cel Sfânt și Prezența Sa trăiesc împreună, alături, uniți unul în celălalt, acționând în comun pentru guvernarea universului.
Cabalistul vorbește într-un astfel de context, despre marea datorie religioasă a fiecărui om din Israel de a-și direcționa toate activitățile către unificarea tuturor facultăților divine și, în primul rând, a puterilor masculine și feminine. Implicația este aceea că această unitate interioară și productivă, o unitate în a fi și a conviețui împreună, care este condiția necesară pentru producerea descendenților și emanarea vitalității și purității în lume, nu poate fi atinsă de divinitate fără ajutorul fiecărui om al lui Israel, care este legat de puterea sa spirituală de a se integra în viața divină dinamică. Ne amintim cu toții formula din Cartea de rugăciuni sefardică, care se bazează pe Zohar – „Le-şeen Mud Kudşa Brich Hi u-Şhintei („Pentru unificarea Sfântului şi a prezenței Sale divine ”). Asta înseamnă a spune că: scopul închinării religioase, care este marele scop religios al fiecărui om al lui Israel, este de a aduce puterile divine într-o stare de armonie perfectă și indestructibilă, o stare de unitate care include toate puterile divine și acționează la unison pentru guvernarea lumii. Odată ce divinitatea se află într-o stare de unitate perfectă și toate puterile sale sunt legate între ele, lumea va ajunge automat la o stare de manifestare excelentă, o guvernare bazată pe abundență, milă și compasiune, iar universul va fi scufundat într-o revărsare de bunătate și binecuvântare.
Dacă, pe de altă parte, puterile divine nu trebuie să fie scufundate într-o armonie unificată una cu cealaltă, ci mai degrabă separate și lăsate fiecare pentru sine – atunci facultatea dură a judecății care este, după cum ne amintim, și principiul pedepsei – este susceptibilă să explodeze într-o explozie distructivă și, cu o revărsare de furie și resentimente, care ar putea face ravagii în toate lumile. În acest caz, este posibil ca lumea să treacă din rău în rău. În acea oră a puterii crescânde a judecății, ea va primi doar o cantitate limitată de recompensă, doar câteva picături mici; și apoi, cu vitalitatea sa epuizată, controversa va crește, luptele vor fi în ascensiune și războaiele vor deveni frecvente în lume.
Doresc să completez această schiță foarte scurtă a unora dintre concepțiile de bază din lumea gândirii cabalistice, subliniind principiul simbolic al modului lor de gândire. Conform acestui principiu, se poate atinge divinitatea și poate fi cunoscută în revelarea sa simbolică în toate lumile exterioare acesteia. Presupunerea de bază, în acest context, este că există o strălucire divină care emană din adânciturile ascunse ale esenței originii sale ascunse care se materializează în fiecare ființă existentă, chiar și în ființele cele mai lipsite de valorare din sfera cosmică non-divină. Fiecare creatură, orice lucru existent conține în sine o vitalitate divină: această vitalitate, chiar dacă este meschină, reductivă și obtuză până la indiscernibilitate, este totuși secretul existenței sale și rădăcina ființei sale.
Omul care nu este mulțumit să observe lumea fenomenelor vizibile, dar dorește să pătrundă cu ochii spiritului său în secretul cel mai interior al tuturor lucrurilor existente, poate – prin modul său pneumatic, spiritual de observare și contemplare – să dezvăluie și să descopere în fiecare existență și în adânciturile ascunse ale fiecărui fenomen, această strălucire divină care se îmbracă în ele și curge în ele ca un izvor subteran.
Prin descoperirea acestei radiații divine ascunse, misticul poate dezvălui divinul în fiecare lucru existent. Prin intermediul acestei contemplări simbolice a realității, el poate percepe esența divină, în măsura în care este posibil să o percepem sau să o cunoaștem.
Cu alte cuvinte, întreaga realitate, ca serie cuprinzătoare de ființe și procese de devenire, este ca un set universal de simboluri. Totul din ea reflectă esența divină, o simbolizează și, în acest fel, face posibilă atingerea ei prin această contemplare simbolică. Realitatea noastră pământească concretă este doar o reflectare, o imagine în oglindă, a esenței divine care radiază prin ea, reflectată în părțile cele mai interioare și strălucitoare în adânciturile sale. Oricine contemplă realitatea cu ochii spiritului, observând nu numai cojile sale exterioare, își va demonta treptat statutul simbolic și va descoperi, pas cu pas, natura sa ca oglindă în care se reflectă imaginea lui D-zeu. Vom vedea în cele ce urmează, când vom ajunge la Cabala Lurianică, că acest principiu simbolic are o importanță crucială pentru înțelegerea acestui sistem cabalistic ulterior, precum și pentru elucidarea influenței neobișnuite pe care a avut-o asupra gândirii și istoriei evreiești.
Un ultim punct pe care doresc să-l subliniez, încă în acest context, se referă la ideea mesianică așa cum apare în textele Cabalei timpurii. În esență, ideea mesianică privește spre viitor, spre Sfârșitul Zilelor, spre ceea ce urmează să se întâmple când lumea ajunge la sfârșitul ei. Ideea mesianică este în natura sa o idee națională – bazată, adică, pe o viziune universală a colectivului național, a poziției istorică a colectivului respectiv și a manierelor de acțiune dictate de destinul său.
În Cabala Lurianică – așa cum vom vedea în detaliu mai târziu – ideea mesianică ocupă un loc central. Nu este cazul în Cabala anterioară. Interesul major al acestui tip de Cabala, așa cum este exprimat în textul său central, nu este mesianic, istoric și colectiv, ci mai degrabă personal. Cu alte cuvinte, cabalistul a cărui imagine o găsim în scrierile gândirii cabaliste timpurii, nu își îndreaptă viziunea către Sfârșitul Zilelor, către ceea ce urmează să se întâmple la sfârșit și în viitor, ci spre ceea ce a fost deja de la începutul zilelor, de la Creația însăși și chiar înainte de ea. Interesul de bază al Cabalei timpurii în acest context este interesul individual al unui om care caută mântuirea pentru el însuși și eliberarea sufletului său. Trebuie remarcat faptul că acest interes individual se bazează, fundamental, pe o poziție aristocratică, potrivit căreia doar câțiva aleși, cei înalți, pot atinge acea înălțare a spiritului și creșterea sufletului, în care misticul poate dobândi ființa divină, alipindu-se de ea și chiar fiind inclus în ființa sa interioară – cel puțin pentru o vreme.
Astfel, cabalistul se străduieşte să se întoarcă la puritatea primordială, la puritatea începutului de a fi – am putea spune, la puritatea care a precedat acest început. Presupunerea de bază este că orice la origine este pur, lucid, curățat și purificat. Cu cât procesul istoriei se continuă, cu atât se îndepărtează el de sursă. Îndepărtarea de sursă înseamnă, ipso facto, pierderea purității primitive, a inocenței originale, la care tânjește cabalistul și pe care el caută să o dobândească. Astfel, cabalistul nu își fixează privirea asupra Sfârșitului Zilelor, ci își întoarce ochii spre originea lor, încercând să găsească acolo un răgaz pentru sufletul său, mântuirea pentru sine – un deschidere intimă către esența pură a ființei divine, permisă numai unuia dintre puținii aleși, dintre puținii elevaţi.
(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)