(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)
În capitolul nostru anterior, am descris pe scurt evenimentele din viața și vremurile lui Şabatai Zevi; am menționat simptomele maniaco-depresive manifestate în comportamentul său care s-au încheiat cu apostazia sa, care a adus un șoc traumatic membrilor mișcării șabateene și în toată casa lui Israel. În acest act de apostazie, mișcarea şi-a atins sfârșitul tragic. Când vestea apostaziei lui Şabatai Zevi s-a răspândit prin diaspora evreiască, majoritatea evreilor și-au revenit din marele lor extaz mesianic și au continuat să-l aștepte pe Mesia așa cum o făcuseră înainte. Dar acest lucru nu s-a întâmplat „credincioșilor” – titlul pe care îl purtau membrii cercului interior al trezirii și activităților șabateene, condus de Nathan din Gaza și elevii săi. În sufletele acestor oameni (și am folosit această metaforă în capitolul anterior), mari resurse de mântuire și libertate spirituală au izbucnit ca o fântână. Au gustat deja gustul dulce al izbăvirii, care a prins contur în inimile lor și a devenit o realitate spirituală puternică, a cărei existență nu putea fi pusă la îndoială. Ei și-au pus marea lor credință între ei și realitatea exterioară, care i-a lovit cu fervoare de foc, şi au încercat să o submineze, să o anuleze, să o elimine și să o înlocuiască cu realitatea lor interioară.
Se pot descrie acești oameni – așa cum a făcut Scholem – prin termenul de „pneumatici” – adică oameni ai spiritului, care au încercat să ajungă din lumea concretă, pe care o considerau mutilată și afectată, pentru a se dezrădăcina din ea pentru a se ridica la un nou sistem al unei realități spirituale a unei lumi care este absolut pură, străvezie și limpede – o lume izbăvită. Acești credincioși se confruntau acum cu o problemă foarte gravă: putea fi adevărat că Şabatai Zevi, Mesia lui Israel, își întorsese spatele marii sale misiuni? Care a fost secretul acestui act oribil și de ce izbăvirea, pe care Nathan a descris-o în curentul de imagini multicolore din tradiția apocaliptică, a fost atât de întârziată? Ce s-a întâmplat de fapt? Confruntarea cu probleme teologice mari, dificile și severe este cea care a dat naștere teologiei șabateene, a creat secta religioasă separată a șabbateanismului și a dat credincioșilor săi impactul necesar pentru examinarea conținutului paradoxal al credinței în revelația lui Mesia în detaliu și luptând, cu multe funcții, cu problema rolului credincioșilor în lumina acestei situații. Ce trebuiau să facă credincioșii și cum trebuiau să se comporte acum după cele întâmplate? Vom încerca să oferim, pe scurt, câteva dintre răspunsurile la aceste întrebări.
Teologia șabateeană, care a fost forțată de aceste evenimente într-o poziție apologetică, explică apostazia lui Şabatai Zevi nu ca pe un adevărat act de trădare, sau ca o negare teribilă a marii sale misiuni, ci cu adevărat ca o cale spre împlinirea perfectă a acestei misiuni. Fundalul acestei concepții paradoxale, pe care o vom elucida în curând, se află în Cabala Lurianică. În centrul acestei Cabale se află doctrina scânteilor; statutul și soarta acestor scântei divine împrăștiate în toate zonele ființei, inclusiv cojile, sunt discutate în detaliu.
Potrivit Cabalei Lurianice, cojile vor fi anihilate numai atunci când – prin munca de cernere – toate scânteile care le dau viață și vitalitate vor fi fost extrase din ele și nici măcar o scânteie divină nu va rămâne în ele. Şabateenii au fost intrigați, în acest context, de o problemă referitoare la ultimele momente ale realității istorice: care va fi maniera de cernere spre Sfârșitul Zilelor, în pragul apropierii izbăvirii, sau chiar în limitele izbăvirii, al cărei început lua o formă clară odată cu revelarea și apariția lui Şabatai Zevi? Cu cât răul simte mai puternic apropierea sfârșitului său, cu atât devine mai puternic în existența sa spurcată și cu atât mai puternic se agață de scânteile sfințeniei care sunt secretul existenței sale și sursa vitalității sale. Răul face acum tot ce poate pentru a împiedica extragerea acestor scântei din el, pentru că odată ce nu mai rămâne în el nicio singură scânteie de sfințenie, aceasta se va dezvălui și va dispărea – aşa cum „moartea va fi înghițită pentru totdeauna” (Isaia, 25: 8) în interpretarea cabalistică a sensului secret al acestui verset. Prin urmare, este imposibil să cucerești cetatea răului într-un atac frontal, față în față și orice încercare este destinată eșecului. Răul își strânge acum rândurile, devine mai puternic și prinde forţă într-o încercare disperată de a-și menține existența. Acum este imposibil să-i spulberi zidurile și să-l anihilezi pe Rău într-un atac deschis.
Pentru a strânge sfintele scântei aflate încă în captivitate printre coji, aducând astfel anihilarea lor, trebuie să le înșelăm și să le păcălim. Potrivit interpretării date teologiei șabateene actului său, Mesia apostat nu a renunțat la misiunea sa și – întrucât cum ar putea? – nu îi trădează-i pe credincioșii săi. Dimpotrivă: apostazia sa constituie o coborâre în abisurile întinării pentru a cerne din ele ultimele scântei divine captive. Dar această descendență a urmat hotărârii talmudice conform căreia „un om nu trebuie să se îndepărteze niciodată de obicei” (B. Baba Metna 86, b) sau „când ajungi într-un oraș, mergi în obiceiurile sale” (Bereşit Raba 48, 14; cf. Şemot Raba 47, 5). Adică, atunci când un om intră pe porțile unui oraș ar trebui să-și urmeze obiceiurile și să meargă în obiceiurile sale. Această regulă se aplică, în primul rând, lui Mesia însuși. Coborând în spurcăciune pentru a efectua în interiorul ei ultimele cerneri cerute, el a fost constrâns să îmbrace o haină străină și ciudată, haina cojii și să se acomodeze cu spurcăciunea. Atunci „După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor…” (Isaia 52:14) “dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa … era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”.(Isaia 53:3,5) Aceste versete celebre ale profetului, au fost adesea legate de Şabatai Zevi în tradiția șabateeană. Dar chiar și numai în acest mod, nu era suficient ca Mesia să pătrundă în adâncurile interioare ale întinării și să acționeze în interiorul ei pentru anihilarea ei.
În această concepție paradoxală, actul izbăvirii este descris ca un act tragic, bazat pe asumarea necesității coborârii în spurcăciune de dragul mântuirii. Lumina poate izbucni numai din întuneric. Numai din spurcăciune va răsări soarele izbăvirii, odată ce s-a încheiat toată cernerea înăuntrul ei. Însă impuritatea poate fi pătrunsă doar prin propriile sale intrări întunecate sau prin conducte. Fidel destinului misiunii sale, Mesia a trebuit să pătrundă în pângărire și să efectueze acolo actul final de cernere. El a fost astfel constrâns să pătrundă în impuritățile sale și să fie întinat cu impuritatea sa. A trebuit să îmbrace haina spurcăciunii, să-și pună pe cap turbanul apostatului și să se transforme de la Şabatai Zevi în Aziz Muhamed Efendi.
Teologii șabateeni au putut găsi valabilitate pentru această viziune paradoxală, care în grupul mai extrem al mișcării a fost dezvoltată în nihilism complet, în surse anterioare și mai ales în textele cabalistice. Dar în niciuna dintre aceste surse nu putem urmări o explozie atât de tragică de libertate spirituală, de îndrăzneață antinomie, care urmărește, prin însăși natura sa, să submineze temeliile lumii și să-i anuleze ordinea și care se întoarce împotriva tradiției normative a lume istorică, lumea lui Halakha. În unele dintre ultimele părți ale Zohar-ului, de exemplu, întâlnim câteva descrieri ale antinomiei în utopia, unde domnia lui Halakha va ajunge la sfârșitul ei și lumea va exista și va trăi conform legilor unei noi libertăți spirituale. Dar ar trebui să subliniem că aceste pasaje tratează o viziune utopică și amână realizarea acesteia într-un viitor îndepărtat, acoperit de negura izbăvirii, al cărei scop nu trebuia perceput. Șabateenii au scos această viziune din contextul ei utopic și au transformat-o într-o realitate vie. Aceștia au acționat pentru abolirea Halakha, pentru revocarea legilor realității istorice, întrucât s-au văzut eliberați de ea și scutiți de constituțiile, direcțiile și poruncile ei.
Dar să ne întoarcem la calea lui Mesia. Conform unei descrieri şabateene, care apare într-o carte numită Magen Avraham („Scutul lui Avraham”), a rabinului Abraham Pereţ, elev al lui Nathan din Gaza (ediția lui G. Scholem, Koveţ din Yod 12, 1938, p. 138 ), Mesia este ca un vierme într-un copac: „Din afară, copacul pare solid, frumos și puternic pentru ochii tuturor privitorilor, dar când îl tăiem, vedem că totul se sfărâmă și este mâncat de vierme”. Mesia se ascunde astfel de coji, se adaptează la ele și apare precum ele, fiind indistinct de ele; de fapt, el nu s-a adaptat cu adevărat la ele, ci acționează în interiorul lor ca viermele și face tot ce poate pentru a le distruge din interior. Astfel, el subminează răul și face ca toate secțiunile sale interne să se prăbușească.
Într-o altă descriere din aceeași carte, Mesia este comparat cu un spion care, prin natura activității sale, trebuie să-și camufleze identitatea reală și să îmbrace haina vrăjmașilor săi în timp ce acționează pentru înfrângerea lor: „Cu ce se compară asta? Este ca un rege, ai cărui logodnice și toată familia lui au fost luați captivi de dușman. Când regele a văzut ce s-a întâmplat, a trebuit să aleagă unul dintre slujitorii săi care îi era credincios și ascultător de cuvintele sale, să se insinueze și să spioneze în țara dușmanilor săi, pentru a afla dacă membrii familiei sale continuau să-i fie credincioşi lui şi logodnicelor sale. El i-a poruncit acestui slujitor credincios să acționeze cu viclenie și abilitate, pentru a nu fi recunoscut de dușmanii a căror ţară urma să o cerceteze. Astfel, acest slujitor este constrâns să poarte haina oricărei națiuni prin al cărei pământ trecea și să urmeze obiceiurile lor … Această fabulă are un înţeles evident de la sine. Regele Mesia este sclavul fidel al familiei, iar logodnicele simbolizează Şhina (Prezența divină), iar relațiile regelui sunt scânteile sfințeniei … Și ar trebui să păzești această fabulă în inima ta, pentru că este o temelie sigură pentru stabilirea unei opinii adevărate și eliberarea ei de unele dintre îndoielile care există în această chestiune; și este dată în termeni generali, pentru că este imposibil ca afacerile regelui Mesia să fie înțelese într-un mod detaliat.” (Ibid., p. 139). Nu poţi ajunge la profunzimile comportamentului paradoxal al lui Mesia, să înțelegi și să explici toate detaliile acțiunilor sale bizare. Până la finalizarea lucrării, Mesia va trebui să parcurgă această cale dificilă și plină de obstacole, care este precum venerarea zeilor extratereștri. Numai după ce izbăvirea a fost săvârşită, toate îndoielile vor fi rezolvate și ezitările vor fi eliminate.
Să subliniem aici, urmând textul nostru şabateean, motivul şabateean al înșelăciunii și al disimulării care trebuie folosită de Mesia. Principiul sfântei înșelăciuni ca mijloc de combatere a răului apare deja în primele surse cabalistice. Zohar-ul știa deja despre asta, iar Cabala Lurianică continuă să meargă în direcția sa și se ocupă de ea în multe pasaje. Dar niciuna dintre acele surse care au precedat șabateeanismul nu s-a dezvoltat în acest fel și l-a extins pentru a-l face principalul modus operandi pentru regele Mesia, așa cum a făcut șabbateanismul după apostazie. În coborârea sa în spurcăciune, Mesia o orbește și o conduce în rătăcire. Adaptarea sa la spurcăciune este doar o chestiune de aparență exterioară și este îndreptată împotriva ei. În acest mod de autocamuflare, Mesia încearcă să anihileze impuritatea complet.
Această concepție este urmată și de interpretarea şabateeană a expresiei găsite în Zohar (Tikuney Zohar, 60), „Bun în interior, dar garnul său este rău”. Ideea camuflajului, care stă la baza înșelăciunii sacre, se regăsește aici din nou.
În toate aceste descrieri îndrăznețe și fascinante ale imaginii lui Mesia și a modului său de înfățișare și acțiune, sunt implicate două elemente, care sunt strâns legate între ele:
A. Contrastul dintre realitatea externă care implică o dezamăgire amară, și realitatea internă, s-a cristalizat printr-un sentiment de mântuire a inimilor intrinseci ale credincioșilor și a devenit o adevărată realitate pentru ei. Acest contrast fundamental este ceea ce a adus duplicitatea tragică în caracterul lui Mesia și în maniera acțiunii sale. Realitatea externă nu mai este – așa cum a fost atât în Cabala Lurianică, cât și în Cabala timpurie – un simbol dacă este vorba de realitatea interioară, dar o confruntă cu un contrast tragic, de unde și nevoia de a o submina. Cabala Lurianică vorbește despre necesitatea rectificării lumilor superioare și inferioare. Rectificarea lumilor superioare duce, ipso facto, la rectificarea celor inferioare. Teologia șabateeană, pe de altă parte, nu se mai ocupă de restaurarea realității externe, ci de abolirea acesteia.
b. Principiul paradoxal al lui Miţva ha-baah baAveirah (o poruncă îndeplinită prin transgresiune). Fapta lui Mesia nu este privită ca o abatere. Există un secret profund care se află în inima sa și din ea apare un nou sentiment al misiunii sacre. Conform setului de valori mai vechi, coborârea lui Mesia în spurcăciune este cea mai gravă abatere; dar în lumina circumstanțelor schimbate, în urma noii realități care a fost acum dezvăluită, când lumina Şabat-ului a început să se răspândească în lumea mondenă, această încălcare este acum interpretată ca împlinirea unei porunci îndeplinite prin intermediul unui transgresiuni. Putem asista aici la apariția treptată a unui nou set de valori care să se potrivească noii ordini spirituale; dar amenințarea severă a deteriorării nihilismului se ascunde în el.
Această nouă concepție implică ideea paradoxală a sfințeniei păcatului sau a încălcării pentru sine, cel puțin ca măsură temporară. În scrisorile sale, Nathan detaliază acest principiu în detaliu. Șabateanismul mai extremist a vorbit, în acest context, despre necesitatea de a umple pângărirea cu sfințenie până când va plezni. Merită să cităm aici cuvintele lui Nehemiah Hayyun, unul dintre șabateenii cei mai extremişti: „Există o prefață printre adepții Înțelepciunii secrete” – adică o presupoziție din partea maeștrilor Cabalei. Conform acestei presupoziții, „izbăvirea nu poate veni decât în unul sau două moduri; mai întâi, dacă există suficientă putere în Israel pentru a extrage toate scânteile sfințeniei din coajă, iar apoi puterea cojii va fi distrusă și se va ofili, sau, pe de altă parte, până când coaja devine plină până la limita sfințeniei și din abundența sfințeniei este vărsată…” așa cum au spus înțelepții noștri (B. Sanhedrin 98a), „Fiul lui David nu trebuie să vină decât într-o generație care este complet neprihănită – căci atunci Israel au scos, prin faptele lor bune, toate scânteile sfinte din spurcăciune – sau într-o generație care sunt toți vinovați – când coaja va fi atât de plină de sfințenie încât burta îi plezneşte și moare” (Divrei Nehemiah, Berlin 1713, 81a).
Conform acestui pasaj, Israel are două modalități de a aduce ixbăvirea: prima este calea unei generații în care toți sunt drepți, iar cealaltă este aceea a unei generații în care toți sunt răi, vinovați. Primul este modul clasic al Cabalei Lurianice: o generație care este complet neprihănită este o generație care își dedică toată puterea extragerii scânteilor captive din impuritate și întoarcerea lor la lumile superioare, până când se ridică configurațiile divine. Cea din urmă este o generație care merge pe calea șabateanismului. Aceasta este o generație care este plină până la refuz cu încălcarea și păcatul, după ce a ales să lupte împotriva spurcăciunii cu propria metodă. Este o generație care coboară în abisuri, este întinată de murdăria și urâciunea ei și aduce mântuire prin transgresiune. O generație atât de impioasă este generația lui Şabatai Zevi și a credincioșilor și adepților săi. În timp ce o generație trece sfințenia și o extrage din spurcăciune, cealaltă injectează sfințenia în spurcăciune și o scufundă în adâncurile ei.
Am ajuns acum la un principiu menționat adesea de șabateeni: „Desființarea Torei este împlinirea ei” (Sursa acestei formule este B. Menahot 99a-b – dar, desigur, sensul original al somtagmei talmudice este cu totul diferit). Abia când cineva lucrează pentru desființarea Torei, când i s-aui subminat temeliile, cei demni de izbăvire vor ajunge la mântuire și restaurare sau își vor descoperi nivelul interior ascuns, care în realitatea istorică este revelat doar credincioșilor adevărați.
În acest context, ar trebui să ne oprim pe scurt asupra atitudinii șabateanismului față de Tora. Tora lui Israel așa cum ne apare ea în existența concretă este, în viziunea lor, pentru a fi folosită în exil. Exilul este o situație istorică metafizică afectată, care urmează să fie rectificată și chiar abolită. Tora este o Tora pentru exil, în măsura în care este potrivită pentru ordinea sa afectată. Sursele Lurianice ne-au învățat deja că, în esența sa fundamentală, exilul este un haos al binelui și răului, în care răul poate pătrunde în sferele sfințeniei, pentru a se hrăni cu ea și a-i slăbi vitalitatea. Izbăvirea elimină această situație prezentându-ne o lume clară și purificată, în care acea tulburare haotică nu mai există. Tora evreiască – Halakha fiind principiul și manifestarea sa decisivă – este o Tora tipică a exilului, întrucât fundamentarea Halakha este distincția dintre lucrurile care sunt interzise pe de o parte și impun pe de altă parte. Halakha se bazează pe un principiul separării între ceea ce este interzis și ceea ce este permis, impuritatea și puritatea, cee ace este profan și cee ace este sfințenie. Această Tora, a cărei esență interioară este constiuită din această distincție, este o necesitate a vieții într-o existență haotică. Prin Tora și Halakha, care le-au fost date, poporul lui Israel trebuie să se străduiască pentru abolirea haosului primordial, până când vor dobândi izbăvirea lor deplină.
Dar acum, când am ieșit din această stare de exil și ne-am îmbarcat către pragul mântuirii, sau cel puțin, nu mai suntem obligați să îndeplinim acea Tora. Dimpotrivă – suntem obligați să o desființăm în noua realitate care acum se manifestă treptat. În primele etape ale mișcării, în celebra sa scrisoare către Rafael Iosif din Egipt, Nathan din Gaza a vorbit despre necesitatea de a elimina doctrina Lurianică a intențiilor. Așa spune șabateanismul extremist care după apostazie propagă necesitatea abolirii Torei, care este Tora exilului, Tora epocii care s-a evaporat și a ajuns la sfârșitul său și își aruncă povara. Forța Torei respective a fost destinată doar pentru o perioadă limitată de timp și nu mai este valabilă. Credincioșilor li se va oferi o nouă Tora a libertății spirituale, o Tora care îi va elibera de legăturile grele ale constrângerii impusă de Halakha. Ei vor asista la o manifestare a luminii spiritualității pure, care a fost ascunsă până acum în captivitatea amară și înrobitoare a Torei lui Israel.
Actul bizar, terifiant și șocant al apostaziei lui Mesia a fost legat, în teologia șabateeană, de restul acțiunilor sale ciudate. Am văzut că de la o vârstă fragedă, simptomele psihozei maniaco-depresive s-au manifestat în Şabatai Zevi iar momentele de ridicare și iluminare legate de izbucniri maniacale au fost exprimate în acte bizare îndreptate împotriva Halakha și au fost menite să o submineze (cum ar fi pronunțarea Tetragramatonului în întregime). Teologia șabateeană se referă și la acele acte și se străduiește să le explice, întrucât este în întregime preocupată de personalitatea lui Mesia și de manierele sale capricioase. În capitolul următor vom vedea explicația oferită de șabateanism pentru comportamentul lui Mesia și cum a încercat să-i conducă pe credincioși.
(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)