Capitolul 2 – Cabala în Safed în secolul XVI

(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)

Capitolul anterior s-a încheiat cu o serie de remarci referitoare la ideea mesianică din gândirea Cabalei timpurii. Cabala timpurie plasează interesul individului în centrul căutărilor sale – individul care caută mântuirea pentru sine sau eliberarea sufletului său, în efortul său de a reveni la începutul creației sau la ceea ce a precedat-o, prin ridicarea sufletului său. și comunicând cu esența pură și imaculată a ființei divine. Desigur, nu am sugerat că această Cabala timpurie respinge ideea mesianică. Dimpotriva; ea o susține și o consideră unul dintre principiile de bază ale gândirii evreiești. Dar, în ceea ce privește interesul central al sistemului său, acesta o marginalizează și plasează în centrul gândirii sale interesul individului care este unul dintre puținii aleși și care caută, prin intermediul puterilor sale spirituale, propriile sale mijloace solitare de a-și ridica sufletul și de a-l salva.

Înainte de a ne ocupa de Cabala Lurianică, ar trebui să abordăm un alt punct central, comun atât Cabalei timpurii, cât și celei târzii – anume mitul, sau elementul mitologic, care a prins viață, cu o mare vitalitate, în gândirea cabalistică în toate perioadele sale și în toate fazele și transformările sale.

Mitul, care este practic un fenomen politeist, descrie istoria vieții zeilor, aventurile și exploatările lor, victoriile, înfrângerile, alianțele între ei și alianțele cu muritorii, pe care îi ajută și cu care cooperează.

Atât gândirea evreiască antică, cât și filozofia evreiască medievală au purtat un război total împotriva mitului și au încercat să-l eradice și să cureţe lumea de el. Mitul reflectă ceea ce este în esență o concepție păgână, întrucât presupune că zeii sunt supuși legilor naturii care îi depășesc, privându-i astfel de atributul ființei absolute. Monoteismul, desigur, se bazează pe imaginea unui zeu care este transcendental față de lume, diferit de aceasta și absolut distinct de ea. El are o voință suverană absolută și El a creat lumea și o conduce prin voința Sa liberă, în care nu există nici urmă de constrângere, nici necesitate internă sau externă. Mitul, pe de altă parte, se referă la faptul că zeii sunt supuși unor legi care sunt deasupra lor și pe care nu le pot schimba. Este astfel clar de ce sursele clasice ale gândirii evreiești – biblice, talmudice și cele ale filozofiei medievale – petrec atât de mult timp și efort în încercările recurente de eradicare a mitului, abolirea acestuia și anihilarea sa totală.

Dar acest mare scop pe care iudaismul l-a stabilit și în lumina căruia s-a manifestat atât ca forță istorică, cât și ca entitate spirituală, a avut doar un succes aparent. Când începem să examinăm textele de Cabala, chiar de la începutul acestei mișcări, aflăm că puterea mitului nu a fost slăbită și că mitul nu a dispărut din această lume. A intrat în subteran și, când s-au refăcut circumstanțele istorice și spirituale adecvate – circumstanțele care permit Cabalei să apară –el a ieșit din nou cu mare forță și și-a găsit calea de a fi demonstrat cu emfază în textele sale. Prin Cabala, mitul a pătruns în adânciturile doctrinei evreiești medievale, ocupând un loc de fală și semnificativ în lumea spirituală a purtătorilor de cuvânt și a figurilor sale reprezentative.

Doctrina cabalistă a emanațiilor este, de la bun început, o concepție mitică. Adică Cabalistul nu vorbește în mod explicit despre o pluralitate de zei, dar cuvintele sale se referă la o pluralitate de puteri în ființa divină, puteri care nu locuiesc întotdeauna în armonie deplină și perfectă. După cum am văzut, aceste puteri sunt uneori susceptibile să se confrunte și să locuiască separat, fiecare de la sine. În acest context al separării puterilor divine, Cabala descrie marele scop al omului. Scopul omului este de a aduce aceste puteri într-o stare de armonie completă și, atingând acest scop, omul comună cu ființa divină și chiar participă la dinamica vieții sale interioare. Din acest unghi, gândirea cabalistă poate fi descrisă ca o reapariție a mitului sau renașterea acestuia chiar în centrul iudaismului medieval.

Cabalistul este conștient, desigur, de problema care decurge din această reapariție a mitului și încearcă, în diverse moduri, să își amelioreze mesajul mitic și să restrângă elementul nou și îndrăzneț conținut în el. El încearcă să traseze granițe în jurul noii treziri mitice și să o restricționeze prin liniile de bază ale demarcării gândirii monoteiste evreiești. Unii cabaliști s-au lăsat purtaţi de sensibilitățile mitice și au pus un mare accent pe ele în scrierile lor. Alții, pe de altă parte, au încercat să modereze aceste sentimente mitice, să le slăbească și chiar să facă tot ce au putut pentru a le anula. Dar, indiferent de modul în care privim lucrurile, imaginea este întotdeauna aceeași: Cabala este în esență mit, uneori acerbă și îndrăzneață, alteori rezervată și reținută.

Acum suntem în măsură să caracterizăm, trecând la Cabala Lurianică, genul de gând care s-a cristalizat și s-a desfășurat în comunitatea evreiască din Safed în secolul al XVI-lea. Ar trebui să spunem mai întâi, ca introducere, că acest fenomen spiritual fascinant poate și trebuie înțeles pe fondul catastrofei îngrozitoare a eradicării evreimii din Spania în 1492. Problema expulzării evreilor din Spania a constituit o chestiune teologică care a ajuns la cele mai adânci abisuri ale sufletului evreiesc: cum ar putea să se abată o soartă atât de crudă, un dezastru atât de nesuferit asupra Poporului ales al lui D-zeu?

În textele scrise în această perioadă, găsim dovezi clare pentru stări de scepticism și chiar de disperare, care au consumat inimile multora. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, pe lângă astfel de fenomene, găsim și stări opuse. Există, de asemenea, cazuri de trezire mesianică, în care mulți care așteptau mântuirea au încercat să rezolve marea enigmă teologică a expulzării prin întărirea dorinței lor pentru Mesia. Astfel de oameni considerau distrugerea marii comunități evreiești din Spania ca pe o expresie puternică, îngrozitoare, tragică a durerilor nașterii lui Mesia, ca un început clar al mântuirii, care, credeau ei, trebuie să fie aproape și pe cale să vină. Nu s-au îndoit în niciun fel de venirea sau chiar de apropierea ei. Numărul tot mai mare de oameni din acea perioadă care au calculat sfârșitul zilelor și au stabilit date foarte apropiate și concrete pentru sosirea sa este o expresie fascinantă a acelui sentiment al mântuirii. Dar nu ne preocupă astfel de oameni. Dorim să menționăm doar câteva evoluții centrale care au avut loc în lumea Cabalei după expulzarea evreilor din Spania și, într-o oarecare măsură, drept urmare a expulzării. Aceste noi dezvoltări au avut loc în mica comunitate evreiască din Safed, pe înălțimile Galileii de Sus, începând cu anii patruzeci ai secolului al XVI-lea.

Nu există nicio îndoială că această comunitate din Safed s-a considerat practic înzestrată cu o misiune mesianică crucială. Noul îndemn mesianic care a luat ființă după expulzare a găsit, în această comunitate, expresia sa cea mai productivă. Ei s-au considerat pionieri, însărcinaţi cu marea sarcină de a pregăti națiunea pentru mântuire, care se afla chiar după colț. Când analizăm lumea Cabalei din Safed, trebuie să luăm act de trei fenomene centrale:

  1. Cabala teoretică a rabinului Moise Cordovero
  2. apariția literaturii etice a Cabalei
  3. apariția Cabalei Lurianice, care constituie nucleul discuțiilor noastre din această carte

Vom lua în considerare aceste fenomene în ordinea apariției lor, întorcându-ne mai întâi la doctrinele rabinului Moise Cordovero, care a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari cabaliști din toate timpurile.

Doctrinele teoretice ale lui Cordovero sunt caracterizate, în primul rând, de încercarea consistentă și sistematică făcută de acest important cabalist de a face elementele mitice ale Cabalei mai plăcute. Cordovero a încercat să prezinte lumea Cabalei prin moduri de gândire și maniere de exprimare preluate din lumea filosofilor. El a încercat să le descrie și să le aranjeze într-un sistem teoretic, formulând probleme filosofice și încercând să ofere răspunsuri teoretice la aceste probleme prin intermediul unei terminologii filosofice.

Inutil să spunem că Cordovero este un cabalist aşa şi aşa; dar el este și primul teoretician din tabăra cabalistică. Ar trebui, de asemenea, să menționăm aici că versiunea Cordovero a Cabalei a fost, pentru o perioadă lungă de timp, cea dominantă. Cordovero a fost un învățat foarte admirat, nu numai în propria sa comunitate dinSafed și în Țara lui Israel, ci și în afara acesteia. Până la apariția și diseminarea Cabalei Lurianice, mulți oameni importanți au studiat doctrinele sale și au dobândit ideile lor de acolo. Mulți cărturari importanți din Italia au predate doctrinele sale și chiar au făcut eforturi pentru a rezuma scrierile sale mai importante și a le disemina în străinătate.

Celălalt fenomen pe care doresc să-l menționez aici și care poate avea o importanță și mai mare pentru discuția noastră, este apariția literaturii etice a Cabalei din Safed în secolul al XVI-lea. Aici ne confruntăm cu un fenomen unic, care ar trebui, fără îndoială, să fie legat de transformarea profundă care se produce în interiorul Cabalei după marea prefacere urmând expulzării din Spania. Care pare a fi conexiunea? Așa cum am menționat în capitolul anterior, Cabala timpurie a fost înrădăcinată în interesul individului care caută mântuirea și eliberarea propriului suflet. A fost ezoterică și aristocratică, limitându-se la propriile limite înguste și considerându-se ca o doctrină secretă care poate deveni doar proprietatea unor foarte puțini oameni. Datorită atât profunzimii ideilor sale, cât și înălțării spirituale către care se îndreaptă, ea este interzisă și sigilată majorității oamenilor, care pot doar să greşească dacă intră pe porțile sale. Din acest motiv, cabaliștii, în special în perioada anterioară a istoriei Cabalei, fac un efort consistent pentru a-și păstra înțelepciunea ezoterică în cercul lor restrâns, ca o doctrină clandestină care poate fi transmisă în secret doar unor persoane modeste și adecvate. Ei interzic promulgarea și publicarea și divulgarea către public.

Tocmai referitor la acest punct a avut loc o mare și fundamentală schimbare în lumea Cabalei după expulzarea spaniolă. A început chiar înainte de apariția Cabalei Lurianice și  s-a intensificat după apariția acesteia. Transformarea s-a manifestat în apariția literaturii etice a Cabalei, care constituie un reper în această dezvoltare. Literatura etică este, prin însăși natura sa, o literatură adresată unui public larg. Se caută instruirea majorităţii oamenilor în modul în care ar trebui să trăiască și să se comporte. Nu mai este limitată la cercul îngust al câtorva oameni aleși și înălțați: ea aparține maselor și este îndreptată către ele.

Este astfel clar că apariția literaturii etice a Cabalei constituie o ieșire din limitele ezoterice, la care Cabala s-a limitat în generațiile anterioare și apariția sa pe arena publică. Apariția unei astfel de literaturi semnifică o încercare a Cabalei de a deveni un fenomen public – și într-adevăr, acum devine din ce în ce mai mult și mai rapid proprietate publică. Această dezvoltare reflectă o tendință clară spre popularizare. În literatura etică a Cabalei, fundamentele teoretice ale misticismului evreiesc nu mai sunt discutate sau elucidate. Ceea ce a rămas este un set de instrucțiuni detaliate pentru conduita religioasă și etică. Apariția literaturii etice a Cabalei, o literatură care se ocupă de conduita corectă bazată pe fundamentele gândirii cabaliste, este o dovadă a transformării profunde în natura Cabalei care a urmat încercării sale de a ieși din cercurile maeștrilor doctrine ezoterice și a „locuitorilor din palat” și a deveni proprietatea publicului evreiesc în general.

S-ar putea adăuga, în acest context, că, în producerea literaturii sale etice, Cabala se pregătea pentru marea campanie, în cursul căreia urma să cucerească întreaga Casă a lui Israel. Apariția literaturii etice a Cabalei constituie începutul procesului, care a ajuns la punctul culminant odată cu apariția și răspândirea Cabalei Lurianice, care, în timp de două generații, s-a transformat în proprietatea solidă a întregului popor evreu. Chiar și în Cabala Lurianică, pe lângă versiunea sa teozofică profundă, urma să apară în scurtă vreme o versiune populară, care va constitui în curând cuvântul familiar peste tot.

Nu putem vorbi de literatura etică a Cabalei fără a menționa unele dintre cele mai importante cărți din această ramură a literaturii. În primul rând, ar trebui să notăm o carte a lui Moise Cordovero însuși numită Tomer Devora („Palmierul lui Devora”). Această carte a avut o influență considerabilă și a fost foarte populară atât în ​​secolul al XVI-lea, cât și mai târziu. Împreună cu această carte, în care cele zece emanații sunt interpretate ca zone sau etape în perfecțiunea omului și îmbunătățirea sa religioasă și etică, ar trebui remarcat și Reşit Hochma („Începutul înțelepciunii”) scrisă de către rabinul Elijah de Vidas, care a avut de asemenea o influență profundă, inclusiv asupra hasidismului lui Baal Şem Tov; Şa’arey Kduşa („Porțile sfințeniei”) a rabinul Hayim Vital, care îl ghidează pe om în etapele perfecțiunii sale până când ajunge să dobândească Duhul Sfânt; și mai târziu, Şnei Lukhot HaBrith („Cele două tăblițe ale legământului”) a rabinul Isaiah Horowitz, care, în ciuda lungimii sale mari, a fost foarte răspândită și a produs, de asemenea, o influență profundă.

Am ajuns acum la a treia fază în dezvoltarea Cabalei din Safed – Cabala Lurianică, care și-a atribuit o importanţă determinantă și a devenit tendința dominantă în gândirea evreiască de-a lungul ultimelor secole.

Ar fi potrivit să începem cu câteva detalii biografice referitoare la „Sfântul Ari” și activitățile și căutările sale în cadrul comunității cabalistice din Safed. Numele său complet era rabinul Isac Luria Aşkenazi. Acronimul său ebraic, „Ha’Ari” („Leul”) înseamnă „Divinul rabin Isaac”. Cuvântul „divin” în acest context nu este doar o laudă excesivă; el indică zona de activitate a lui Ari. El a fost un abil cunoscător al înțelepciunii problemelor divine, un teolog și, s-ar putea spune, un teozof; adică un om care caută, prin cunoaștere mistică, să pătrundă în secretele ființei divine și în adâncurile omnipotenței sale.

Isaac Luria (Ha’Ari) s-a născut la Ierusalim în 1534. Când tatăl său a murit el era încă un copil. A emigrat în Egipt împreună cu mama sa și s-a stabilit în casa unui unchi. A rămas mulți ani în Egipt, unde a devenit faimos ca expert, atât în ​​Halakha, cât și în Cabala. În domeniul Cabalei, el s-a dedicate studiului aprofundat al scrierilor contemporanului său, rabinul Moise Cordovero. S-a întors în Țara lui Israel în 1570 și s-a stabilit la Safed. Zilele sale acolo au fost, însă, numărate și, după doi ani de activitate intensă (1570-1572), ani care au avut o importanță imensă pentru dezvoltarea Cabalei, Ari a murit prematur la vârsta de treizeci și opt de ani.

Luria a venit la Safed în timp ce Cordovero locuia încă acolo, iar pentru scurt timp a fost chiar elevul lui Cordovero. Dar câteva luni mai târziu, când a murit Cordovero, Ha’Ari a strâns în jurul lui un cerc mic de discipoli, alegându-i cu mare atenție pe cei cărora li s-a permis să i se alăture. Au fost mulți care au dorit să fie învățați de el și au fost respinși. Luria însuși a lăsat doar foarte puține documente scrise, iar aceste documente nu conțin doctrinele sale ulterioare, care au ajuns mai apoi să fie cunoscute sub numele de Cabala Lurianică propriu-zisă. Acest corp de doctrină, cunoscut de erudiți ca fiind „Cabala Lurianică” după fondatorul său, se bazează în principal pe tradiția orală. Luria le-a vorbit elevilor săi în conversații și în prelegeri nesistematice. Astfel, deși Cabala Lurianică nu poartă sigiliul și stilul fondatorului său, ea a ajuns la noi în mai multe versiuni prin discipolii săi principali. Cel mai important dintre discipolii lui Ari este rabinul Hayim Vital, care a trăit o viață foarte lungă și a murit la aproximativ cincizeci de ani după moartea stăpânului său. În timp ce Ari era încă în viață, Hayim Vital era deja recunoscut ca elevul său principal și ca exponent adecvat în scrierea opiniilor sale. El a scris, pe scară largă, doctrinele stăpânului său, fiind cât se poate de atent să le transpună într-o manieră autentică și exactă. Oricine citește lucrările lui Hayim Vital – și mai ales marea sa carte Eţ Hayim („Pomul vieții”), împărțit în opt secțiuni extinse – este un martor constant la încercarea autorului de a transpune cuvintele stăpânului său cu precizie, pe cât de aproape posibil de felul în care le-a auzit el însuși de la stăpân sau cum le-au auzit alții care locuiau în cercul său.

Împreună, însă, cu marea dăruire a discipolului față de stăpânul său, Hayim Vital a făcut tot posibilul să camufleze unele dintre inovațiile mai îndrăznețe ale veneratului său profesor, să le ascundă și să le eclipseze. Pe lângă rabinul Hayim Vital, avem un alt discipol important al lui Ha’Ari: rabinul Joseph Ibn Tabul, care, spre deosebire de efortul depus de Hayim Vital, a transpus doctrinele maestrului într-un mod succint și concis. Cu toate acestea, versiunea transpusă de lbn Tabul are o mare importanță, întrucât ne prezintă tocmai acele aspecte pe care rabinul Hayim Vital a căutat să le ascundă, să le camufleze sau să le eclipseze.

Este astfel clar că, pentru a obține o imagine exhaustivă a Cabalei Lurianice, trebuie să se folosească și versiunile concise ale lui Ibn Tabul, care nu s-a dat la o parte de la dificultățile teologice implicate în învățăturile lui Luria și le-a transpus într-un limbaj explicit, clar și elocvent.

(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)

error: Content is protected !!