(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)
În capitolul nostru anterior, am descris procesul de formare a lumii Punctelor, în care, așa cum am menționat, s-a produs catastrofa cunoscută în Cabala Lurianică drept „Spargerea vaselor” sau „Moartea Regilor”. Acum trebuie să ne îndreptăm atenția asupra acestei răsturnări mitice, care este centrală și crucială în importanța sa pentru Cabala Lurianică.
Odată ce vasele lumii Punctelor au fost formate și cristalizate, luminile constituind substanța au început să se reverse în ele și să le umple. După cum s-a menționat în capitolul anterior, aceste lumini trebuiau să umple aceste vase și să ia locul în ele, în timp ce erau împărțite și distincte unele de altele. Spre deosebire de luminile legate și inelate împreună în lumea Inelelor, aici fiecare lumină trebuia să fie în vasul rânduit pentru aceasta: lumina lui Hesed în vasul lui Hesed, lumina lui Din în vasul lui Din și așa mai departe. Aceste lumini, în total zece, erau legate între ele când au intrat în vasele lor. Cele zece lumini ale Punctelor au intrat astfel mai întâi în vasul lui Keter, au lăsat acolo lumina destinată acestuia și și-au continuat călătoria către vasul Hochma, al nouălea la număr. Aceste nouă lumini inelate au intrat acum în vasul lui Hochma, au lăsat în ea lumina destinată să aibă locul în ea și şi-au continuat cu călătoria – acum opt la număr – în vasul lui Bina. Astfel au mers mai departe, de la vas la vas, până au ajuns la ultima, vasul Malhut.
Potrivit Cabalei Lurianice, cele trei vase superioare, cele ale lui Keter, Hochma și Bina, erau vase corecte și perfecte – sau, într-o altă versiune, suficient de mari – pentru a putea conține toată abundența luminii divine și, prin urmare, nu a avut loc nicio spargere. Pe de altă parte, vasele celor șapte emanații inferioare, de la Hesed la Malhut, erau prea mici pentru a conține cantitatea mare de lumină care pătrundea în ele și le umplea spațiul. Fiecare dintre aceste șapte vase a putut să conțină doar lumina destinată acestuia. Vasul Hesed, de pildă, nu putea conține toate luminile combinate care s-au extins și s-au spart în ea, ci doar lumina Hesed. Același lucru se aplică vasului Din, care ar putea conține doar lumina lui Din, și așa mai departe, până la ultimul dintre aceste vase, vasul Malhut. Prin urmare, este clar că, odată ce aceste lumini combinate au pătruns în cele șapte vase inferioare, acestor vase nu le mai rămăsese putere. S-au cutremurat și s-au spart, iar fragmentele lor sparte au căzut în adâncul golului Tehiru. Acest eveniment, ale cărui repercusiuni au fost resimțite prin toate regiunile ființei, este cunoscut în Cabala Luriană sub numele de „Ruperea vaselor” sau „Moartea regilor”.
Înainte de a examina în detaliu semnificația acestui eveniment dramatic și tragic, trebuie să ne oprim pentru o clipă și să luăm în considerare această ultimă expresie, „Moartea Regilor”. Sursa acestei expresii se află în Zohar și a desemnat, în Cabala, ceea ce s-a petrecut în emanațiile anterioare, care nu au fost durabile și au fost distruse.
Expresia se bazează pe versetul: „Iată împăraţii care au împărăţit în ţara Edom, înainte de a împărăţi un împărat peste copiii lui Israel”(Geneza 36:31). Zohar-ul oferă o interpretare alegorică a acestui verset, într-un mod mistic, care se aplică distrugerii emanațiilor primordiale. Adică, înainte de actuala serie de emanații, care este durabilă, au existat emanații anterioare care nu erau durabile și, prin urmare, au fost distruse. Aceste emanații nu erau sustenabile, întrucât nu aveau acel echilibru armonios necesar între milă și judecată. După cum s-a menționat într-unul din capitolele noastre anterioare, judecata trebuie îndulcită de milă și să locuiască în deplină și perfectă armonie cu ea. Judecata, așa cum este, este o facultate dură și puternică, fără compromisuri, și când furtuna furiei sale nu este calmată, este susceptibilă să izbucnească într-o acțiune distructivă și să aducă dezastru și catastrofă asupra lumii. Prin urmare, este clar că aceste două puteri de milă și judecată, opuse chiar prin natura lor, trebuie legate între ele într-un mod echilibrat și armonios. Doar acest echilibru armonios ar da existenței puterea sa de a rezista. Această legătură dintre milă și judecată nu a avut loc printre acele emanații primordiale, numite „Regii Edom-ului”, esențe divine timpurii care au fost ștampilate cu sigiliul dur și roșu (în ebraică „Adom” – printr-un un joc de cuvinte cu Edom – la fel de vechi ca versetul: “Şi Esau a zis lui Iacov: «Dă-mi, te rog, să mănânc din ciorba aceasta roşiatică, fiindcă sunt rupt de oboseală.» Pentru aceea s-a dat lui Esau numele Edom”- Geneza 25:30), judecata și, prin urmare, aceste emanații au fost distruse. Conform mitului din Zohar, care este expus în şoaptă și aproape fără a respira, fără nicio descriere detaliată, distrugerea acestor emanații primordiale a fost rădăcina formării tuturor relelor. În aceste emanații, răul a fost inclus într-o stare potențială. Când au fost distruse, mizeria și refuzul întinării au fost dezvăluite și au căzut de la ele și astfel s-a format împărăția răului.
Acest mit îndrăzneț din Zohar a fost preluat de Cabala Lurianică și transformat în fundamentul doctrinei sale despre spargere. Preluând în mod literal indicii din Zohar cu privire la moartea Regilor, Cabala Lurianică a mers cu îndrăzneală dincolo de acest secret teribil și a susținut că vasele astfel sparte erau ființe divine care muriseră. Când vasele au fost sparte, au căzut de la locul lor corespunzător într-un loc sub poziția lor adevărată – și, la urma urmei, asta este ceea ce înseamnă moartea. Moartea înseamnă ieşirea dintr-o lume şi intrarea în altă lume. Astfel vasele sparte au murit, în sensul căderii din locul unde trebuiau să existe, partea inferioară a corpului Omului Primordial. De acum înainte ele există, sparte și împrăștiate, într-o zonă non-divină care nu este a lor, într-o regiune în care urmează să se formeze toate lumile non-divine în diferitele lor etape.
Dar acesta nu este sfârșitul a ceea ce s-a întâmplat. Odată ce aceste vase au căzut în abisurile întunecate ale golului, zgura murdăriei sau a răului care a fost încorporată în ele a ajuns să fie revelată din rămăşiţele lor. În interiorul acestor vase, adânc în interiorul zidurilor lor, rădăcinile potențiale ale răului fuseseră ascunse, iar acum ele au fost descoperite în rămăşiţele lor. Spargerea a rănit astfel nu numai lumea divină; ea a făcut să fie, totodată, revelat răul, în timp ce anterior era încorporat în el doar într-o stare potențială. Resturile murdăriei („Cojile”) vor prelua, de acum înainte, un rol crucial în drama, atât de plină de răsturnări, atât ale ființei divine, cât și ale cursul istoriei. Aceste Klipot – denumirea comună a puterilor impurităţii și răului, a ființelor demonice care populează Împărăția Diavolului – nu trebuie asimilate cu vasele sparte sau cu resturile lor împrăștiate. Acestea sunt mormanele de murdărie care au fost incluse în vase și care au fost acum dezvăluite în rămăşiţele lor.
În versiunea populară a Cabalei Lurianice, și mai ales în literatura etică Lurianică ulterioară, această spargere este descrisă dramatic ca o catastrofă teribilă. Această descriere a dimensiunilor catastrofale ale acestui eveniment are o bază chiar și în scrierile rabinului Hayim Vital. Dar la o examinare atentă a cuvintelor lui – și acest lucru a fost făcut de profesorul Isaiah Tişbi în urmă cu patruzeci de ani – aflăm că această Spargere, departe de a fi un eveniment catastrofal, un accident grav al eșecului în ritmul de viață interior al ființei divine, este într-adevăr un act corect calculat, executat într-un scop bine definit. Această spargere nu reprezintă un eșec, un accident sau un avort spontan mecanic care afectează aceste vase, care erau doar prea mici sau nu erau suficient de puternice, astfel încât nu puteau conține multa lumină divină care se revărsa cu forță în ele. Spargerea a avut loc ca parte a planului divin pentru purificarea lumilor și curățarea lor de răul inclus în adâncurile lor interioare, astfel încât să le construiască din nou ca lumi durabile, fără a mai include rădăcinile dezastrului înăuntru. Spargerea s-a făcut astfel de dragul construirii, iar rămăşiţele de dragul rectificării.
În capitolul anterior, am subliniat elementul cathartic din doctrina Lurianică a lui Ţimţum. În lumina a ceea ce urmează să adăugăm, se pare că acest proces cathartic, care a început cu acea regresie, a atins punctul culminant dramatic odată cu prefacerea Spargerii. În Ţimţum, divinitatea a început să se purifice și să se curețe, să scoată din sine deșeurile care fuseseră ascunse cu totul în interiorul ei. Ţimţum este consecința unei disarmonii latente, care a fost starea inițială a divinității, datorită existenței în interiorul său a rădăcinilor judecății și a refuzului întinării acesteia. Acest proces de purificare a continuat chiar și după regresie și a atins, așa cum am spus, punctul culminant dramatic în marea explozie a Spargerii vaselor sau a “Morții regilor”, care a avut loc în lumea punctelor.
Care este elementul cathartic aici? Elementul cathartic din această Spargere și-a găsit expresia în revelarea mizeriei impurităţii vaelor. Este adevărat că vasele au fost sparte și au căzut în adâncurile golului Tehiru, dar spargerea lor a constituit, de asemenea, o purificare pentru ele, întrucât acum s-au desprins și s-au despărțit de ele murdăriile impurităţii, iar acum, după Spargere, ele sunt pe cont propriu, nu mai fac parte din vasele divine, ci sunt adunate împreună în împărăția lor demonică. Astfel, murdăria a rezultat urmare Spargerii, dar vasele în sine au fost purificate și curățate. Mai mult, chiar această apariție a regatului Diavolului este și începutul sfârșitului său; pentru că Cabala Lurianică vede în formarea sa începutul separării sale de sursa sa de viață în sfințenie. Atâta timp cât binele și răul sunt amestecate, răul se poate agăţa de bine, poate pătrunde în cetatea sa și își poate alimenta sângele cu viață. Odată ce separarea a avut loc și răul a fost revelat în toată energia sa distructivă, locuind, așa cum pare, în limitele ființei sale separate, care este ca un teritoriu independent. Este separat de rădăcinile ființării sale, norocul său se transformă tocmai când a atins punctul său cel mai înalt și începe să se deterioreze și să scadă: „bogății păstrate pentru proprietarii acestora pentru a le face rău”. Este o accesare a sfințeniei care reprezintă o amenințare pentru hoţii şi prădătorii săi. După cum vom vedea în curând, acest proces de purificare nu își atinge sfârșitul în Spargere: el este continuat și în procesele de rectificări care îl urmează. Această separare între „coji” și vasele sfințeniei divine va fi revelată mai târziu ca destin religios central al fiecărui om din Israel.
Odată ce vasele s-au spart și au căzut, ele nu au mai fost lăsate să existe ca obiecte inutile. După Spargere, D-zeu a început să colecteze și să pună la un loc fragmentele sparte, să le ridice și să le introducă în măruntaiele mamei supreme, emanația lui Bina, cel mai înalt principiu divin al maternității. D-zeu a adunat resturile și le-a pus în pântecele divin, astfel încât să fie acolo unde să poată fi rectificate și reunite din nou, sau să treacă prin procesul de renaștere. S-ar putea spune că aici avem unul dintre cele mai îndrăznețe mituri, care poate fi descris ca mitul renașterii ființei divine. În cadrul acestui mit, procesele de rectificare și reconstrucție a divinității – și, dacă dorim, putem adăuga, procesul de purificare a acesteia de răul și impuritatea incluse în esența sa – sunt descrise într-o mare complexitate și cu o mare precizie a detaliilor.
Aici am ajuns la unul dintre cele mai îndrăznețe mituri din întreaga Cabala Lurianică. Acest mit se află în centrul acestui tip de Cabala și este cristalizarea interesului său teosofic central. Ce înseamnă asta?
Pentru a înțelege corect aceste probleme, trebuie să subliniem, în primul rând faptul că Spargerea a avut loc numai în vase. Ea nu s-a produs în lumină. Numai vasele au fost sparte și căzute. Luminile au rămas în regiunea superioară. Este adevărat că a avut loc o formă de coborâre printre ele și chiar este prezentată o nouă gamă de lumini, astfel încât acestea să poată continua să răspândească lumina peste vasele căzute și moarte, precum sufletul unui mort care planează peste al său mormânt. Dar ele au fost lăsate la locul lor, care este teritoriul ființei divine emanate.
Numai vasele care au căzut într-un loc necorespunzător nu sunt ale lor. Dar Cabala Lurianică subliniază că, împreună cu aceste vase, unele scântei de lumină divină au căzut, sau au fost maturate în jos, în abis. Adică, luminile în sine au rămas în regiunea superioară și nu au fost supuse niciunei spargeri; dar scânteile acestor lumini, care sunt ca o reflexie tulbure în comparație cu multa lumină a substanței care umpluse vasele la început, au rămas lipite de ele, iar când vasele s-au rupt și au căzut, scânteile, care au rămas ca umezeala pe resturile lor, au fost măturate împreună cu ele. Aceste scântei, în număr de 288, constituie acum vitalitatea puterilor de spurcare, a cojilor și a tuturor ființelor. Presupunerea de bază, în acest context, este că tot ceea ce există în univers nu poate exista decât prin forța vitalității divine. O reflecție divină se îmbracă în fiecare existent și constituie secretul ființei sale. În adâncurile interioare ale fiecărui existent se ascunde o vitalitate divină care îl menține, îl hrănește și îl susține.
Această regulă se aplică chiar și întinării. Chiar și impuritatea, care este o ființă a unei realități ontologice, necesită vitalitate; iar vitalitatea, ca principiu al existenței, este întotdeauna divină. Viața tuturor fenomenelor izbucnește întotdeauna, curgând din abundență din sursa infinită a vieții divine. Astfel, chiar și impuritatea are o vitalitate divină, fără de care nu ar fi putut exista. Mai mult, impuritatea este conștientă de acest secret și încearcă să își mărească puterea printr-o creștere a vitalității divine. Face tot ce poate pentru a smulge această vitalitate de la sfințenie prin toate mijloacele de înșelăciune și trădare, prin ispite, amăgiri, minciuni și trucuri. Cu toate aceste mijloace, impuritatea luptă împotriva sfințeniei, încearcă să o învingă și să o îndepărteze de ceea ce îi aparține de drept: vitalitatea sfântă, care este secretul existenței sale (impuritatea) și numai prin intermediul căreia trăiește și se mișcă; numai prin intermediul căreia poate continua să-și mărească puterile.
Astfel, scânteile măturate împreună cu rămăşiţele vaselor căzute constituie vitalitatea cojilor, dar și vitalitatea întregii ființe non-divine. Înainte, însă, de a ajunge la această problemă a scânteilor întemniţate și la marele destin al omului, care este îndreptat către eliberarea lor din captivitate, salvarea lor de impuritate și de existența lor corporală urâtă, trebuie să ne îndreptăm spre ceea ce am sugerat deja – mitul renașterii esenței divine. Spargerea a avut loc, după cum am menționat, numai în cele șapte vase inferioare. Cele trei vase superioare, cele ale lui Keter, Hochma și Bina, erau suficient de capabile pentru a conține toată abundenta lumină divină. Aceste vase nu s-au spart. Doar vasele inferioare s-au spart, de la Hesed la Malhut, iar acestea sunt emanațiile active în conduita lumii, formând constituția metafizică a evenimentelor și întâmplărilor sale.
Când vorbim despre mitul renașterii divinității, ne referim doar la cele șapte vase inferioare, nu la cele superioare, care au fost, de fapt, afectate și crăpate în Spargere, dar nu s-au spartt și nu au murit.
Mitul renașterii divinității este legat, în Cabala Lurianică, de teoria sa despre Lumea Tikun (restaurare, rectificare, reintegrare), care este numită în acest sistem cabalistic prin numele lumii „Berudim” (cei Pătaţi sau Pestriţi) – iarăşi se face referire la versetul din Geneză: “berbecii care săreau pe capre şi pe oi erau bălţaţi, pestriţi şi dungaţi” (Geneza, 31:10). Vom înțelege mai bine natura acestei „Olam Ha’Berudim” (Lumea „celor pătăţi”), care este lumea rectificării, în care vasele sparte au fost restaurate și renăscute, dacă o comparăm cu lumea celor Pestriţi, în care s-a produs Spargerea.
Lumea celor Pestriţi este o lume care conține cele zece emanații, întrucât nu există nicio lume care să nu conțină toate cele zece emanații sau reflectarea lor. Aceste zece emanații nu s-au aflat într-un aranjament adecvat și echilibrat pe trei linii (dreapta, stânga și mijloc), în care singura posibilitate de existență este inerentă, și acesta este motivul pentru care spargerea a avut loc în ele. Lumea celor Pătăţi, care este lumea rectificării, nu mai este așezată într-un set de zece emanații separate. Cele zece emanații ale lumii Punctelor au fost aranjate, în procesul rectificărilor care au loc în lumea celor Pătăţi și au fost rearanjate într-o nouă formă și într-o nouă structură, în care nu se mai vorbește de zece emanații, ci de cinci Parţufim („Configuraţii”), în care are loc și se dezvăluie procesul de rectificare. Cele zece emanații ale lumii Punctelor au fost reorganizate într-un nou set de cinci configurații, după cum urmează:
Emanația lui Keter s-a transformat într-o configurație numită Arich Anpin („cel cu fața lungă”, „suferinţă îndelungată”). Hochma s-a transformat într-o configurație numită, în Cabala Lurianică în Aba („Tatăl”). Emanația lui Bina a fost dezvăluită, în noua structură, ca configurația numită Ima („Mamă”). Cele șase emanații din mijloc: Hesed, Din, Tiferet, Neţah, Hod și Yesod, care împreună constituie suma totală a puterilor masculine, sunt combinate în Cabala Lurianică în configurația cunoscută sub numele de Zeir Anpin („cel cu fața scurtă” sau „Nerăbdător”). Cea mai de jos emanație, Malhut, care este o emanație feminină, cel mai potrivit principiu feminin conform cabaliștilor, a fost transformată în configurația cunoscută sub numele de Nukva de Zeir Anpin, femela lui Zeir Anpin, sau pur și simplu: Nukva.
Cele trei configurații superioare, cele ale lui Arich Anpin, Aba ve Ima, nu au fost sparte și, prin urmare, nu sunt supuse proceselor de rectificare, procesului de formare, creștere și renaștere a ființei divine. Cele două configurații inferioare, cele ale lui Zeir Anpin și Nukva, care, în noua structură includ cele șapte emanații sparte, sunt configurațiile care urmează să fie rectificate și renăscute. Ele sunt adunate în pântecele mamei divine și reconstruite în el prin procese îndelungate, care vor fi descrise în detaliu mai târziu.
Dar, înainte de a ajunge la această descriere, trebuie să ne oprim pe scurt asupra acestui concept de configurații și să-l comparăm cu conceptul de emanații. Aceste configurații desemnează o întreagă structură care s-a dezvoltat din emanația individuală. Emanația lui Hochma, de exemplu, este ca un potențialitate care trebuie să se dezvolte și este încă pe cale să se desfășoare și să-și manifeste puterile ascunse. În fiecare emanație, întregul tablou divin este desfăşurat. Emanația lui Hochma este astfel ca un punct de convergență a celor zece. Zece emanații sunt ascunse în ea și trebuie să se dezvolte, să fie interpretate și să se ramifice, până când iau forma și aspectul unei fețe sau configurații adecvate. O configurație desemnează astfel plenitudinea facultăților care au fost inițial incluse în emanațiile individuale într-o stare de potențialitate și care acum s-au desfășurat, s-au ramificat și au convers într-o structură completă, care constă din toate cele zece. Aceasta este definiția precisă a conceptului de configurație. Cele zece emanații, sau aspecte, nu mai sunt incluse în această configurație, întrucât se aflau într-o stare potențială în fiecare emanație individuală din lumea celor Pestriţi; acum sunt distincte și manifeste, fiecare în poziția sa, fiecare cu sarcina sau funcția sa particulară în cadrul structurii cristalizate a configurației restaurate. Astfel, configurația divină desemnează o statură completă, ramificată și dezvoltată, la fel ca statura deplină care s-a desfășurat din sămânța primordială. Astfel, când vorbim de construcția și formarea configurațiilor lui Zeir Anpin și Nukva, vorbim despre procesele de naștere a ființelor divine, care intraseră în pântecul divin și sunt cristalizate în procesele complexe ale sarcinii, nașterii și creșterii – până la etapa în care își primesc Mo’chin („Creierul”), care desemnează cea mai înaltă etapă în procesul de creștere, dezvoltare și mazuritate deplină a configurațiilor divine.
(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)