(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)
În capitolul nostru anterior ne-am ocupat de sarcina cernerii care îi revine fiecărui om din Israel, a marii misiuni religioase a omului de a aduna scânteile împrăștiate printre coji în toate regiunile ființei, de a le readuce la locul lor în lumile superioare. și pentru a re-ridica tabernacolul căzut și deteriorat al ființei divine – adică pentru a repara acele configurații divine ale căror vase s-au spart și pentru a le readuce la starea lor pură, primordială.
Marea întrebare centrală, în acest context, este cum trebuie omul să împlinească acest destin și care sunt căile pe care le are la dispoziție pentru finalizarea acestui proces de cernere. Răspunsul la această întrebare este întruchipat în doctrina „intențiilor” (Kavanot) în Cabala Lurianică. Această doctrină se află în centrul lumii spirituale a Cabalei Lurianice și constituie nucleul actului mistic care conjstituie datoria fiecărui om al lui Israel. Aceste Kavanot sunt cele mai importante mijloace pe care omul le folosește pentru a acționa pentru restaurarea lumilor superioare și restituirea staturii lor deteriorate și afectate.
Merită să examinăm pe scurt semnificația acestui concept de Kavanot și să urmărim unele dintre transformările sale în sursele gândirii evreiești până la Cabala și versiunea sa Lurianică. În cuvintele înțelepților talmudici, Kavanot semnifică intenția de a efectua un act ca pe o poruncă divină care îi revine omului. În momentul îndeplinirii acesteia, un om trebuie să intenționeze să își îndeplinească datoria de a i se fi comandat și de a fi acceptat porunca. Acesta este sensul lui Kavanot, care însoțește spectacolul religios. În sursele gândirii evreiești medievale – adică acele surse în care detectăm o creștere a tendinței de a spiritualiza viața religioasă chiar înainte de apariția Cabalei – Kavanot nu mai înseamnă doar intenția care însoțește actul, ci un conținut spiritual care este separat de act și distinct de acesta, fie în sfera emoțională, fie în cea intelectuală; fie în regiunea experienței religioase, fie în regiunea conținutului intelectual, atinsă printr-o contemplare profundă. În Cabala, Kavanot a căpătat un sens complet nou. Kavanot înseamnă acum un act spiritual din partea omului, în care el comunică cu lumile superioare și acționează în ele – dar nu pentru binele său sau pentru binele celor care sălăşluiesc aici jos, ci pentru binele lumilor superioare. și pentru restaurarea lor. Kavanot nu este un act magic, ci unul mistic și teurgist, un act care ajută lumile superioare de dragul lor, nu de dragul ființelor umane. Pentru a sublinia diferența, voi adăuga că un act magic este un act în care se acționează în sferele superioare și se caută să se exercite influență în ele – sau mai bine, să le supună – de dragul lor. Un act mistic și teurgist, pe de altă parte, este de la bun început de dragul sferelor superioare. Misticul nu acționează pentru binele său, ci pentru binele divinității, al cărui aspect revelat a fost deteriorat și afectat; procesele pe care le aduce în el îl vor readuce la puritatea sa primordială și la perfecțiunea pe care a avut-o înainte de spargere sau vor duce la perfecțiunea sa completă, care va fi revelată în ea și va fi cunoscută tocmai datorită ei.
Presupunerea de bază din doctrina cabalistică a intenției este că există o legătură substanțială între divinitate și cei care sălăşluiesc jos. Această conexiune face posibil ca omul să acționeze în sferele superioare în bine sau în rău, să-și vindece rămăşiţele, să-și unifice facultățile și să le readucă la puritatea lor primordială – şi, pe de altă parte, să le afecteze, să le separe facultățile, și să le dezlege una de cealaltă.
Cabala Lurianică acordă cea mai mare atenție doctrinei intenției, întrucât această doctrină delimitează calea către restaurarea configurațiilor divine – și în primul rând, cele ale lui Zeir Anpin și Nukva – și desăvâtrşirea lor în statură deplină, cu toate membrele și articulațiile.
Doctrina intențiilor din Cabala Lurianică este foarte complexă și ramificată și se bazează pe un studiu profund al tuturor misterelor teozofiei Lurianice. Oricine se uită prin cărțile Cabalei Lurianice care se ocupă de intenții va vedea în curând că acestea sunt pline de detalii minuscule derivate dintr-o contemplare profundă a lumilor divine și includ cele mai exacte descrieri ale proceselor complexe și multiple care au loc în ele. Prin urmare, este clar că, în spațiul scurt pe care îl avem la dispoziție în această carte, va trebui să ne mulțumim cu câteva scurte discuții cu privire la unele aspecte ale acestei doctrine a intențiilor, servind doar ca o prefigurare.
Cabala Lurianică își petrece majoritatea eforturilor pentru a explica secretele rugăciunii și intențiile sale. Diferitele rugăciuni au multe intenții care însoțesc fiecare parte, fiecare cuvânt și fiecare gest, așa cum vom vedea în curând. Omul trebuie să îndeplinească toate aceste intenții, să se integreze prin intermediul lor în ritmul interior al vieții divine și să acționeze prin ele pentru refacerea facultăților sale. Pentru a clarifica această problemă, vom examina pe scurt câteva exemple.
Să începem cu rugăciunea Şema („Ascultă, O Israele”). Conform doctrinei Lurianice a intențiilor, scopul fundamental al rugăciunii lui Şema este de a afecta îmbinarea configurațiilor Aba ve Ima – adică configurațiile superioare – de dragul de a-și înzestra copiii, configurațiile lui Zeir Anpin și Nukva, cu Mo’chin. Ultimele două, după cum ne amintim, sunt configurațiile inferioare, care au fost deteriorate și afectate, iar acum au nevoie de desăvârşire sub forma lui Mo’chin. Am menționat că, în configurațiile lui Zeir Anpin și Nukva, au loc procesele renașterii și sunt descrise de terminologia sarcinii, nașterii, alăptării și Mo’chin, în dobândirea căreia – ultima etapă a lungului proces al rectificării – ajung la deplina desăvârşire.
„Regula generală este”, scrie rabinul Hayim Vital, „că îmbinarea dintre Aba ve Ima are întotdeauna scopul de a aduce luminile superioare de la nivelurile de deasupra lor la nivelurile de sub ele” (Sha’ar haKavanot, Ierusalim 1902, 19, p. 3). Într-un alt pasaj, unde reiterează această intenție a rugăciunii Şema, rabinul Hayim Vital subliniază legătura dintre acesta și Rugăciunea Amida, sau cele Optsprezece Binecuvântări („Şemoneh-Esreh”), care vine imediat după aceasta în liturghia evreiască:
„Afacerea lui Şema„, scrie el, „este îmbinarea dintre Aba ve Ima și doborârea Mo’chin către Zeir Anpin și Nukva. Afacerea lui Amida care urmează este îmbinarea lui Zeir Anpin și Nukva.” (Ibidem, 22, p. 3).
Din aceste două citate aflăm, în primul rând, că o rugăciune, dintru început și în fiecare din părțile sale, este un proces continuu de pregătire pentru restaurarea configurațiilor afectate ale lui Zeir Anpin și Nukva conform cărora lumea este guvernată . Întregul efort mistic și teurgist al Cabalei Lurianice este îndreptat spre restaurarea acestor două configurații. Odată ce aceste configurații au fost rectificate și lucrarea de a le restabili la statura lor completă este finalizată – toate celelalte lumi vor fi rectificate, în acrelaşi timp, întrucât toate celelalte lumi sunt guvernate de ele. În acest moment, toți existenții – atât în lumea superioară, cât și în cea inferioară – vor locui într-o abundență a binelui și pedepsei.
Cea mai caracteristică expresie a acestei restaurări este îmbinarea lui Zeir Anpin și Nukva. Vom explica pe scurt semnificația acestei uniuni mistice, care are un rol central, chiar crucial, din primele timpuri ale Cabalei. Unirea semnifică armonia care predomină în lumile superioare, unitatea perfectă și completă între toate facultățile divine, fără ca nicio singură facultate să fie separată și se afle doar în limitele sale. Atunci lumile superioare – în special în aspectele lor masculine și feminine, Tiferet și Malhut, Sfânţenia și prezența Sa, Zeir Anpin și Nukva – se află într-o stare de unire fructuoasă și fructificatoare. Toate conductele sunt conectate într-un mod adecvat, iar noua abundență poate curge în toate lumile fără oprire. Semnificația unirii divine este reînnoirea abundenței și această nouă abundență izbucnește din lumile divine și se extinde în lumile inferioare pentru a le însufleți într-o bogăție de sfințenie și a le menține în fericire și binecuvântare. Prin urmare, această unire sfântă nu este o cuplare a poftei, ci una productivă, o uniune care aduce reînnoirea abundenței atât deasupra cât și dedesubt. Această uniune productivă, în care semnificația principală a alăturării masculinului și femininului în ființa divină este implicată, dar nu poate fi constituită, conform Cabalei Lurianice, cu excepția cazului în care configurațiile lui Zeir Anpin și Nukva își ating perfecțiunea în aspectul lui Mo’chin. Există un motiv special pentru asta. În fiziologia medievală, creierul (Mo’ha, singularul de la Mo’chin) este sursa materialului seminal – adică sursa manifestării abundenței și reînnoirii ființei. Astfel, atâta timp cât configurațiile nu au fost finalizate în acest aspect al lui Mo’chin, unirea lor nu este pentru reînnoirea și creșterea vitalității. Din acest motiv, Cabala Lurianică subliniază din nou și din nou că alăturarea lui Aba ve Ima – pentru constituția perfectă și imaculată pe care omul trebuie să o vizeze cu intențiile rugăciunii Şema – are ca scop reînnoirea abundenței Mo’chin care se răspândește în configurațiile inferioare, Zeir Anpin și Nukva, care sunt ca şi copii ai configurațiilor superioare. Odată cu această nouă abundență care curge de sus, configurațiile Zeir Anpin și Nukva vor putea ajunge la finalizare în aspectul lor de Mo’chin. Abia atunci, când vor atinge nivelul superior de perfecțiune al lui Mo’chin, aceste configurații vor atinge o uniune productivă sau unire, a cărei binecuvântare abundentă se va răspândi și în lumile inferioare, non-divine.
Este astfel clar că rugăciunea Şema constituie pregătirea necesară pentru rugăciunea lui Amida, în care, așa cum vom vedea în curând, unirea dintre Zeir Anpin și Nukva ajunge la desăvârșirea sa perfectă.
Amida este, de fapt, punctul culminant și scopul întregii liturghii. La sfârșitul acestei rugăciuni, în ultima dintre cele Optsprezece Binecuvântări, cea a „Acordării păcii”, omul îi aduce pe Zeir Anpin și Nukva în starea unei uniuni armonioase, care este rezultatul unor procese extrem de lungi, complexe și diverse care au precedat-o în cursul rugăciunii. În diferitele etape ale acestei rugăciuni, omul investește un efort spiritual uriaș în refacerea staturii lui Nukva, configurația divină inferioară, care a fost foarte afectată, pentru a o aduce la o uniune față în față cu soțul ei, cel Sfânt, binecuvântat să fie El, Regele Suprem al Regilor.
Trebuie să zăbovim scurt asupra acestui ultim concept, „o uniune față în față”. Conform Cabalei Lurianice, cele două configurații divine inferioare, Zeir Anpin și Nukva, sunt responsabile pentru patru tipuri diferite de unire. Aceste patru tipuri sunt: o uniune față-la-față, o uniune față-la-spate, o uniune spate-la-față și o uniune spate-la-spate. Cabala Lurianică acordă o mare atenție elucidării semnificațiilor acestor diferite tipuri de unire. Este de la sine înțeles că unirea față-la-față este cea perfectă, completă și armonioasă, uniunea completă a forțelor masculine și feminine în ființa divină. În această uniune, Zeir Anpin și Nukva sunt uniți în cea mai deplină manieră. În acest moment, conductele sunt perfect îmbinate și abundența curge fără întrerupere, reînnoită și revărsată asupra lumilor superioare și răspândindu-se în cele inferioare. Cea mai imperfectă și afectată este uniunea spate-la-spate. Când o astfel de unire are loc sus, chiar și nivelul inferior al ființei și realitatea istorică se află, mai mult decât orice altceva, într-o stare de declin crescând, ale cărei expresii cele mai caracteristice sunt exilul Poporului Israel și suferințele lor continue.
Unirea spate-la-spate exprimă detașarea sau chiar separarea care a avut loc mai sus, totuși chiar și în această formă de unire există un aspect al rectificării. Dar cum? Cabala Lurianică face distincție între aspectul din față și aspectul din spate în fiecare configurație divină. Aspectul frontal sau de față este aspectul mai bun și prefect al luminii divine. În acest aspect, lumina este cea a îndurării sau compasiunii perfecte. Aspectul de spate, pe de altă parte, semnifică o caracteristică inferioară a luminilor sau configurațiilor divine, lumina judecății, care este mai crudă și mai grosieră în comparație cu luciditatea și limpezea luminii simple a îndurării. Într-o înfățișare strălucitoare, observăm o manifestare de milă și compasiune, în timp ce atunci când cineva își întoarce spatele, el efectuează un act de retragere și înstrăinare, un act de judecată.
Judecata, așa cum am văzut în discuția noastră despre doctrina retragerii și spargerii, este sursa cojilor și singura judecata continuă să fie sursa vieții lor după ce au fost revelate. Răul caută să se lipească de judecată, să se agaţe de ea și să fie hrănit din abundența ei. Este incapabil, după Cabala Lurianică, să se lipească de luminile milostivirii divine. Aceste lumini sunt, ca atare, prea clare și străvezii ca să poată fi pângărite și, prin strălucirea lor abundentă, orbesc forțele răului care caută să se apropie de sfințenie, să se hrănească din abundența ei și să ia din vitalitatea acesteia.
Răul nu se poate lipi decât de forțele judecății divine – adică de partea posterioară a configurațiilor divine afectate. Acum, pentru a evita expunerea la forțele răului care le-ar putea absorbi vitalitatea, ele se unesc spate-la-spate. În acea etapă, aspectele lor posterioare sunt acoperite, în timp ce aspectele frontale sunt orientate spre exterior. În această poziție, puterile răului nu se pot apropia de sfințenie și se pot ține de ea și se retrag și își pierd puterea. Dacă configurațiile divine ar fi fost într-o uniune de față în față în timp ce răul era prezent, precum păcatul pândind după ușă, aspectele posterioare ar fi fost descoperite și impuritatea ar fi putut să se agate de ele, să-și sugă viața din ele și astfel să-şi adune forțele. Prin urmare, unirea spate-la-spate este într-adevăr o uniune afectată și imperfectă, iar imperfecțiunea își găsește expresia în zonele non-divine, și mai ales în realitatea istorică a Casei lui Israel, aici, jos. În același timp, însă, această imperfecțiune prezintă și un aspect al rectificării. Această tensiune dialectică între imperfecțiune și rectificare în uniunea spate-în-spate este în ton cu concepția globală Lurianică a procesului de devenire. Întregul acestui proces, de la început până la sfârșit, este într-adevăr un proces de deteriorare de dragul rectificării, de spargere de dragul de a restabili starea afectată, de coborâre de dragul ascensiunii.
Începând cu prima dintre cele Optsprezece Binecuvântări, „D-zeul părinților noștri”, omul care se roagă trebuie să își concentreze intenția asupra unirii lui Zeir Anpin și Nukva pentru a-i aduce din nou în poziția față-la-față. Pas cu pas, statura completă a lui Nukva este recreată prin intențiile diferitelor Binecuvântări ale rugăviunii Amida, până când este în sfârșit demnă de o unire perfectă și imaculată cu soțul ei, Sfântul. În ultima binecuvântare din Amida, „Acordă pacea”, secretul unirii este împlinit pe deplin. Chiar și în primele surse ale Cabalei, pacea semnifică forța masculină, sau organul masculin, care combină forțele divine într-o unitate dinamică și productivă a abundenței ființei și a existenței prin unirea cu femela și fructificarea ei.
Prin intenția mistică a binecuvântării „Acordă pacea”, omul pune pacea (adică forța masculină a divinității) și o unește cu Nukva. Forțele masculine și feminine din ființa divină se unesc într-o armonie perfectă și totală și urmând-o, chiar și lumea de jos este înălțată, unită și binecuvântată. Astfel, rugăciunea Amida este transformată, la punctul culminant, într-un rit al căsătoriei sacre sau al unei uniri în sferele superioare. Fiecare cuvânt al rugăciunii și fiecare gest făcut în ea, fiecare îngenunchere și ridicare, sunt interpretate ca parte a acestui secret în toate etapele și pregătirile sale.
Pentru a încheia acest subiect, se pot cita cuvintele lui Hayim Vital referitoare la cei trei pași înapoi pe care un om la rugăciune îi face la sfârșitul lui Amida: „Cum, în rugăciunea Amida, ai fost un oaspete al căsătoriei, mirele și mireasa în lumea emanației. Cum, când a sosit momentul unirii lor și ejacularea spermei, nu este considerat politicos să stai acolo – așa că te îndepărtezi la trei pași de ei „. (Şa’ar haKavanot 38, p. 2). În lumina a ceea ce am spus deja, aceste cuvinte ale lui Hayim Vital vorbesc de la sine și nu mai au nevoie de alte comentarii.
Pentru a pune capăt discuției despre această temă enormă a doctrinei intențiilor din Cabala Lurianică, ar trebui să fim atenți pe scurt la marea aventură spirituală desfășurată în căderea pe fața cuiva după Amida. Odată ce omul care se roagă s-a ridicat în Amida în lumea emanației și a fost absorbit în ea, el se aruncă acum din vârf în abis, de la poziția sa ridicată în lumea emanației până la adâncurile întinării, pentru a căuta acolo, prin intermediul intenției sale spirituale, și a aduna scânteile împrăștiate, pentru a le colecta și a le ridica la locul lor în sferele superioare. Să cităm două pasaje din descrierea determinantă a căderii pe față, așa cum este descrisă de rabinul Hayim Vital:
„Și asta ar trebui să intenționeze cineva când cade pe față. Căci acum suntem în rugăciunea celor Optsprezece Binecuvântări, stând în lumea emanației … și acolo suntem incluși și ne includem în Nukva din Zeir Anpin … Și acum ne aruncăm în jos din lumea emanației în care ne aflăm acum” – adică la punctul culminant al lui Amida – ”și cădem în adâncurile inferioare, ca un om care se aruncă de pe acoperiș până la pământul de jos”. (Şa’ar haKavanot 47, p. 1).
Aceasta este, într-adevăr, o aventură măreață, dar periculoasă. Când un bărbat cade pe față, se dă morţii; adică se aruncă în jos în regiunea cojilor, care este regiunea morții. Printre coji, nu există nicio reînnoire a ființei, ci doar dispariția și neființa. În căderea pe față, un om manifestă cea mai mare devoțiune supunându-se în regiunile demonice ale abisurilor cojlor, pentru a cerne acolo scânteile sfinte și pentru a le elibera.
Rabinul Hayim Vital simte imensul pericol în această mare cădere:
„Nu oricine dorește să ia titlul poate face acest lucru; pentru că nu există capacitatea de a înțelege această intenție decât în mâinile cuiva care este complet neprihănit; și numai el este demn, în sine, să coboare să ceară printre coji, împotriva voinței lor ”.
La urma urmei, cojile se opun acestei cerneri și vor face tot ce le stă în putință pentru a se agăţa de vitalitatea divină și a se menține. „Altfel” – adică, cu excepția cazului în care omul care cade pe față este complet neprihănit – „în momentul în care își eliberează sufletul și îl dă jos cojilor, nu numai că nu va putea să cearnă sufletele căzute acolo, dar ceea ce este mai rău, propriul său suflet va rămâne acolo în interiorul cojii, și acesta este ca cazul unui om care a plecat din această lume … că, dacă este perfect drept, va putea să coboare în coajă, care se numește Gehena, și ridică din ea suflete care au căzut și s-au scufundat în mlaștina Gehenei … dar unul al cărui grad este inferior, va avea doar puterea de a ieși din Gehena, dar nu și de a ridica pe alții împreună cu el. Și oricine este rău și coboară în iad, rămâne acolo el însuși. Acelaşi lucru se aplică și căderii pe față „. (Şa’ar haKavanot 47, pp. L-2).
(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)