(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)
Am încheiat capitolul anterior cu o discuție despre căderea pe față în urma rugăciunii Amida și am citit descrierea fascinantă a coborârii în abisurile întinării. Scopul acestei coborâri periculoase este, așa cum s-a spus, acela de a cerne și aduna scânteile captive și a le elibera din captivitate. Cu alte cuvinte: să efectueze actul sacru de cernere, ridicare, rectificare și răscumpărare din coji.
În această descriere interesantă a experienței căderii omului în rugăciune, în intenția de a cădea pe fața cuiva, există un alt principiu vital și este timpul să-l menționăm acum: Cernerea are loc prin coborârea luminii noi de sus în zona murdăriei. Scânteile captive sunt atrase de această lumină a sfințeniei crescânde și se adună, ținându-se și lipindu-se de ea, revenind astfel cu ea și reunindu-se cu regiunile sfințeniei din care au fost smulse.
Ce presupune acest lucru? Pentru a-și putea îndeplini misiunea de răscumpărare în abisurile întunecate ale întinării și a salva scânteile exilate din fundul abisului, un om trebuie să tragă lumină nouă din sferele superioare, din lumea divină, prin intermediul intenției mistice. Această lumină este neobișnuit de mare și are puterea de a surprinde și a orbi cojile, de a le speria și a le face să se retragă. În același timp, este dezvăluit scânteilor ca un magnet și, prin puterea sa magnetică, le colectează și le adună la sine. Chiar dacă sunt scufundate în spurcăciune, ținute de aceasta și servind drept mijloace pentru hrănirea ei, scânteile mențin un dor permanent de a fi scoase din ea și de a fi eliberate. Când o mare lumină de sfințenie abundentă coboară, prin intenția omului și prin actul său mistic, scânteile captive se adună în jurul ei, se lipesc de ea și, în cele din urmă, urcă împreună cu ea. Se întâmplă atunci când cineva atrage lumina și o ridică la sursa sa divină; ieșind din spurcăciune, în adâncurile căreia s-a scufundat. În acest mod de coborâre în scopul ridicării, omul menține, prin intențiile rugăciunii sale, marele destin al cernerii scânteilor divine.
Dar această misiune sacră este menținută nu numai prin intențiile rugăciunii. Lucrarea cernerii cuprinde întreaga viață a omului și i se poruncește să o mențină chiar și în viața de zi cu zi și în toate acțiunile sale fizice. În lumina acestei doctrine a cernerii scânteilor, extragerea sfințeniei din captivitatea întinării, întreaga viață umană este transformată într-o misiune sacră a cernerii și toate acțiunile sale sunt transformate în acte sacramentale, prin care omul asistă sferele superioare și le rectifică configurațiile deteriorate.
Fiecare acțiune pe care o efectuează un om, chiar și în zona aparent neutră a vieții obișnuite și a rutinei de zi cu zi, trebuie să fie însoțită de o intenție de cernere. Omul trebuie să fie în mod constant conștient, fără nici o iertare, de marele destin și misiuna impuse lui. Ca mesager al ființei divine, el trebuie să îndeplinească această misiune imensă și sfântă de a elibera scânteile încarcerate în fiecare moment și a le readuce la sursa lor divină.
Acesta este secretul a tot felul de lucrări – în sensul literal – cu care omul trebuie să se ocupe, încă de la expulzarea sa din grădina Edenului și manifestarea sa în blestemata și afectata existență istorică. Această strădanie va continua până va veni izbăvirea finală și abia atunci omul se va odihni de truda blestemului istoric și nu va mai fi angajat în munca permanentă. Aici observăm un punct important și interesant referitor la semnificația muncii și la secretul său mistic. Fiecare muncă este într-adevăr o lucrare de cernere. Munca este consecința faptului că omul nu își găsește nevoile pregătite și expuse în fața sa. El trebuie să le cearnă, să le rectifice și să le pregătească pentru utilizare. Astfel, de pildă, mâncarea omului nu este pregătită pentru el și trebuie să se ostenească și să se obosească în multe munci pentru a o pregăti – sau, într-o altă versiune, pentru a o cerne din natură, care în sine nu este pregătită pentru nevoile sale. La urma urmei, așa cum am văzut, totul este într-o stare de confuzie totală: după Spargere și din cauza ei, binele și răul locuiesc sub același acoperiș, amestecate între ele. Cinstitul este spurcat și spurcatul este cinstit. Binele și răul sunt amestecate și, prin urmare, este sarcina omului să facă tot ce poate pentru separarea lor. Astfel, munca omului și toată munca sa, inclusiv ocupațiile sale de zi cu zi – sunt văzute ca munci de cernere. Să cităm cuvintele lui Hayim Vital (Şa’ar haMiţvot, Ierusalim 1974, 25, p. 2): „Munca este o indicație cum că lucrurile necesită restaurare prin acțiunile noastre de mai jos. Căci dacă Cel Sfânt, binecuvântat fie El, a creat totul de la început în felul în care va face în zilele lui Mesia, făcând pământul să producă minunatele Gluskaot (denumirea talmudică a pâinii făcută din făină albă aleasă). În viitor, după izbăvire, omul nu va mai fi nevoit să trudească pentru hrana lui sau pentru orice alte nevoi și va găsi tot ceea ce i s-a arătat (Talmudul Babiloian, Ketub. lllb), „nu va mai fi nevoie să lucrăm în atâtea feluri de muncă, aratul, semănatul și secerișul și tot restul, pentru ca mâncarea noastră să fie gata. Acum, însă, noi trebuie să arăm și să semănăm, să secerăm și să treierăm paiele și să alegem paiele – care sunt cojile – de grâu; și același lucru se aplică tuturor muncilor noastre din această lume. „Astfel, munca, orice muncă pe care omul o îndeplineşte pentru a-și satisface propriile nevoi este în aspectul său mistic o muncă de cernere, în care omul separă cojile de grâu, bobul de neghină și extrage sfințenia din adâncurile întinării unde este amestecată și captivă, de dragul sferelor superioare.
Astfel, toate muncile omului, toate activitățile sale, chiar și cele de zi cu zi, trebuie să fie efectuate cu o conștiință perpetuă a unei misiuni religioase pentru a anula starea de confuzie și amestec, având ca scop trecerea din sfințenie și separarea sa absolută de impuritate. În acest fel, omul trebuie să aducă unificarea puterilor sfințeniei și întoarcerea treptată a scânteilor sale captive până când se ajunge la re-ridicarea staturii căzute a ființei divine și la refacerea configurațiilor sale deteriorate și afectate.
Nu numai prepararea și pregătirea alimentelor este o muncă de cernere. Mâncarea în sine înseamnă, de asemenea, cernere și trebuie efectuată cu intenția de a cerne. Mâncând în puritate și cu o intenție sfântă, cu scopul de a ajuta sferele superioare și de a cerne scânteile lor căzute, poporul lui Israel cerne vitalitatea obiectului mâncat, „puterea, bunătatea și nutriția sa, și ceea ce constituie deșeurile și gunoiul și murdăria sunt cernute în el prin evacuarea din intestine „(Şa’ar haMiţvot 41, p. 2). Adică, toate acțiunile omului, fie în sfințenie, fie în lumea mondenă, în spirit sau în carne, fac parte dintr-o mare misiune religioasă. Fiecare om al lui Israel trebuie să se considere pe sine ca mesager al lui D-zeu, trimis – indiferent dacă îi place sau nu – în această realitate istorică blestemată și afectată, pentru a aduna luminile și a colecta scânteile exilate, pentru a anula starea actuală de amestec în cosmos și pentru a rectifica chiar nivelurile sale divine. Starea haotică a amestecului de bine și de rău există nu numai în adâncurile interioare ale ființei: ele se manifestă și în nivelurile exterioare ale istoriei concrete. Când Israel sunt exilaţi din pământul lor și împrăștiaţi printre naţiunile pământului, acest amestec este revelat în toată severitatea sa. Izbăvirea exterioară, la fel ca exilul concret, este astfel transformată într-un simbol profund al izbăvirii interioare care o precede. Doar odată ce această răscumpărare interioară a fost dobândită și toate scânteile divine au revenit la locul lor înalt, poporul lui Israel va părăsi exilul, se vor fi adunat din dispersia lor, se vor fi adunat în țara lor, separat de celelalte națiuni ale lumii și, în cele din urmă, vor ajunge la odihna lor în puritatea existenței lor cernute și separate.
Acest enorm proces de cernere, care în Cabala Lurianică constituie destinul religios central al fiecărui om al lui Israel, se desfășoară și va continua de-a lungul mai multor generații și va ajunge la sfârșit doar în izbăvirea care va urma. În această concepție, care va fi elucidată în cele ce urmează, constă întreaga națiune evreiască pe parcursul întregii sale istorii – nu doar cutare sau cutare persoană selectă, şi nu doar o anume personalitate carismatică remarcabilă – care este transformată în națiunea misiunii și a cernerii. Întreaga națiune, ca o colectivitate istorică, trebuie să poarte marele destin al cernerii, să o mențină și să continue să suporte greul până la Sfârșitul Zilelor, când marea muncă va fi desăvârşită și va fi dobândită odihna perfectă în viitoarea izbăvire. Atunci nu va mai exista exil, nici în sferele înalte, nici aici jos, și toate scânteile vor fi izbăvite. Răutatea cojilor va fi trecut de pe pământ. Aici ajungem la concepția istoriosofică a Cabalei Lurianice. Ceea ce avem aici este o temă excelentă și centrală, iar Cabala Lurianică acordă cea mai mare atenție pentru a o elucida.
Trebuie să începem cu o scurtă discuție despre imaginea lui Adam, primul om, care stă la intrarea acestei historiosofii și servește drept primă verigă. Odată ce Spargerea a avut loc în sferele superioare și vasele celor șapte emanații ale configurațiilor divine inferioare au fost sparte, divinitatea, așa cum am menționat anterior, a început să adune bucățile rupte ale acestor vase și să le ridice la Ima, pentru a le reuni în pântecele ei și a le trece prin procesele unei noi formări și renașteri.
Procesul de restaurare este unul lung, de-a lungul căruia, așa cum am văzut, se evidențiază trei etape centrale: etapa embrionară, etapa de alăptare și Mo’chin. Acest proces de restaurare, care a început să prindă contur în cadrul ființei divine, nu și-a atins sfârșitul și desăvârşirea sa finală a fost impusă primului om ca fiind destinul său decisiv. Astfel, Adam a fost destinat să împlinească ultimul act de rectificare cerut de configurațiile lui Zeir Anpin și Nukva. I s-a încredințat marea sarcină de a finaliza munca de cernere a scânteilor (a lui Nukva), de a copleși cojile, de a aduce aceste două configurații divine într-o uniune față-la-față și de a ridica întreaga lume la starea de rectificare completă.
Cabala Lurianică se ocupă cu statura spirituală a primului om în detaliu. Urmând o zicală a Înțelepților talmudici, aceasta afirmă că sufletele tuturor ființelor umane care urmau să fie incluse inițial în Adam erau atârnate de membrele sale. În acest sens, îl putem descrie pe Adam ca suma spirituală totală a întregii rase umane în toate generațiile sale.
Acesta era un om spiritual, neinfectat cu defectele lumii fizice sau carnale. De vreme ce se afla la o înălțime spirituală atât de înaltă, i s-a încredințat marele destin de a rectifica configurațiile divine și a le restaura pe deplin.
Însă primul om a eșuat. Vineri seara, la amurg, în acel ceas al amurgului care separă cotidianul de cel sfânt, ora dintre Spargere și restaurare, în pragul restaurării complete, Adam a păcătuit și a stricat totul. În loc să rectifice lumea și să o aducă la deplină izbăvire, odată ce munca cernerii a ajuns la sfârșitul ei în Şabat, el a provocat o nouă Spargere din cauza păcatului său și acest lucru a zguduit întreaga ființă, atât la nivelul cosmicului, cât și la cel al omului. Cabala Lurianică vorbește foarte mult despre păcatul lui Adam și oferă o serie de moduri de a-l explica. Dar, așa cum a arătat Isaiah Tişbi cu mult timp în urmă, există un sens care ar trebui considerat explicația seminală a păcatului lui Adam. El era nerăbdător să grăbească izbăvirea și să se grăbească cu munca rectificării, care este necesară pentru a o duce la desăvârşire. Astfel, ceea ce avem aici nu este un păcat în sensul obișnuit al cuvântului, ci mai degrabă o dorință de a se integra în dinamica izbăvirii pentru a o grăbi, o voință de a o duce la desăvârşirea sa prematură. Acest păcat trebuie să reapară de mai multe ori în cursul sinuos al istoriei omenirii sub diversele forme luate de activitățile rodnice și vindecătoare ale celor drepți.
Păcatul și neajunsul provocate de primul om implică unele consecințe cosmice și umane foarte grave. Atunci când Adam era pe punctul de a finaliza lucrările de rectificare, lumea se afla în pragul izbăvirii sale. Toate lumile, atât cele superioare, cât și cele inferioare, erau gata să fie ridicate la nivelul rectificării complete, imediat ce începuse Sabatul. În seara primei zile de Şabat, la amurg, lumea stătea la poarta celei mai înalte perfecțiuni și dacă primul om, marele restaurator și cernător final, ar fi intrat în Şabat plin de sfințenie, aducând puritatea ființei sale la actualizarea sa deplină, lumea ar fi ajuns la odihna finală și sferele superioare și inferioare ar fi fost restaurate și nu ar mai fi fost amenințate cu spargerea sau exilul. Sămânța dezastrului nu ar mai fi fost inclusă în ele și noile prefaceri nu ar fi amenințat că le vor distruge. Dacă Adam ar fi rezistat tentației, ar fi restabilit ceea ce urma să fie restaurat și ar fi finalizat marele destin pentru care fusese creat, istoria umană ar fi început și s-ar fi încheiat odată cu el. Drumul spre izbăvirea finală, către regiunea care este dincolo de istorie, răsturnări de situații, crize, urcușuri și coborâșuri, ar fi fost scurt iar Adam ar fi putut să îl parcurgă într-un clipită și fără niciun efort. Izbăvirea finală a fost la îndemâna tatălui tuturor muritorilor.
Însă Adam a eșuat, așa cum am menționat, și în loc să restabilească, a exacerbat neajunsul. În pragul restaurării finale, el a provocat ruina și distrugerea sferelor superioare și inferioare deopotrivă prin păcatul său. Acesta este sensul consecințelor cosmice și umane ale păcatului originar.
Din punct de vedere cosmic, Adam a adus o nouă spargere a tuturor seturilor de ființe. Ceea ce fusese deja restaurat și vindecat mai sus și fusese re-ridicat, acum a căzut și s-a spart încă o dată. Întreaga ființă, inclusiv lumile superioare, s-a scufundat din nou în starea haotică a amestecului primordial, în care scânteile divine exilate și captive servesc pentru existența cojilor și hrănirea acestora, în timp ce impuritatea capătă forță și își ridică capul, extinzându-se și insinuându-se într-un loc care nu-i aparține. Crăpături mari de separare și exil au spulberat unitatea armonioasă care a fost aproape complet restaurată. În toate lumile, cojile și-au recăpătat locul și a fost din nou nevoie acum de o cernere nouă, lungă și laborioasă.
Nu de mai puțin interes și importanță sunt consecințele antropologice ale acestui păcat originar. Primul om, după cum am spus, a fost o ființă total spirituală, care nu a fost amenințată de ispitele și amăgirile trupului și ale cărnii. Prin păcatul său, Adam s-a pătat pe sine și pe toți descendenții săi. El a devenit corporal și de la înălțimea înaltă de a fi o entitate spirituală perfectă, a căzut în abisul profund al unei existențe corporale întunecată și afectată. Cabala Lurianică urmează, în acest context, un celebru Midraş al înțelepților talmudici din Geneza 3:21, potrivit căruia, Adam a fost îmbrăcat în lumină și abia după păcatul său, îmbrăcămintea s-a transformat în piele. (În ebraică, atât lumina, cât și pielea sunt pronunțate în mod similar „Or, cu o schimbare într-o singură literă a ortografiei, devenind Ohr pentru lumină). Adam a fost inițial la un nivel spiritual ridicat, dar l-a pierdut prin păcatul său și acum a îmbrăcat îmbrăcămintea de carne și de sânge … Statura lui s-a micșorat și s-a scufundat în existența sa corporală, cu poftele și dorințele ei izbucnind și sfărâmându-l. Adam a fost exilat din Grădina Edenului; lumea viitoare, care fusese pregătită pentru el, care a fost pierdută pentru el pentru mult timp, iar secretele pe care era destinat să le cunoască i-au fost ascunse până la sfârșitul zilelor. În căderea sa de la înălțimile ființei sale spirituale și devenind trup, Adam a căzut într-o lume frecventată de procesele de intrare în existenţa și descompunerea care o caracterizează. Atâta timp cât a fost o entitate spirituală, el a sălăşluit dincolo de aceste procese de devenire și trecere, întrucât tot ceea ce este spiritual este etern și nu trece. Numai trupul este finit și are un scop. Într-adevăr, Adam era destinat pentru o viață veșnică și, dacă ar fi intrat în primul Şabat, lumea care este întrutotul bună, cu totul curată și pură, ar fi dobândit această viață veșnică, în care moartea nu există. Odată, însă, ce Adam și-a pierdut natura spirituală, care în sine este dincolo de creație și distrugere, s-a scufundat într-o lume în care procesele nașterii și morții sunt cele mai caracteristice întâmplări. El a devenit o ființă muritoare, de vreme ce tot ce este corporal ia naștere și se descompune așa cum am spus; trebuie să se termine și nu este durabil precum o entitate spirituală. Când Adam, ca o consecință a păcatului său, s-a transformat din ființă spirituală în trupească, a fost revelat ca muritor și viața sa s-a scurtat – „Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani”.(Psalmi. 90:10) Acum este clar: această creatură redusă și pitică, ale cărei zile sunt măsurate și scurte, pline de trudă și necazuri, nu mai poate suporta marea povară a cernerii scânteilor. Înainte de păcatul său, în timp ce era încă în deplinătatea staturii sale spirituale, Adam ar fi putut să efectueze marile cerneri de unul singur și cu propria sa putere. Ar trebui să subliniem încă o dată: Adam nu era un individ, oricât de unic și de înalt, care este încă o persoană individuală, indiferent de rangul său. El a fost suma spirituală a întregii rase umane în toate generațiile sale viitoare. Aceasta a fost sursa imensei sale puteri spirituale. Dar acum, când s-a transformat în corporal, el a căzut din sfera sa spirituală, metaistorică, și a fost dezvăluit în existența sa istorică concretă, într-o formă pământească, în haina de carne și de sânge și după imaginea unui individ, lucrarea cernerii a trecut peste descendenții săi și va dura mai multe generații, mai degrabă decât să fie realizată într-o clipită. De acum înainte, niciun om nu este capabil să ridice această povară grea și să îndeplinească imensa sarcină a restaurării. Toți descendenții lui Adam, toate generațiile viitoare, trebuie acum să se unească și să-și combine forțele spirituale în cadrul colectivului istoric cristalizat al poporului lui Israel, pentru a duce la bun sfârșit marea misiune a cernerii. Fiecare om din Israel trebuie să-și facă partea sa în această misiune sacră a cernerii în funcție de puterea, capacitatea și gradul său spiritual. În colectivul istoric al poporului lui Israel, Adam a fost revelat încă o dată. Israel sunt purtătorii identității spirituale a lui Adam și realizatorii porțiunii sale pe pământ.
Conform acestor concepții, care ar putea fi dezvoltată pe larg, obținem o imagine a Cabalei Lurianice ca sistem tipic mesianic. Interesul de bază al Cabalei Lurianice este mesianic. Spre deosebire de Cabala timpurie, care își îndreaptă privirea spre starea primordială a creației, sau chiar spre ceea ce precedase acel început, interesul său îl constituie Sfârșitul Zilelor către care își îndreaptă atenţia Cabala Lurianică. Este o întoarcere către ceea ce se va întâmpla în viitor, la sfârșit, mai degrabă decât spre ceea ce a fost acolo la începutul entității pure a creației în starea sa imaculată, înainte ca aceasta să fie emanată și să se îndepărteze de sursa sa divină. În acest sens, Cabala Lurianică este o Cabală mesianică tipică și se consideră vestitorul și realizatorul unui mare destin mesianic, destinul unui colectiv istoric care participă la un proces istoric treptat și progresiv până la sfârșitul zilelor, când munca de restaurare și izbăvirea viitoare va fi desăvârşită. Privirea sa este îndreptată spre viitor, și procesul istoric purtat pe umerii unei națiuni care se confruntă cu „sfârșitul acestor minuni” (Daniel, 12: 6), care este format și modelat de ea.
Dar acest proces al Cabalei Lurianice nu este un proces direct. Este un proces sinuos, cu urcușuri și coborâșuri, progresii și regresii. Odată ce Adam a eșuat și și-a adus daune grave lui însuși și tuturor generațiilor sale, descendenții săi au început marea sarcină de cernere, realizând-o în etape. Lumea a început să fie reparată încă o dată și să se îndrepte treptat spre rectificarea ei. Apoi, în ceva asemănător cu o repetare a tipului primordial al păcatului originar, lumea trebuia din nou să fie zguduită, spartă și distrusă chiar în momentul în care se apropia de restaurarea sa completă. Așa s-a întâmplat la Muntele Sinai, când oamenii lui Israel erau pe punctul de a primi Tora. Dacă nu ar fi păcătuit venerând Vițelul de Aur, lumea ar fi ajuns acum la restaurarea sa finală, la izbăvirea sa completă. Teama de exil nu ar mai exista și nici un nou pericol de cădere sau distrugere nu ar mai fi amenințat lumea. Dar copiii lui Israel au păcătuit și, în pragul restaurării lumii, au distrus-o și au tras-o din nou într-o stare de criză în care binele și răul se amestecă.
Astfel, istoria este modelată în etape succesive, formată și construită, și apoi se retrage încă o dată – și așa din nou și din nou. Cabala Lurianică ne prezintă o imagine historiosofică dialectică, în care progresul treptat, pe diferitele niveluri ale ființei – atât în sfera divină, cât și în sfera istorică non-divină – spre izbăvire și odihna finală, nu este un progres direct, nu o avansare continuă în aceeași direcție, ci un progres care are creșterile și căderile sale, urcușurile și coborâşurile sale.
Această imagine dialectică a istoriei nu este însă suficientă pentru a estompa punctul central din Cabala Lurianică. Este o Cabală mesianică tipică, care își fixează privirea spre Sfârșitul Zilelor și caută să aducă întreaga lume, atât sferele superioare, cât și cele inferioare, la izbăvirea ei prin intermediul unei mântuiri mesianice, care are loc într-un proces istoric. realizată de un colectiv istoric.
În cele ce urmează, vom analiza din nou unele aspecte ale acestui sistem mesianic al Cabalei și îl vom urmări pe calea sa de cucerire, pentru a ajunge la povestea dramatică a mișcării șabateene.
(înapoi la pagina DE LA CABALA LURIANICA LA HASIDISM – click)