(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
Sugarii mici sunt deosebit de egoiști – dacă acest cuvânt poate fi aplicat fără nicio conotație morală; ei cred că lumea se învârte în jurul lor și că toată lumea este acolo pentru a-i sluji. Ei plâng când le este foame, nu se opresc din plâns până nu sunt hrăniți și doar merg la culcare ori de câte ori sunt obosiți. De fapt, în primele luni de viață nu există distincții sau separări, toţi și toate par să facă parte dintr-o extensie atotcuprinzătoare a lor.
Următoarea etapă este ceea ce psihologii numesc „Individuarea prin separare”, în care sugarii ajung să-și dea seama de starea lor de separare existențială și, pe măsură ce copilul crește și se maturizează, își dă seama că există, de fapt, şi alți oameni cu propriile dorințe, nevoi și dorinte. La un moment dat, copilul învață simpatia și empatia, devenind capabil să se plaseze în locul altei persoane, ca şi când ar fi acela, și să simtă situația dificilă a altuia.
Privind dezvoltarea umană din această perspectivă, viața unui individ sănătos poate fi văzută ca un declin perpetuu al egocentrismului și al orientării către sine, precum și ca o înclinație simultană și continuă a sensibilității și conștientizării faţă de ceilalţi. Sentimentele inițiale ale cuiva sunt aproape complet egotice și orientate către sine și apoi, pe măsură ce îmbătrânim, atât fizic, cât și mental, ele devin mai altruiste și orientate transcendent.
Putem presupune, din acest punct de vedere al dezvoltării, așa cum este prezentat de rabini, că în timp ce Yeţer Ha’ra – înclinaţîa rea, care este instinctul egotic de auto-slujire – locuiește pe deplin în trup imediat din momentul concepției (Sanhedrin, 91b), Yeţer Tov – înclinația bună, transcendentă (în timp ce și ea începe să se dezvolte din momentul concepției) nu devine complet absorbită și integrată în organism decât în momentul maturității mentale. În mod tradițional, se vede că maturitatea începe la fete la vârsta de doisprezece ani și la băieți la vârsta de treisprezece ani. Maturitatea intelectuală și mentală, care include capacitatea de a-i aprecia pe ceilalți și de a discerne și emite o judecată adecvată în luarea unor decizii semnificative, vine împreună cu și este rezultatul elementului transcendent al sufletului ce ajunge să fie mai clar în atenție.
Odată ce această transcendență începe să se instaleze, viața unei persoane sănătoase și bine integrată devine un act de echilibru între aceste două forțe. Acțiunea egocentrică este necesară pentru a-l scoate dimineața din pat pentru a avea grijă de sine și de persoanele aflate în întreținerea lui, în timp ce sufletul transcendent se asigură că auto-implicarea cuiva nu vine în detrimentul altora.
În schimb, transcendența unidirecțională, care are drept rezultat o renunțare completă a „Eu”-lui sinelui, nu este, considerate, în acelaşi timp, o virtute şi cu atât mai puțin o stare de a fi spirituală. Mai degrabă este considerată mai asemănătoare cu o cădere psihologică. În cele din urmă, eu-l exterior al sinelui și eu-l interior al sinelui trebuie să fie echilibrate în mod corespunzător unul față de celălalt și numai atunci se poate exprima pe deplin plenitudinea a ceea ce suntem.
O parte a Weltanschauung-ului înclinaţiei rele – Yeţer Ha’ra – este aceea că percepe realitatea ca evenimente și obiecte fragmentate, fără legătură între ele și dezarticulate de Sursa lor. În antiteză, viziunea înclinaţiei bune – Yeţer Tov – este une unificatoare și atotcuprinzătoare; este capabilă să simtă unitatea Creatorului care pătrunde toată creația și toată realitatea în diversitatea acestui univers aparent fragmentat (Akeidat Yiţchak, Parşas Naso, Şa’ar 75).
Revoluția științifică din secolul al XVII-lea a dus la creșterea atomismului, care vede lumea ca fiind formată din particule fragmentate, fiecare unitate fiind izolată în timp și spațiu. Acest construct s-a revărsat inevitabil în filozofie. Când empiristul englez John Locke a afirmat că întregul social este o iluzie și că drepturile și nevoile individului erau primordiale, tot ceea ce făcea el era să ducă ipoteza științifică a timpului său la concluzia ei logică, aplicată filozofiei sociale.
Ani mai târziu, Sigmund Freud a vorbit despre ființa umană ca o entitate amorfă izolată în limitele impenetrabile ale ego-ului și a concluzionat că oamenii nu s-ar putea cunoaște niciodată într-un mod real și intim. Freud a ajuns până la a spune că porunca „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” este cea mai imposibilă poruncă scrisă vreodată.
Aceste sentimente sunt adevărate dacă considerăm ființa umană ca fiind nimic mai mult decât ego-ul, dar cu siguranță acesta nu este tot cee ace suntem. Ego-ul și simțul său însoțitor de individualitate distinctă nu este decât sinele nostru de suprafață, sinele „inferior”. Sufletul este aspectul nostru transcendent, Sinele nostru superior. Geniul lui Freud a fost acela că a dezgropat natura cea mai de jos din interiorul omului, și a făcut-o într-o manieră strălucită şi de neclintit. Avem posibilitatea de a dezvălui nivelurile superioare ale sinelui și de a le face să strălucească în toată strălucirea lor.
Să ne întoarcem pentru un moment la ego. Având în vedere faptul că perspectiva înclinației „centrată pe sine” este limitată și restrânsă, aceasta informează persoana să caute ceea ce este plin de satisfacții în acest moment. Efectiv, inspiră persoana să urmărească numai realități care pot fi imediat percepute și simțite tangibil. În contrast cu acest impuls, există sinele mai profund, sufletul transcendent care vede întreaga imagine dincolo de ceea ce este chiar în fața ochilor săi în fiece moment dat. Pe măsură ce aspectul transcendent al sinelui privește în trecut, el devine conștient de prezent și imaginează viitorul, forțează persoana să arunce o privire mai profundă asupra vieții sale pentru a lua în considerare toată viața și realitatea.
Într-adevăr, acționea unui impuls egoist poate fi satisfăcătoare în acest moment, dar în cele din urmă se poate dovedi a fi contraproductivă și dăunătoare. În cuvintele înțelepților, momeala lui Yeţer Ha’ra poate fi „dulce la început, dar va fi amară la sfârșit” (Midraş Rabba, VaYikra 16:8).
În general, egoismul generează dispreț pentru oricine stă în calea obiectivelor cuiva. El creează o incapacitate de a relaționa cu alți oameni ca altceva decât nişte roți dințate utile roților propriilor dorințe. Până la urmă, poate chiar da naștere la singurătate și, poate fi, în cele din urmă, sursa apatiei și disperării.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)