(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
Când începi să explorezi un subiect amplu ca acesta, apare o provocare imediată: cum să descrii indescriptibilul; cum să contextualizezi în limbajul convențional ceea ce funcționează pe alt plan; cum să vorbești, folosind limbajul corporal, despre lumea spiritului.
Limbajul verbal, cel mai comun mod în care oamenii interacționează și schimbă idei, este conceput pentru a descrie concepte ce fac parte și funcționează într-o realitate tridimensională timp / spațiu (cee ace înseamnă că există într-o anumită regiune a spațiului într-un anumit interval de timp). Această metodă de comunicare este suficientă atunci când este folosită pentru a transmite cunoștințe bazate pe simţuri. Dificultatea apare atunci când folosim aceleași instrumente pământeşti pentru a înfățișa spiritualul (adică ceea ce este în afara spațiului sau timpului).
Când dorim să comunicăm ceva legat de ceea ce se întâmplă în viața de apoi, încercăm adesea să descriem procesul folosind metafore spațiale sau temporale. De pildă, sufletul se înalţă în spațiu, în viața de apoi, în timp. Acest tip de limbaj definește astfel modul în care gândim aceste probleme. Ceea ce te face să formulezi astfel întrebarea: „Unde se duce sufletul?” Ca și cum ar fi un loc unde ar trebui să se ducă.
Cu mulți ani în urmă, când un echipaj de cosmonauți ruși s-a întors pentru prima dată pe Pământ după ce a orbitat în spațiu, au ținut o conferință de presă. În timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri, un oficial sovietic de rang înalt i-a întrebat: „După ce aţi dat ocol pământului și aţi mers în ceruri, L-ați găsit pe D-zeu?” Când răspunsul a fost negativ, titlurile de a doua zi în toate ziarele de top din Moscova scriau triumfător: „Comunismul are dreptate, nu există D-zeu”. Ei au presupus și au vrut să înfățișeze maselor că, după ce au mers în spațiu (adică în Cer) și nu au găsit niciun semn al unei Ființe Supreme, doctrina lor comunistă, anume că nu există D-zeu, a fost probată odată pentru totdeauna.
Dacă îl întrebi pe un copil sau pe un adult care este imatur spiritual, unde este D-zeu, el va indica instinctiv “acolo sus”. Dar, pe măsură ce creștem și ne extindem percepția, realizăm încetul cu încetul că „acolo sus” este doar o metaforă, un mod de a vorbi și că Creatorul nu se află literalmente undeva, acolo, în spațiu. Același lucru este valabil și în ceea ce privește viața de apoi. Avem tendința de a folosi termeni precum sufletul a plecat … și este în … și mulți alți termeni legați de dimensional, în timp ce, în esență, ceea ce încercăm să transmitem este dinamica unei realități care este dincolo de orice descriere sau limbaj convențional.
În ciuda acestei provocări, și noi vom folosi limbajul în propria noastră explorare. Totuși trebuie să ținem cont de faptul că atunci când vorbim, de pildă, despre un „suflet” ca fiind „mai înalt” sau „inferior”, acești termeni nu trebuie luați literal sau liniar.
Trebuie să gândim în termeni de câmpuri interdimensionale ale conștiinței sau conștientizării, nu separate sau segregate prin ierarhii în spațiu sau timp. Nu există nimic după viață pentru că viața nu se termină niciodată. Viața se mișcă de la un nivel la altul, mergând mereu mai sus și apoi chiar mai sus – deși cuvântul superior este în sine înșelător, pentru că nu există spațiu așa cum îl înțelegem noi în acele tărâmuri.
O altă problemă legată de limbaj care apare adesea atunci când discutăm chestiuni despre spirit este problema metaforei confuze pentru realitate. Poate sună destul de comic astăzi, dar teologi serioși dezbăteau, în evul mediu, despre câți îngeri ar putea să danseze pe vârful unui ac. Acesta este un caz clar de confundare a meniului cu masa și a hărții cu terenul real.
Pentru a face diferenţa între metafora poetică şi ceea ce se doreşte a fi luat ca valoare de bază în discuţie e nevoie de un profesor calificat şi de un grad de sensibilitate spirituală și de maturitate din partea elevului.
Adesea, o învățătură mistică sau spirituală este menită să fie citită ca o metaforă; alteori se impune o interpretare mai literală. Și totuși, ocazional, o astfel de învățătură poate transcende în mod paradoxal și include ambele perspective în același timp.
Să luăm, de pildă, povestea creației. Viziunea cabalistică asupra creației este aceasta: înainte de creație, Ohr Ein Sof / Lumina Nemărginită era prea copleșitoare pentru a permite altceva decât existenţa ei înşişi, și astfel a trecut printr-o Ţimţum / Contracție a infinitității sale, dând astfel spaţiu pentru a apare finitul / alteritatea. Pe lângă faptul că descrie procesul creației, această metaforă ne învață și că, uneori, infinitul din noi, sufletul nestăpânit, trebuie să se contracte, astfel încât să putem funcționa corect ca ființe umane sănătoase și bine adaptate în această lume. Iubirea care este îndrăzneață nu permite nicio altă expresie. Pasiunea infinită și dorința neobosită care se exprimă neîncetat ne pot înfrâna capacitatea de a ne desfășura viața și de a contribui la societate într-o manieră civilizată. Aici, în cazul acestei învățături cabalistice despre procesul creației, avem un exemplu de învățătură care poate fi înțeleasă atât ca o relatare metafizică a creației, cât și ca o lecție practică în viața noastră de zi cu zi.
În ceea ce privește viața de apoi, diferența clară dintre o descriere reală a unui eveniment și înțelegerea sa metaforică este și mai înceţoşată. Concepte precum renașterea și reîncarnarea sunt exemple perfecte ale acestei ambiguități. Zohar-ul, textul principal al Cabalei, ne învață că: Atunci când o persoană trece dincolo, sufletului său îi este interzis să părăsească trupul și nu poate fi în prezența Creatorului sau să intre într-un nou trup până când trupul său anterior nu a fost îngropat. Sufletul este incapabil să reapară într-o altă formă de viață până când fostul său trup este îngropat (Zohar 3, p. 88a).
La un prim nivel, această învățătură pur și simplu relatează informații cu privire la ceea ce se întâmplă imediat după moarte și oferă o justificare pentru înmormântarea imediată. La un alt nivel, ea transmite un mesaj existențial puternic. Ea sugerează faptul că experiențele trecute nu trebuie ignorate și lăsate neîngropate, ca să spunem așa. Mai degrabă, trebuie să fie luate în seamă pentru a putea merge intr-adevăr mai departe. O experiență negativă / a morţii trebuie să fie îngropată și pusă de-o parte pentru ca să ne putem continua viața într-o manieră conștientă și plină de compasiune.
Reîncarnarea / transmigrarea ne comunică ideea că există multe căi și etape în viață. Poate că provocările noastre, și chiar misiunea noastră, se pot schimba pe parcursul călătoriei sufletului nostru. Și totuși, nu putem merge mai departe decât dacă depăşim cu totul calea / încarnarea anterioară.
Totuși, uneori un trabuc este într-adevăr doar un trabuc, iar învățăturile sunt înțelese literalmente. Sufletul se reîncarnează cu adevărat iar scânteile sufletului călătoresc de fapt în noi forme de viață. Problema este, însă, aceea că suntem cufundaţi în realitatea fizică și, prin urmare, avem tendința de a folosi imagini tridimensionale, simboluri și un limbaj pentru a descrie experiențe care sunt de natură pur spirituală. Pe măsură ce pornim împreună în această călătorie, trebuie să ținem cont de acest lucru. Altfel ne putem pierde complet în semantică și să ne blocăm în detalii care ne distrag atenția de la imaginea de ansamblu.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)