(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
Ființa umană, dintre toate celelalte organisme vii, trebuie să trăiască cu conștientizarea vremelniciei vieții. Ironia este că, în timp ce omul este foarte conștient de finitudinea sa, el dorește cu nerăbdare să dobândească infinitatea și nemurirea, fie ea fizică, mentală sau spirituală. Căutarea izvorului vieții a existat încă din zorii civilizației. Poțiunile și metodele magice pentru a obține viața veșnică au existat din timpuri imemoriale. Poate din cauza acestei conștientizări temute, atât de mult din energia vieții este cheltuită luptând împotriva ei și încercând cu disperare să se inverseze succesiunea naturală a evenimentelor.
Cu toate acestea, nemurirea și supraviețuirea sinelui există la diferite niveluri. Sunt cei care susțin că imortalitatea este întotdeauna prezentă; căci nimeni nu pleacă, tot aşa cum nu există o persoană distinctă care să moară. Sinele real este parte a întregului și ceea ce se întâmplă la moarte este doar o fuziune a eu-lui iluzoriu cu eu-l real, care este totalitatea creației. Din această perspectivă, întrebarea referitoare la ce se va întâmpla în viața de apoi este considerată trivială. De fapt, nimeni nu s-a născut niciodată și, prin urmare, nimeni nu va muri vreodată.
Pentru a exprima acest lucru un pic mai sincer, din această perspectivă scopul final al vieții este acela de a dispărea, de a se contopi cu înțelepciunea și bunătatea infinită a universului și de a renunța la orice senzaţie a sinelui. Ultima parte a unei astfel de ecuații (adică „a renunța la orice senzaţie a sinelui”) este în contrast puternic și este diametral opusă modului în care Tora vede viața și scopul ei.
Tora ne învață că există un așa-numit suflet distinctiv individual și că obiectivul vieții este să ne trăim individualizarea la potențialul nostru spiritual maxim. Scopul nu este să ne pierdem locul unic în univers, ci mai degrabă să ne găsim sinele cel mai profund și să-i simțim unitatea în Cel Infinit. Din acest motiv, în viața de apoi sufletele noastre nu se sting sau dispar, ci mai degrabă trăiesc experienţa nemuririi individuale, trăind ca o „entitate” finită autonomă în existența mai mare a „totului” infinit.
Eternitatea, nu dispariția, este supremul. Ceea ce în cele din urmă expiră este ego-ul, sentimentul individualității distincte, dar nu individualitatea în sine. Adevărat, ego-ul dispare, dar sufletul individual nu este un produs al ego-ului. Ceea ce este fals și trecător este impostura ego-ului, nu unicitatea noastră. Individualitatea sufletului este înrădăcinată în a fi o porțiune eternă a Divinului, o manifestare finită a infinitului și, ca atare, atunci când cineva este eliberat de ego și eu-l expiră, eu-l spiritual nu încetează a fi.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)