(înapoi la „Reîncarnarea” – link)
Există o altă formă de reîncarnare care este numită în Cabala,[1] „Gilgul Kaful” – „reîncarnare dublă”. Cabala explică faptul că aceasta se referă la un Ţadik care și-a înălţat complet întregul suflet; el a săvârșit, însă, un păcat minor. Acel „tu” al sufletului său va trebui atunci să se reîncarneze într-o altă ființă umană, pentru a-și putea corecta și îndrepta păcatul.
[1] Mai sigur Şa’ar Hagilgulim, Hakdamah 1 1 . Rabinul Avraham Azulay scrie că poate exista un Ibur, chiar și dintr-un spirit Ruah, al strămoșilor noștri patriarhi Avraham, Isaac și Iacov. Vezi Hesed LeAvraham, partea 5, capitolul 20. Vezi, de asemenea, Rabbi Menaşa Ben Israel, Nişmat Hayim. Ma’amor 4, capitolul 12.
Cu toate acestea, această formă de reîncarnare este foarte diferită de reîncarnările menționate în capitolul anterior. În capitolul anterior, am vorbit despre trei suflete ale unor Ţadikim reîncarnate în sufletul rabinului Hayim Vital. Diferența dintre acea formă de reîncarnare și „reîncarnarea dublă” constă în faptul că, în cazul lui Rabbi Hayim, toate cele patru suflete, inclusiv al său, au format un suflet colectiv. În acest caz, însă, sufletul Ţadik-ului care este reîncarnat nu va deveni niciodată parte din sufletul persoanei; sufletul lui va fi ca un „oaspete în vizită”. După ce acest suflet își dobândeşte purificarea corespunzătoare, sufletul va ieși din trup pentru a intra în Gan Eden. Cu toate acestea, celor trei suflete ale celor trei Ţadikim din Rav Hayim li sa cerut să rămână în el pe toată durata vieții sale. Ei nu au avut opțiunea de a pleca pentru că toți erau un singur suflet unificat.
Ambele scenarii sunt denumite reîncarnare. Prin definiție, reîncarnarea (între oameni) necesită ca sufletul să fie prezent în trupul în care se reîncarnează în momentul nașterii.
În cadrul subiectului general al călătoriei sufletului, se găseşte şi conceptul de Ibur (impregnare). La fel cum o femeie însărcinată are o nouă existență adăugată propriei ființe, același lucru este valabil și în cazul acestor tipuri de “reîncarnare”. Este posibil ca în timpul vieţii unei persoane, sufletul unei alte fiinţe umane să fie impregnat în sufletul persoanei respective. Un suflet va fi adăugat existenţei sale; un suflet care nu s-a născut împreună cu el va coborî în sufletul lui.[2] (Conform Înţelepciunii Cabala, Ibur poate apărea doar la vârsta maturității, care este vârsta de 13 ani pentru băieți și 12 ani pentru fete.[3])
[2] Vezi Ibid. Numeroase locuri, de exemplu Hakdamah 1, 2 și 3.
[3] Ibid. Hakdamah 38.
În general, există două tipuri de Ibur. Unul este atunci când sufletul care se impregnează o face pentru a ajuta persoana în care coboară. De pildă, o persoană cu un „suflet nou” obișnuit și-a ridicat deja întregul nivel de Nefeş și acum trebuie să dobândească nivelurile superioare ale sufletului prin mari strădanii (sau prin Yibum). El se află pe pragul unui alt nivel, dar nu a dobândit încă noul nivel al sufletului; sufletul unui Ţadik înălţat va coborî apoi dedesubt pentru a fi impregnat în el, până când sufletul său devine ca sufletul acelui Ţadik.[4]
[4] Ibid. Hakdamah 2.
În conformitate cu acest concept, rabinul Schneur Zalman (primul Rebbe Chabad) răspunde celebrului paradox din Tanya.[5] Înainte ca un suflet să coboare dedesubt, D-zeu îl face să jure că va fi un Ţadik.[6] Totuși, acest lucru pare să contrazică zicala: „Tu, Doamne, i-ai creat pe cei drepți.”[7] (Adică, există suflete speciale create pentru a fi Ţadikim![8]) Rebbe explică faptul că, prin trudă grea și obositoare, este posibil ca sufletul unui Ţadik plecat să coboare și să fie impregnat în el, moment în care el poate deveni – așa cum a jurat înainte de naștere – un Ţadik.
[5] Vezi, rabinul Schneur Zalman din Liadi, Tanya (New York: Kehot Publication Society, 1965), capitolul 1 pentru întrebare și capitolul 14 pentru răspuns.
[6] Talmud. Nidah 30b.
[7] Vezi Talmudul. Bava Batrah 16a.
[8] Rabinul Schneur Zalman din Liadi, Tanya (New York: Kehot Publication Society, 1965), capitolul 14.
Cele menționate mai sus se referă la primul tip de Ibur. Al doilea tip de Ibur se referă la o persoană care excelează într-o anumită Mițva și o îndeplinește cu o mare atenție și vigilență. Este posibil ca sufletul unui Ţadik care, în timpul vieții sale, a excelat în același domeniu, să impregneze sufletul acestei persoane, chiar înainte ca această persoană să termine de înălţat întregul său Nefeş.
Mai mult, este posibil ca un Ţadik care este încă în viață să fie impregnat într-o altă ființă umană vie. Amândoi sunt vii și totuși, în același timp, sufletul unei ființe umane vii – un Ţadik – devine impregnat într-o altă ființă umană vie.[9] Așa cum spune Tora, referitor la iubirea regelui David pentru Jonatan, „Și, de atunci, sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David”,[10] ceea ce Cabala arată că înseamnă că sufletele acestor prieteni au fost literalmente unite ca unul singur.[11] Sufletul lui David, în timp ce era încă în viață, a fost impregnat în sufletul iubitului său prieten Ionatan și au devenit unul.
[9] Safer Şa’ar HaGilgulim, Hakdamah 3. Rabbi Avraham Azulay, Hesed LeAvraham, partea 5, capitolul 20.
[10] Samuel 1, capitolul 18, versetul 1.
[11] Vezi Comentariul, de rabinul Yechiel Hilel Ben David, Miţudot Ţion. Ad loc.
Deși este posibil ca sufletul unui Ţadik viu să impregneze o altă persoană vie, partea de suflet care se impregnează nu este sufletul propriu-zis al Ţadik-ului, ci este doar un spirit și umbra sufletului său. [12]
[12] Safer Sa’ar HaGilgulim, Hakdamah 1.
Totodată, este posibil ca o persoană să experimenteze o Ibur din propriul suflet. Aceasta înseamnă că, dacă o persoană este suficient de demnă și merită asistență spirituală, atunci părțile sufletului său care au fost deja înălțate în viețile anterioare, pot fi acum impregnate în sufletul său, pentru a ajuta la ridicarea sufletului său.[13] Este posibil ca „pozitivul” reîncarnărilor sale anterioare să coboare în sufletul său pentru a-l ajuta să-și dobândească înălţările.[14] Pozitiv, adică compartimentele înălțate ale sufletului său.
[13] Vezi Ibid. Hakdamah 3.
[14] Rabinul M. M. Schneerson. Likutei Sichot (New York: Kehot Publication Society, 1964), voi. 1, p. 67.
În toate aceste niveluri de Ibur, sufletul care devine impregnat experimentează următoarele:
1. Este ca un oaspete în trupul în care locuiește și, prin urmare, poate intra și ieși din trup după bunul plac. Nu este legat de trup.
2. Nu experimentează nicio durere sau disconfort din faptul că sălăşluieşte înn trup (spre deosebire de suferinţa trăită prin Gilgul.
3. Nu poate câștiga decât din punct de vedere spiritual din sălăsluirea în trup. Aceasta înseamnă că dobândeşţe numai recompense și nu şi pedepse.[15] Asta întrucât acest suflet locuiește în trup doar pentru a face bine, pentru a ajuta la înălțare. Astfel, atunci când simte că, locuind acest trup, spiritualitatea lui ar putea fi afectată, el părăsește imediat trupul.
[15] Safer Şa’ar HaGilgulim, Hakdamah 2 și 3.
Formele de Ibur menționate mai sus au fost pentru asistența persoanei în care a intrat sufletul. Există o altă formă de Ibur care este o pedeapsă. De pildă, un Ţadik care a comis un singur păcat minor în timpul vieții trebuie să fie purificat și rafinat, dar pedepsele în Gehenom nu au niciun efect asupra sufletului său. În acest caz, este posibil ca acest suflet să se impregneze într-o altă ființă umană existentă. Asta nu se numește, însă, Gilgul (reîncarnare); se numeste Ibur (impregnare). Gilgul, prin definiție, înseamnă că sufletul reîncarnat se naște împreună cu trupul. Cu toate acestea, în scenariul menționat mai sus, dacă Ibur este o formă de pedeapsă pentru Ţadik, sufletul nu este ca un oaspete.
Nu poate veni și pleca după bunul plac și simte toată suferinţa îndurată de trupul pe care îl locuiește.[16]
[16] Ibid. Hakdamah 5. Vezi Benie Aharon, numărul 1, pentru o explicație îndelungată a acestui concept.
În toate aceste forme de Ibur, sufletele care coexistă sunt conectate și provin din aceeași sursă în sufletul general al lui Adam.
Există Ibur pentru a ajuta sufletul într-un mod pozitiv, însă Ibur are potențialul de a provoca și probleme spirituale. De pildă, o persoană care este un păcătos poate fi impregnată cu sufletul unui păcătos plecat pentru care Gehenom nu a fost suficient ca pedeapsă. Acest suflet se va impregna în corpul său și îl va face să trăiască experienţa unor dificultăți spirituale. [17]
[17] Ibid. Hakdamah 22.
Pentru ca două suflete să coexiste într-o ființă, trebuie să existe un al treilea suflet care să le unească.[18] Prin urmare, această persoană are acum trei suflete care locuiesc în trupul său: sufletul său, sufletul Ţadikului plecat (sau propriile sale părți înălţate anterior) și al treilea suflet care le unește pe amândouă. Cu trei suflete, se înțelege că această persoană poate dobândi acum mari niveluri spirituale. Mai mult decât atât, Cabala spune [19] că acest al treilea suflet trebuie să fie un suflet foarte înalt. Trebuie să fie un suflet care nu a coborât încă niciodată în această lume inferioară. În plus, afirmă Cabala, cineva are nevoie de un al patrulea suflet pentru a supraveghea și a se asigura că al treilea suflet face ceea ce are de îndeplinit. [20]
[18] Ibid. Hakdamah 32.
[19] Ibid.
[20] Ibid.
Am vorbit despre Ibur ca de o formă de pedeapsă pentru ușoare imperfecțiuni care nu necesită o reîncarnare completă, dar care trebuie să fie rectificare. Există un caz documentat al acestui tip de Ibur care implică zece mari înțelepți talmudici în secolul al II-lea. În rugăciunile de Yom Kippur[21] spunem povestea. Au fost zece înțelepți talmudici care au fost uciși cu brutalitate pentru a rectifica și purifica sufletele celor zece fii ai lui Iacov care l-au vândut pe fratele lor Iosif ca sclav.[22] Se afirmă [23] că acești zece înțelepți posedau sufletele celor zece fii ai lui Iacov. Din aceasta putem deduce că cei zece înțelepți au fost reîncarnări ale celor zece suflete și și-au primit purificarea prin morțile lor teribile. Cu toate acestea, această presupunere creează un paradox.
[21] Vezi celebra rugăciune intitulată Tiher Rabbi Ismael.
[22] Midraş Beit HaMidraş 5:176. Vezi Zohar Chadaş, p. 100 și p. 96.
[23] Vezi Safer Şa’ar HaGikulim, în numeroase locuri, de exemplu, Hakdamah 39. Rabbi Yiţchak din Acco, Meirat Einayim, Parşat Bereişit 4:l. Rabbeinu Bachya. Geneza capitolul 44, versetul 17. Rabbi Yeşayahu Halevi Horowiţ, Şallah HaKodeş, Şnei Luchot Habbrit. Parşat Vayeşev Mikkeţ Vayigaş Tora Sau 1. Rabin Şem Tov Ben Şem Tov Safer ha’eMunot (Ierusalim: 1969) Şa’ar 7, capitolul 8. Mai mult, cabaliştii subliniază, volumul numeric al celor zece fii ai lui Iacov (excluzând pe Iosif şi Biniamin). ) este egal cu două mii opt sute cincizeci și opt – ca volumul numeric al celor zece sfinți. rabinul Menachem, Recanti. Geneză. Parașat Vayeșev. rabinul Menaşa Ben Israel. Nişmat Hayim. Ma’amor, 4, capitolul 10.
În Zohar se afirmă clar [24] că „nu ar trebui să spunem niciodată că sfinții fii ai lui Iacov meritau orice formă de pedeapsă și, chiar dacă ar fi păcătuit, cu siguranță au făcut Tşuva potrivită, pocăința, în timp ce erau pe acest pământ. și cu siguranță nu meritau reîncarnarea ca pedeapsă.”
[24] Tikunei Zohar. Tikun 29, p. 110.
Deci, cum putem reconcilia aceste două afirmații opuse ale Cabalei? Au trebuit sau nu să se reîncarneze pentru a primi o pedeapsă?[25]
[25] HaGigulim mai sigur. Sader Gilgulim, capitolul 15.
Cabala rezolvă această aparentă incongruență explicând [26] că, de fapt, sufletele celor zece fii ai lui Iacov nu au fost reîncarnate în acești zece înțelepți, ci mai degrabă, au fost impregnate în sufletele lor.[27] Astfel, cei zece fii au suferit doar puțin prin moartea înțelepților și și-au îndeplinit scopul coborârii lor, și anume rectificarea și înălțarea sufletului lor, din ușoara lui imperfecțiune.
[26] Mai sigur Şa’ar HaGilgulim. Hakdamah 39.
[27] Vezi: Rabinul Jonathan Eibeschueţ (1690-1764), Tiferet Yihonoton. Parşat Mikkeţ, unde pare sugerat din momentul scrierilor sale, despre reîncarnările celor zece triburi că nu a fost o formă obișnuită de reîncarnare – în care sufletul reîncarnat devine sufletul celei de-a doua personae ci, mai degrabă, ca o Ibur, de unde sufletul poate pleca din trupul în care locuiește acum. Vezi, de asemenea, rabinul Şem Tov Ben Şem Tov Safer Ha’eMunot (Ierusalim 1969), Shar 7, capitolul 8.
După cum s-a menționat anterior, diferența dintre Gilgul și Ibur este aceea că reîncarnările – Gilgul sunt din perioada nașterii, în timp ce impregnarea – Ibur, poate avea loc la mulți ani după naștere.
Prin asta se deosebesc cele două forme; ele sunt, însă, asemănătoare prin aceea că, odată ce toate aceste suflete se unesc într-un singur trup, ele formează un singur suflet unificat. [28] Chiar dacă sufletul se impregnează într-un trup existent și poate veni și pleca după bunul plac, în timp ce locuiește în interiorul persoanei, se unește cu celălalt suflet al acesteia și devine o parte din el, atât de mult încât s-ar putea să nu simtă că are un suflet în plus. Chiar dacă simte un suflet în plus, nu îl simte ca pe o invazie în trupul său. Îl simte ca și cum ar fi o parte din el.
[28] Trebuie remarcat faptul că se afirmă în Safer Şa’ar HaGilgulim (de exemplu, Hakdamah 32) că există suflete care sunt o sinteză a multor suflete diferite. De exemplu, sufletul lui Pinchas este o combinație pe care sufletele lui Iosif și Yitro.
Există un obicei străvechi [29] care este practicat cu o zi înainte de Yom Kippur. Fiecare persoană ia un animal viu (de obicei un pește sau un pui) ca ispășire pentru păcatele pe care le-a comis. Acesta se numește Kaporot. Legea cu privire la o femeie însărcinată spune că ar trebui să ia un pui în plus ca ispășire pentru copilul nenăscut pe care îl poartă. [30] Totuși copilul nu s-a născut încă și nici măcar nu are o existență separată. Ce păcate poate săvârși el în pântecele mamei sale? De ce are nevoie de o ispășire?
[29] Datând din vremea Gaonim. Vezi Oţar HaGaonim, Yuma p. 62, 64.
[30] Vezi rabinul Josef Caro, Şulchan Aruch. Orach Hayim, capitolul 605.
Explicația este următoarea: o femeie însărcinată devine ca două ființe umane [31] – sufletul ei, personalitatea ei a devenit ca doi oameni. Acum are două trupuri: al ei, cu toate organele și arterele vitale și trupul pe care îl poartă cu toate organele și viața lui. Prin urmare, dacă ea a păcătuit în timpul sarcinii, este ca și cum doi indivizi au păcătuit.
[31] Rabinul M. M. Schneerson. Likutei Sichot (New York: Kehot Publication Society, 1983), voi. 22, p. 59.
Același lucru este valabil și cu Ibur. Sufletul care este impregnat în persoană devine conectat cu sufletul său. Acum se consideră că persoana are două existențe și, prin urmare, sufletul în plus nu se simte în plus, iar persoana nu se simte posedată de un suflet ciudat.
Există, totuși, o altă formă de impregnare, care se numește Dibuk, tradus literal ca „atașat”. Este denumit în mod obișnuit ca fiind posedat. Aceasta înseamnă că o persoană devine stăpânită de sufletul altei persoane sau de un spirit rău. Acest Dibuk este un suflet separat care nu devine niciodată unificat cu propriul suflet, cu propria personalitate distinctă. În consecință, atunci când o persoană este stăpânită de acest celălalt suflet, el simte ceva din exteriorul propriei sale existențe prezent acum, locuind și funcționând în trupul său.
Această noțiune a unui om posedat de entități exterioare – suflete sau spirite rele – este o credință străveche care se găsește transcultural, în multe civilizații. S-a descoperit că, în multe civilizații timpurii, existau diferite ritualuri despre care anticii credeau că vor alunga aceste spirite rele. De exemplu, cântatul, dansul, bătutul din palme sau arderea diverselor tămâi și așa mai departe.
În Tora, acest concept este denumit Ruah Ra’ah, un spirit rău. Găsim acest lucru menționat cu privire la primul rege al lui Israel, regele Saul, când Saul suferea de o depresie uriașă. Tora afirmă: „și slujitorii lui Saul i-au zis: «Iată că un duh rău de la D-zeu te munceşte.»” [32] În Talmud, acesta este numit și spirit rău și există o discuție care spune după cum urmează: [33] dacă o persoană călătorește mai departe decât limitele stabilite în Şabat (conform legii Torei, o persoană nu poate pleca dincolo de limitele orașului în care locuiește) în timp ce este posedată de un spirit rău, nu el a ieșit din granițele orașului, ci spiritul rău din interiorul lui a fost cel care l-a obligat să facă această acțiune. Dacă după aceea, revine la starea sa normală de spirit și dorește să intre din nou în oraș, i se poate permite acum să intre?[34]
[32] Samuel 1, capitolul 16, versetul 15.
[33] Talmud. Eruvin 41 b.
[34] Vezi Ibid. Raşi Intitulat. Ruah Ra. Raşi interpretează acest spirit rău ca fiind un demon.
În vremuri mai vechi, acest fenomen de impregnare a unui spirit rău era numit Ruah Ra’ah, care poate însemna fie un demon, fie spiritul morților. Cu toate acestea, începând aproximativ cu secolul al XVIII-lea, acest fenomen a devenit numit Dibuk.[35] Cuvântul Dibuk înseamnă a deveni conectat, însemnând astfel că un alt spirit se conectează cu sufletul persoanei, cu existența sa.
Acest concept de Dibuk a fost popularizat printr-o piesă idiș scrisă de S. Anski (alias Solomon Rapoport). Piesa a fost intitulată Dibuk.[36] Mai târziu a devenit o piesă de teatru idiș, apoi o piesă ebraică și apoi un film și, de curând, a fost adaptată ca o piesă pe Broadway.
[35] În numeroase cărți de la marii lui Israel din secolul al XVIII-lea înainte. Vezi, de exemplu, Safer Habrit. De rabinul Pinchas Eliyahu Ben Meir din Vilna (1743-1821). (Ierusalim: Yerid HaSefarim, 1990), partea 1, Maamor 17, capitolul 15.
[36] S. Anski, The Dybbuk (New York: Schoken Books, 1992).
Esența poveștii este următoarea. Cândva, trăiau doi prieteni. Când soțiile lor au rămas însărcinate, au făcut un armistițiu, că dacă una ar avea băiat și cealaltă fată, copiii s-ar căsători în cele din urmă. La scurt timp după înțelegerea lor, unul dintre prieteni a părăsit orașul împreună cu soția sa pentru o afacere. Pe drum, soțul a fost ucis, iar soția sa s-a stabilit într-un alt oraș și a dat naștere unui băiat, în timp ce cealaltă soție a născut o fetiță frumoasă. Și jurământul a fost uitat. Au trecut mulți ani, iar băiatul, acum adolescent, a revenit în acel oraș pentru a studia în Yeşiva de acolo și, de fapt, a rămas ca oaspete în casa miresei sale predestinate (fără să ştie acest lucru). Pe măsură ce trecea timpul, s-au îndrăgostit; totuși, tatăl ei nici măcar nu auzise de un astfel de aranjament, căci voia ca ea să se căsătorească cu cineva cu bani și faimă. Tatăl ei i-a găsit cee ace considera a fi o partidă potrivită, dar ea nu a cedat, pentru că îl iubea cu adevărat pe băiat, iar el o iubea pe ea cu adevărat. Iubita lui și-a dat seama, totuși, că el nu se va putea căsători cu ea în această viață. Povestea continuă să ne spună că din cauza marii suferinţe şi chinului el a murit. Înainte de a fi condusă la nunta ei, la mirele ei nedorit, ea a vizitat mormântul iubitului ei, pentru a-l invita din lumile de sus să coboare la nuntă. Povestea spune că, în timp ce ea plângea la mormântul lui, spiritul iubitului ei a intrat în trupul ei ca un Dibuk. Ea a început să se poarte ca el și să vorbească ca el. Rabinii au încercat toate formele de exorcizare, dar fără niciun rezultat. În cele din urmă, ea a murit de fapt îndrăgostită de sufletul iubitului ei.
În tradiția talmudică, Ruah Ra’ah se referă doar la sufletele posedate de spirite rele sau demoni; cu toate acestea, în Cabala, găsim această idee de Dibuk, și anume, un suflet care posedă o altă persoană.
Rabinul Hayim Vital scrie că acest lucru este, totodată, folosit ca o formă de pedeapsă pentru o persoană rea.[37] După moartea sa, sufletul său va coborî în trupul altei persoane răi și va alimenta în mod continuu cu informații persoana respectivă (de exemplu, previziuni teribile despre viitorul său) pentru a-l determina să facă fapte rele și, practic, să-l controleze și să-l încurce (ca în discuția despre Talmud unde spiritul îl face să părăsească granițele în timpul Şabat-ului).
[37] Safer Şa’ar HaGilgulim, Hakdamah 22. Vezi și Safer HaGilgulim. Sader HaGilgulim. Ma’ase Noiraim, unde se afirmă că atunci când un alt suflet intră într-un trup, acesta poate provoca rău spiritual.
Gânditorul modern, atunci când se confruntă cu o astfel de poveste fantastică, este imediat înclinat să o respingă drept o tulburare psihologică, neurologică sau emoțională. În paginile următoare voi da glas argumentelor potrivnice ale scepticilor.
(1) Când o persoană este atât de îndrăgostită sau obsedată de o altă persoană, încât își asumă personalitatea și manierele acelei persoane. De pildă, în piesa Dibuk, se poate argumenta că nu a fost un Dibuk din sufletul iubitului ei care a coborât de sus și i-a locuit trupul, ci era ea însăși care se comporta precum iubitul ei. Era atât de îndrăgostită de el, încât nu putea accepta ideea de a fi căsătorită cu altcineva. Era atât de îndrăgostită de ființa lui, de personalitatea lui, încât a început să se comporte și să vorbească precum el. Astfel, nu a fost niciodată un Dibuk real al unui alt spirit care a intrat în trupul ei; ci doar ea era atât de atașată de personalitatea lui încât și-a schimbat propria personalitate pentru a fi ca el și, în consecință, a început să se comporte ca el.
(2) Sau se poate argumenta și spune că, în multe medii, nu este posibil ca oamenii să exprime ceea ce simt cu adevărat cu privire la diverse probleme, din cauza presiunii exercitate de oamenii din jurul lor și așa mai departe. De pildă, într-o comunitate religioasă (de exemplu, în Ştetl), mai ales în vremurile anterioare, dacă oamenii ar fi vrut să se abată de la modul de viață prescris, ar fi fost de neconceput să-și declare deschis intențiile și îndemnurile, pentru că atunci ar fi fost imediat expulzați și excluși din comunitățile lor. Prin urmare, ei și-au atribuit dorințele unor entități externe. Nu că ar fi luat în mod conștient decizia de a se comporta în acest fel ci, mai degrabă, în subconștient, au știut că singura modalitate de a-și exprima sentimentele ar fi fost să le atribuie unei alte entități. La nivel personal, când există ceva care este incomod de spus, avem tendința de a spune „se spune că”. Cine este acel „cineva neutru” dacă nu persoana însăși? Astfel, când o persoană vine și susține că un Dibuk îl forțează să păcătuiască, adevărul ar putea fi că el este cel care dorește să păcătuiască, iar Dibuk cel pretins este doar o acoperire.
În societățile dominate de bărbați, în care femeilor nu li se dădea posibilitatea de a-și exprima opiniile și sentimentele, era destul de firesc ca femeile să se comporte ca și cum ar fi fost stăpânite de spirite și, în acest fel, să-și exprime adevăratele emoții. Acest lucru poate fi găsit în literatura rusă; de exemplu, în somanul Frații Karamazov [38] al lui Dostoievski și în Sonata Kreutzer a lui Tolstoi [39], se vorbeşte despre femei căsătorite cu bărbați care le controlau, într-o societate șovină, şi care sufereau din cauza stăpânirii de către spiritele rele. Aceasta era calea lor de a-și exprima adevăratele sentimente, fără a intra în conflict cu societăților lor. (Nu că ar fi decis în mod conștient să se comporte ca și cum ar fi stăpânite de spirite; însă, subconștientul lor le-a obligat să acționeze astfel, astfel încât să se poată exprima. Ele sunt atât de îndepărtate de cine sunt cu adevărat, încât ele însele cred că nu ele exprimă aceste sentimente interzise, ci un spirit exterior.)
[38] Vezi, The Brothers Karamazav (New York: Bantam Books, 1995), cartea 2, capitolul 3.
[39] Vezi, Sonata Kreuţer (New York: Signet Classic), p. 184
(3) Uneori, oamenii posedă anumite dorințe ciudate și nepotrivite. Ei pot trăi experienţa unor atracții sordide și anormale și, fiindcă le este rușine de aceste sentimente și nu pot admite aceste sentimente faţă de alţi oameni (sau chiar față de ei înșiși), transferă vina crezând că sunt posedați de diavoli, demoni, sau spirite rele. În Posedatul lui Dostoievski, protagonistul, domnul Stavrogin, este, pe tot parcursul romanului, stăpânit de demoni și de viziuni înfiorătoare, până când este determinat să se sinucidă. Toate acestea au fost cauzate de iubirea lui interzisă pentru o fată pe nume Matryoşa, iubire pe care nu o poate recunoaște nici măcar faţă de el însuși.[40]
[40] Vezi, The Possessed (New York: Penguin Books, 1954), capitolul 9 (mărturisirea lui Stavrogin).
Prin urmare, în aceste scenarii, persoana care suferă de aceste sentimente incomode atribuie în mod subconștient aceste sentimente cuiva exterior lui însuși, un itiioc6 ito’o6, un demon sau un dybbuk. În psihologie, l-am numi ca fiind o persoană căreia îi este frică de sine, de adevăratele sale sentimente interioare profunde și, astfel, renunță la ele și le transferă unui spirit exterior.
(4) Este de asemenea de imaginat că Dibuk este de fapt subconștientul cuiva cel care vorbește acum; este ca starea sufletească a unui visător. Un vis este „drumul regal către subconștient”. O persoană poate exprima în vis anumite sentimente la care, în stare de veghe, nici nu ar îndrăzni să se gândească. Mai mult, într-un vis, cineva își poate imagina că vede ispita altcuiva și nu trebuie să accepte niciodată că aceste ispite sunt de fapt ale lui. Același lucru se poate spune și cu un Dibuk. Vocea acestui Dibuk care se exprimă este de fapt chintesența interioară a persoanei, subconștientul său.
(5) Istoric și în literatură, [41] găsim acest lucru și invers. Dacă o persoană din cadrul unei societăți închise dorește să se abată de la calea acceptată și săvârșește o faptă greșită, oamenii din jurul său, având dificultăți în a-i accepta acțiunile, vor atribui aceste declarații unor influențe exterioare, cum ar fi nişte demoni sau un spirit rău.
[41] A se vedea, de exemplu, The Nun (New York: Viking Press, 1977), o satira a filozofului francez, Denis Diderot, unde el scrie cum călugărițele credeau că fata este posedată, pentru că ea nu ar fi făcut un jurământ religios. . Vezi The Scarlet Letter (New York: Library of America, 1983), a scriitorului american Nathaniel Hawthorne, unde scrie în capitolul 6, „Interviul”, că temnicerul credea că ea – ea, care a comis păcatul – era stăpânită de Satan, pentru că el a simțit că ea nu suferea suficient din regretul pentru păcatul ei. Vezi și The Jewbird, de Bernard Malamud în The Stories of Bernard Malamud (A Plume Book, 1983). unde scrie despre un Dibuk.
Totodată, este destul de obișnuit ca persoanele care suferă de tulburări psihice să-și imagineze că sunt posedate; cu toate acestea, vindecarea lor trebuie să vină mai degrabă printr-un psihiatru decât printr-un maestru al Cabalei.
Există o poveste despre marele talmudist rabin Hayim din Brisk (1853 – 1918). O femeie a intrat odată în biroul lui Rav Hayim, într-o stare extrem de agitată, plângându-se că este posedată de spirite rele și cerându-i să exorcizeze aceste spirite rele imediat. În acele vremuri, ceasul cu alarmă era o invenție destul de nouă și nu mulți știau de existența lui. Rav Hayim, pe de altă parte, a fost destul de norocos (fiind rabinul orașului) să dețină unul dintre aceste noi gadget-uri. A luat ceasul deșteptător și l-a pus să sune la miezul nopții. Rav Hayim i-a întins ceasul, spunându-i că dacă va auzi un zgomot puternic de la acest „ceas special” după ce va fi adormit în acea noapte, acesta ar fi fost un semn că spiritele rele i-au părăsit trupul. Și așa a fost. Când ceasul a sunat la miezul nopții și a sunat alarma, ea a fost vindecată instantaneu.[42]
[42] Rabinul Pinchas Eliyahu Ben Meir din Vilna scrie că cele mai multe cazuri înregistrate de Dibuk sunt de fapt instabilități mentale care trebuie vindecate de un medic. Safer Habrit partea 1, Ma’amor 17, capitolul 15.
În acelaşi timp, se poate interpreta argumentul talmudic menționat mai sus ca însemnând că persoana care a părăsit granițele stabilite de Şabat a fost preluată de un Ruah Ra’ah, ceea ce înseamnă că a înnebunit temporar [43], nu că o entitate externă reală se află în trupul lui. A fost propria lui nebunie cea care l-a făcut să devieze.
[43] Vezi Talmud Eruvin 41 b, New Steinsalţ Edition. A se vedea, de asemenea, Samuel 1, capitolul 15, versetul 23, comentariul rabinului Dan Yiţchak Abarbanel, unde scrie că Ruah Ra’ah (al regelui Saul) a fost boala melancoliei, în care persoana care suferă de această boală devine speriată și tremură de sentimente de deznădejde.
Din paragrafele anterioare, se înțelege cât de dificil este să discerni dacă o persoană este de fapt posedată de o entitate exterioară. De fapt, pentru a fi complet sigur că acest Ruah Ra’ah este un spirit rău și nu doar persoana care își acționează subconștientul sau ceva asemănător, examinatorul trebuie să fie un Ţadik, un adevărat om sfânt.
Unele surse [44] susțin că există într-adevăr câteva diferențe vizibile între un adevărat Dibuk și o tulburare psihică. O modalitate este aceea de a observa de unde emană vocea acelui Dibuk. Dacă sursa vocii este din gura posedatului, atunci știm că nu este un adevărat dybbuk; dacă, însă, vocea emană din alte zone ale trupului posedat, atunci putem confirma autenticitatea lui. Un alt semn al unui adevărat Dibuk este o protuberanţă oriunde pe trupul persoanei.[45] Cu toate acestea, adevărata evaluare se va face numai printr-un Ţadik, un maestru al cunoașterii cabalistice.
[44] Maestrul cabalist, rabinul Moşe Zaccuto (1625 – 1697), Igrot H’Ramaz, întreb. 2.
[45] Sau, așa cum susțin alții, modalitatea de a ști dacă este un Dibuk real, mai degrabă decât doar o tulburare mintală, este de a vedea dacă persoana posedată experimentează clarviziunea sau prezice viitorul. Dacă acesta este cazul, atunci este un Dibuk; dacă nu, lăsați posedatul să viziteze un psihiatru. Rabinul Pinchas Eliyahu Ben Meir din Vilna, Safer Habrit partea 1, Maamor 17, capitolul 15.
Indiferent dacă cineva crede sau nu în ideea de Dibuk, totul se reduce la credința cuiva în marii înțelepți ai lui Israel, Gedolei Yisrael, care scriu despre aceste concepte cu certitudine.
Am auzit odată un citat ca fiind al lui Lubavitcher Rebbe: „Nu există nicio dovadă că ele nu există și, prin urmare, este mai științific să crezi în martori de încredere”. Ceea vrea să însemne asta este faptul că, din punct de vedere științific, nu putem aduce niciodată dovada sută la sută că un Dibuk nu există. Prin urmare, spune Rebbe, este mai științific, adică este mai sincer din punct de vedere intelectual, să acceptăm mărturia lui Gedolei Yisrael că Dibuk există.
(înapoi la „Reîncarnarea” – link)