(înapoi la UN POD FOARTE ÎNGUST – click)
Fundamentele Înţelepciunii Cabala
Era cândva destul de obișnuit faptul de a-i găsi pe copii privind stelele întrebându-se ce se află dincolo de ele. Pentru majoritatea dintre noi, cu trecerea timpului această întrebare dispare. Există, totuşi, unii care continuă să caute întreaga lor viață un răspuns. Cum a început totul? Cum s-a format viața pe Pământ? Are existența noastră un înţeles mai înalt?
Întrebările existențiale au captivat mintea oamenilor de mii de ani. Dezvoltarea științifică a adus cu ea o mai bună înțelegere și percepție a lumii și a naturii și a oferit răspunsuri la procesul de creare a universului și de evoluţie a vieții. Rămâne, însă, cu toate acestea, întrebarea esențială: la ce bun toate acestea? care este scopul vieţii?
Conform Înțelepciunii Cabala, primul moment important în evoluţia conştiinţei de sine a omului a fost atunci când s-a trezit într-o ființă umană dorința pentru aflarea sensului vieții.
MAREA ÎNTREBARE
Pe măsură ce omul preistoric și-a dezvoltat și și-a îmbunătățit abilitățile tehnologice creând instrumente și descoperind focul, dezvoltând astfel mijloacele pentru a-şi garanta supraviețuirea, el a început, totodată, să reflecteze mai mult asupra existenței sale.
De pildă, omul a început să atribuie importanță chestiunii înmormântării. El a creat ritualuri în jurul său care probează faptul că se gândește la ce se întâmplă după moarte, de ce apar anumite fenomene și care este mecanismul care operează în realitate. În jurul acestor subiecte s-au dezvoltat diverse convingeri. Oamenii credeau că, venerând idoli și cu ajutorul unor ritualuri, vor fi capabili să controleze forțele care guvernează realitatea. Au crezut că vor putea să le folosească în beneficiul lor, așa cum au făcut-o cu regnurile mineral, vegetal și animal ale naturii.
S-a născut la un moment dat şi acea întrebare mai profundă decât cele legate de cum putem să ne îmbunătățim viața și controla realitatea, anume: pentru ce trăiesc? Conform Înțelepciunii Cabala, primul care şi-a pus această întrebare a fost un om pe nume Adam, personaj la care Cabala se referă ca fiind Adam HaRişon (primul om). Această întrebare s-a trezit în el ca un impuls intens de a cerceta și a descoperi.
Spre deosebire de oamenii din jurul său, Adam nu se putea mulțumi cu un acoperiș deasupra capului, cu o familie și cu o masă bună. Dincolo de aceste dorințe de bază, el avea nevoie să înțeleagă viața la un nivel mai profund. Din dorința de a descoperi cum îl afectează sistemul cuprinzător al naturii, Adam a început să discearnă ordinea legilor generale, programul interior, algoritmul care operează întreaga natură.
În mod clar, Adam nu a fost prima ființă umană care a trăit pe Pământ. Mai degrabă, el a fost primul care a descoperit sursa vieții și cursul dezvoltării acesteia. Înțelepciunea Cabala definește revelarea rațiunii și scopului existenței ca pe o evoluţie spirituală.
Rav Yehuda Aşlag (1884-1954), cel mai mare cabalist al secolului al XX-lea, care este cunoscut și sub numele de Baal HaSulam, după numele dat comentariului său la Cartea Zohar – Sulam (Scara), scrie despre aceasta în articolul său „Învățătura Cabalei și Esența sa”: „Această înțelegere se numește «înțelepciunea adevărului», iar Adam HaRişon a fost primul care a primit o secvenţă de cunoaştere suficientă despre tot ceea ce a văzut și a dobândit cu ochii săi.”[1]
Revelația lui Adam este punctul în care începe evoluţia spirituală a umanității. De aceea, acest moment constituie începutul numărării anilor în calendarul ebraic. Anul 5.780, în care trăim astăzi, marchează numărul de ani de la momentul în care a trait primul om.
O UNICĂ SURSĂ – SURSA VIEŢII
Adam HaRişon a descoperit că sistemul naturii este gestionat de o forță cuprinzătoare care generează sistemul de forțe ce operează la fiecare nivel al naturii.
Conform Înțelepciunii Cabala, vârful evoluţuiei omului îl constituie descoperirea sursei sistemului de forțe al naturii, adică revelarea forței unice. Această revelare îi aduce omului cea mai avansată înțelegere a realității și cele mai profunde răspunsuri la întrebările și reflecțiile cu privire la esența și scopul vieții.
Pentru a înțelege modul în care percepem această forță singulară, ar trebui să observăm mai întâi modul în care percepem realitatea. Fiecare forță din natură este percepută prin capacitatea noastră de a percepe influența pe care o are ea în noi. Cu alte cuvinte, simțurile noastre creează în noi o formă care este similară cu forța care operează asupra ei. De pildă, timpanul reverberează în aceeași frecvență cu frecvența sonoră care se aude, și așa percepem o anumită frecvență ca un sunet.
Conform acestui mecanism, dacă creăm un instrument sau un simţ care va putea funcționa similar cu o forță externă, atunci o vom putea percepe. Așa am dezvoltat receptoarele radio, de exemplu.
Înțelepciunea Cabala se referă la acest mecanism ca fiind „legea echivalenței de formă” – echivalența dintre forma forței naturale și forma simţului care o percepe. Natura cuprinde multe forțe, dar noi le putem percepe doar pe acelea cu care putem crea în noi o anumită echivalență.
Forța singulară a naturii este, totodată, denumită „forța superioară”, întrucât se află dincolo de capacitatea naturală de percepţie a omului. Pentru a o percepe, trebuie mai întâi să-ți schimbi natura într-o formă asemănătoare cu natura forței superioare. Vom explica acest lucru mai târziu, dar pionierul în evoluţia către această forță a fost Adam, al cărui nume derivă din cuvintele ebraice Adameh Le Elyon (Voi fi ca Cel PreaÎnalt) (Isaia 14:14), implicând aspirația sa de a fi asemănător Forței Superioare.
Starea în care o ființă umană se alipeşte Forței Superioare și descoperă legea generală a naturii este numită și „revelarea Sfinţeniei” sau „revelarea Creatorului”. Conform Înțelepciunii Cabala, fiecare persoană este destinată să dobândească această revelare la apogeul evoluţiei sale.
Aici Înțelepciunea Cabala spulberă unul dintre cele mai mari mituri ale umanității – acela că D-zeu este o ființă care locuiește în cer și condamnă destinele în bine sau în rău. Mai degrabă, este vorba de legea generală a naturii. Când vorbim despre revelarea acestei forțe sau a legii, aceasta se referă la înțelegerea sistemului de operare a realității pe care o vedem în fața noastră.
În eseul „Pacea”, publicat de Baal HaSulam în 1933, el subliniază că trebuie să învățăm legile naturii și să le luăm în considerare. Baal HaSulam subliniază că, în ochii cabaliștilor, a vorbi despre natură sau despre D-zeu este unul și același lucru. „Cel mai bine este să ne însuşim și să acceptăm cuvintele cabaliștilor după care HaTeva (natura) are aceeași valoare numerică (în ebraică) cu Elo–him (D-zeu) – optzeci și șase. Atunci, vom putea numi legile lui D-zeu „Miţvot (porunci) ale naturii” sau invers (Miţvot ale lui Elokim cu denumirea de „legile naturii”), pentru că sunt unul și același lucru și nu avem ce să mai discutăm despre asta.”[2]
Înțelepciunea Cabala ne învață metoda de a dezvălui legea generală a naturii. Este o metodă științifică care se bazează pe legi fixe și absolute care urmează o ordine de cauză-și-consecință și al cărei scop este să ofere revelarea Sfinţeniei, și anume revelarea legii generale a naturii în timp ce trăim în această lume.
În eseul său „Esența Înțelepciunii Cabala”, Baal HaSulam explică faptul că „Această înțelepciune nu este nici mai mult și nici mai puțin decât o succesiune de rădăcini care se extind în jos pe cale de cauză-și-consecință, urmând legi fixe, determinate, care se împletesc într-un scop unic, prea-înalt, descris ca „revelarea Dumnezeirii Lui către creaturile Lui din această lume”.[3]
Baal HaSulam adaugă faptul că această revelare nu este destinată câtorva aleși, ci constituie cursul dezvoltării pentru întreaga umanitate. Până când omenirea va atinge această etapă, vor exista o mână de oameni în fiecare generație care vor implementa metoda și vor atinge anumite grade în revelarea evlaviei. Cu toate acestea, „întreaga umanitate este obligată să ajungă în cele din urmă la această dezvoltare imensă”… și „chiar înainte de perfecțiunea întregii umanități, această regulă este pusă în aplicare de câțiva indivizi aleși în fiecare generație.”[4]
*
Descoperirile lui Adam HaRişon au continuat să se dezvolte printr-o linie de cercetători numiți cabaliști care au călcat pe urmele lui Adam. Cunoașterea cabalistică a fost transmisă de la învăţător la student, fapt pentru care aceasta este denumită „Înțelepciunea Cabala”, a primirii (în ebraică: lekabel înseamnă primire)”, adică o înțelepciune transmisă din generație în generație. Potrivit lui Baal HaSulam, „Ordinea acestei cunoașteri este dată doar gură de la gură. Și există, de asemenea, o ordine a evoluției în ea, după care fiecare poate adăuga prietenului său.”[5]
EVOLUȚIA DORINȚEI UMANE
În paralel cu evoluţia spirituală, și anume cea mai înaltă dorință a omului – aceea de a revela secretul vieții – au continuat să evolueze în umanitate şi restul dorințelor. Dincolo de dorința de a supraviețui, s-a dezvoltat și dorința de avere, de dominaţie, de recunoaștere și respect. Dezvoltarea acestor dorințe face să se rotească roțile evoluției omeneşti.
Cabaliștii explică faptul că esența fiecărei ființe creată este voința de a primi încântare și plăcere, dorința de a se încânta. „Voința de a primi este întreaga substanță a creației de la început până la sfârșit. Astfel, toate creaturile, toate nenumăratele lor instanțe și manifestări care au apărut și vor apărea, nu sunt decât măsuri și diferite valori ale voinței de a primi”, scrie Baal HaSulam în „Prefață la Înțelepciunea Cabala.”[6]
În cuvinte simple, voința de a primi încântare și plăcere este imprimată tuturor ființelor create. De fapt, fiecare act pe care îl îndeplinește orice ființă, de la cel mai simplu până la cel mai complicat, vizează doar îmbunătățirea situației noastre, plăcerea proprie sau, alternativ, evitarea durerii. Cu toate acestea, spre deosebire de animale, care operează conform unor instincte neschimbate, voința omului de a primi crește și se dezvoltă constant, determinându-ne să căutăm neîncetat noi modalități de a ne satisface pe noi înșine.
De-a lungul istoriei, evoluția dorinței de a se încânta pe sine însuşi a stabilit cursul dezvoltării umane – în sens pozitiv sau negativ. De pildă, voința de a primi a fost cea mai importantă cauză a cuceririlor, războaielor și evoluției care au afectat omenirea de-a lungul veacurilor. Totodată, însă, dorința de cunoaștere, care a evoluat după dorințele de avere, putere și dominație, a determinat omenirea să dezvolte sisteme științifice, educaționale și culturale.
Întrucât dezvoltarea dorințelor omului este necesară pentru progresul său, Înțelepciunea Cabala nu se străduiește să le diminueze sau să susțină auto-mortificarea, așa cum se obișnuiește în alte învățături. Dimpotrivă, scopul său este de a învăța cum să ne folosim în mod eficient dorințele în creștere, astfel încât să ne ridicăm la un mod de viață mai avansat.
O etapă cheie în dezvoltarea dorinței umane a avut loc în revoluția agricolă, care a permis omului să cultive mai mult decât avea nevoie pentru întreținerea sa. În etapa următoare, omul a înțeles că nu-și poate satisface singur toate nevoile, dar poate schimba fructul muncii sale cu alții.
Până atunci, oamenii păstrau legături sociale în cadrul familiei sau al clanului. Fiecare membru al clanului îşi adusese contribuţia proprie în favoarea colectivităţii, în armonie și echilibru. Legăturile dintre membrii clanului erau legături naturale, biologice.
Atunci când oamenii au început să tranzacționeze unii cu alții, s-a format o nouă formă de conexiune – bazată pe interese, raţiunea principală fiind beneficiul propriu, pentru sine. În acest fel, individualismul a crescut pe măsură ce fiecare individ s-a simțit ca o entitate separată de societate și ca având un interes personal ce a prevalat asupra celui comunitar.
Inițial, preocuparea omului era legată în principal de supraviețuire – hrana și adăpostul, precum și creșterea copiilor. Acum, însă, dorințele sociale au evoluat, iar printre ele a apărut ca importantă noţiunea de concurență. Puterea de a concura a dezvoltat dorința de putere, bogăție și control asupra teritoriilor. În același timp, banii și bogăția au evoluat de la mijloacele de asigurare a susținerii familiei la un scop în sine, pentru sine. Alături de toate aceste evoluții, au apărut aspirații pentru statutul social, iar oamenii au început să caute să-i controleze pe ceilalți și să-i folosească pentru câștigul lor personal.
Deși evoluția dorinței umane este un proces natural care a contribuit imens la avansarea umanității, ea conține și un potențial de distrugere umană. Mai devreme sau mai târziu, ea aduce oamenii într-o competiție prădătoare care nu cunoaște limite.
Cu cât mai mulți indivizi din societate și-au pierdut sentimentul legăturilor comunitare, cu atât era mai necesară stabilirea unor forme de guvernanță care să pună ordine și să le modeleze conexiunile prin stabilirea de legi și norme comunitare. Pentru a lua astfel de măsuri cuprinzătoare, conducătorii au fost puşi într-o ierarhie ordonată și au fost create instituții guvernamentale. Așa au apărut primele regate.
TURNUL EGOULUI – SETEA DE PUTERE
Cu câteva milenii înainte de era noastră, o civilizație înfloritoare a existat în Babilonul antic, între râurile Eufrat și Tigru.
Povestea turnului din Babilon reprezintă marea sete de putere care s-a trezit în oamenii din acea vreme. „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume”(Geneza 11: 4). Babilonienii erau dispuși să lucreze împreună pentru un scop egoist comun. Împreună, au gândit ei, ar putea învinge natura.
Un aspect mai puțin cunoscut, dar crucial în povestea turnului din Babilon este criza relațiilor care a izbucnit printre constructorii turnului în timpul construcției. Potrivit Midraş-ului, „Dacă un bărbat cădea și murea, nu le-ar fi păsat deloc. Dar, dacă ar fi căzut o cărămidă, ei ar fi stat și ar fi plâns spunând: „Când va veni o alta în locul ei?”[7]
Midraş-ul elaborează relativ la nepăsarea și insensibilitatea unuia față de celălalt, indiferența și înstrăinarea socială: „Și-ar fi dorit să vorbească fiecare pe limba celuilalt … dar nu-și cunoşteau limba unul celuilalt. Ce au facut? Fiecare și-a luat sabia și s-au luptat unii cu ceilalţi până la moarte. Cu adevărat, jumătate din lume au murit acolo de sabie.”[8]
Confuzia limbilor descrie deconectarea socială pe care oamenii o simțeau. Au încetat să se mai înțeleagă și comunicarea dintre ei a fost complet întreruptă.
AVRAAM, BABILONUL – UNITATEA E Totul
Pe lângă evoluţia dorințelor care a condus omenirea spre dezvoltarea materială, dorința spirituală, adică dorința de a revela originea vieții – forța cuprinzătoare a naturii – a continuat să se dezvolte în anumiți indivizi. Cu vreo treizeci și opt de secole în urmă, această dorință s-a trezit în Avraam.
Iată cum descrie Maimonide procesul de trezire a dorinței lui Avraam pentru spiritualitate: „De îndată ce s-a dezvăţat de altele, el a început să-şi pună întrebări: … Zi şi noapte a început să mediteze și să se întrebe cum de era posibil ca această roată a lumii să se învârte mereu fără să existe un mecanism. Cine o învârte, căci nu se poate învârti de una singură?”[9]
Conform Înțelepciunii Cabala, ceea ce a fost definit ulterior ca monoteism, şi pe care Avraam l-a iniţiat, este înțelegerea faptului că toate forțele naturii sunt operate de o singură forță care conduce întregul sistem către unitate, către o conexiune reciprocă perfectă între toate părțile realității.[10]
În acele vremuri, babilonienii evoluaseră în direcția opusă – către individualism, unde fiecare era preocupat de satisfacerea propriilor sale nevoi. Contrar comportamentului egocentric al oamenilor din jurul său, Avraam a dezvoltat calitatea milei, a compasiunii; de aceea a fost numit „omul milostivirii”. În ceea ce privește această calitate, cabaliștii subliniază faptul că „Scopul calității milei este acela de a aduce beneficii semenilor.”[11] Calitatea milei este exprimată în dorința de a satisface nevoile celuilalt.
Conform Înțelepciunii Cabala, a percepe forma singulară care operează în întregul sistem al naturii depinde de dezvoltarea dorinței de a face bine altora. Cu cât mai mulţi oamenii generează relații și legături care se bazează pe dorința reciprocă de a se într-ajutora reciproc, de a se trata bine unii pe alţii, de a se gândi la bunăstarea altora, mai degrabă decât la ei înșiși, cu atât vor fi ei mai sincronizați cu forța generală a naturii. Treptat, vor deveni asemănători cu aceasta și vor începe cu toţii să o înțeleagă în unitatea care se va edifica între ei, întrucât vor deveni asemenea ei: adică unul.
Dorința de a dărui și voința de a primi constituie concepte fundamentale în Înțelepciunea Cabala și ne vom referi adesea la ele în toată cartea. Dorința de a dărui ține de dorința de a da și de a iubi. Dăruirea înseamnă a oferi abundență, a oferi dragoste. Opus dorinței de a dărui abundență celorlalți, există voința de a primi doar pentru noi înșine, chiar în detrimentul altora. Aceasta se numește „egoism îngust”.
Baal HaSulam spune: „Natura egoismului omului este aceea că felul în care el îl folosești îl face să fie foarte îngust, întrucât este mai mult sau mai puțin obligat să dobândească o natură a urii și a exploatării celorlalți pentru a-şi ușura propria existență. De asemenea, nu este o ură abstractă, ci una care apare în actele de abuz faţă de aproapele său pentru propriul beneficiu, devenind mai tenebros în funcție de gradele sale de manifestare, cum ar fi înșelăciunea, furtul, jaful și omuciderea. Asta se numește „egoism îngust” și, în această privință, este în contradicție şi în totală opoziţie cu iubirea faţă de ceilalţi. Este o forță negativă care distruge societatea.”[12]
DIRECȚII OPUSE – UNITATE ȘI SEPARAREA
O perspectivă largă asupra direcției de evoluţie a omului arată că, pe de o parte, forța generală a naturii îl împinge spre conexiune și unitate între oameni, şi, pe de altă parte, egoismul în creștere al oamenilor îi împinge spre control, separare și înstrăinare. Această opoziție nu este o coincidență. Natura însăşi ne oferă exemple de coexistență a forțelor opuse: nucleul unui atom, de pildă, constă dintr-o forță de respingere și o forță de atracţie. Forța de atracţie atrage particulele una spre cealaltă în timp ce forța de respingere le împinge să se depărteze una de cealaltă. Același lucru este valabil și pentru forța magnetică sau pentru electricitate.
În natură, toate sistemele aspiră la homeostazie (termenul provenind de la cuvintele grecești homo-similar și stasis-stare), ceea ce înseamnă echilibru sau balansare. Înțelepciunea Cabala explică faptul că aspirația către echilibru este și traiectoria proprie dezvoltării umane.
Diferența fundamentală între nivelurile mineral, vegetal și animal și cel uman este aceea că, în mineral, vegetal și animal, natura însăși este cea care creează echilibrul. La nivelul uman şi comunitar, însă, lucrurile funcționează în mod diferit. Datorită intensificării constante a egoismului îngust, oamenii sunt acționați exclusiv de forța de respingere, care îi separă.
Dezechilibrul dintre egoismul în creștere al omului, care îl determină să se despartă de ceilalți și forța singulară care susține unitatea în toată natura, induce reacții care se manifestă în diferitele forme de suferință pe care le trăiește umanitatea. Cu cât mai mult se dezvoltă în om acest egoism, cu atât acesta îl recunoaște mai uşor și ajunge să fie dispus să acționeze pentru a construi echilibrul în mod conștient.
Echipat cu această perspectivă, Avraam s-a întors la babilonieni. El a încercat să le spună despre acea direcție de dezvoltare care este sincronizată cu sistemul naturii și că forța care o guvernează este una singură. Potrivit lui Maimonide, Avraam „a atins calea adevărului și a înțeles linia dreptății cu propria sa înțelepciune corectă. Iar el știa că există un singur D-zeu. … Pentru că a recunoscut și a știut, el a început să ofere răspunsuri oamenilor din Ur, oraşul din Chaldeea, discutând cu ei și spunându-le că acea cale pe care mergeau nu era calea adevărului. El a început să facă apel la întreaga lume pentru a-i avertiza că există un singur D-zeu al întregii lumi.”[13]
NIMROD – CONDUCEREA PRIN SEPARARE
Cel care conducea regiunea, Nimrod, reprezintă abordarea opusă ideii de unitate atotcuprinzătoare, sugerată de Avraam. Abordarea sa era aceea de a-i folosi pe ceilalți în beneficiul personal. Aceasta este, însă, o abordare firească. Cu cât egoul crește, cu atât această abordare se dezvoltă mai mult și individul caută modalități de a direcţiona tot ceea ce îl înconjoară, inclusiv pe oameni, astfel încât să-i servească lui și să-i satisfacă nevoile din ce în ce mai mari.
Despre Nimrod s-a spus: „Până la vremea lui, toți oamenii erau egali și nimeni nu îi supusese și nu se înstăpenise asupra altora. Nimrod a început, însă, să stăpânească și să conducă întreaga țară.”[14] Celebrul istoric al secolului I, Josephus Flavius, a rezumat procesul preluării puterii de către Nimrod în următoarele cuvinte: „El a schimbat treptat guvernarea într-o tiranie.”[15]
Potrivit Midraş-ului, Nimrod a fost considerat iniţiatorul ideii de a construi turnul Babilonului, el fiind cel cu care s-a confruntat Avraam.[16] Atunci când Avraam a văzut haosul care se desfășura în jurul său, el i-a avertizat pe oameni cu privire la dezastrul pe care ego-ul avea să-l aducă asupra lor prin pofta sa neîngrădită de putere. Potrivit Midraș-ului: „Avraam, fiul lui Terah, i-a văzut construind … și ei au urât cuvintele lui”.[17]
Coliziunea dintre Avraam și Nimrod a fost o înfruntare între două abordări opuse ale vieții: unitate versus separare. Prima îl vede pe fiecare om ca pe un individ independent, fiind în acelaşi timp, totuşi, o parte inseparabilă a întregului. Cea din urmă îl vede pe om ca pe un individ separat și desprins de ceilalţi, care trebuie să se concentreze doar asupra propriului beneficiu.
Lupta dintre cele două abordări este o reflectare a conflictului dintre două forțe opuse: cea de primire și cea de dăruire. De fapt, acest conflict este rădăcina primordială a rezistenței pe care oamenii o simt uneori față de Înțelepciunea Cabala, ale cărei idei au fost reflectate în timpul lui Avraam prin învățătura sa. Rezistența porneşte de la conflictul dintre voința înnăscută de a primi și dorința de a dărui în omul care trebuie să se dezvolte în conformitate cu legea generală a naturii.
Midraş-ul detaliază modul în care Nimrod l-a persecutat pe Avraam, cum l-a aruncat pe Avraam în cuptor, întrucât metoda sa spirituală a evocat în Nimrod teama că această metodă ar putea oferi o alternativă ce l-ar putea priva de tronul său. Obiecțiile lui Nimrod se aliniază diferitelor forme de rezistență la Înţelepciunea Cabala care s-au manifestat de-a lungul generațiilor.
Ideologia pe care o reprezintă Avraam condiționează bunăstarea individului de cea a colectivităţii, a comunităţii. Majoritatea oamenilor înclină către abordarea lui Nimrod, care este mai aproape de natura egocentrică a omului. Cu toate acestea, au fost şi cei care au simțit că acea cale a lui Avraam are virtuţile ei. Împreună cu soția sa Sarah, Avraam i-a învățat şi pe alţii ceea ce a descoperit despre structura lumii, legea unică incluzivă conform căreia este construită realitatea și modul de viață care se potrivește acestei structuri.
Când conflictul ideologic s-a deteriorat odată cu ura față de Avraam și metoda sa, el și-a adunat învăţăceii și a părăsit Babilonul. După cele scrise de Josephus Flavius: „Când caldeenii și alți oameni din Mesopotamia au ridicat o revoltă împotriva lui (Avraam), el a considerat potrivit să părăsească acea țară. La porunca și cu ajutorul lui D-zeu, a venit și a locuit în țara Canaanului.”[18]
Avraam a înțeles că, încă, majoritatea oamenilor nu erau pregătiți să înțeleagă ceea ce descoperise el. Încă nu simțiseră răul și prejudiciul provocat de ego-ul care izbucnise în ei. Ei credeau că, dimpotrivă, pot beneficia de folosirea ego-ului, pentru a reuși și a prospera. Într-un anumit sens, ei aspirau să trăiască „Visul babilonian”, să-și construiască un turn al cărui vârf să ajungă până la cer.
OAMENII CASEI LUI AVRAAM
Maimonide descrie modul în care Avraam a început să-i adune în jurul său pe oamenii care îmbrăţişaseră abordarea lui: „El striga, rătăcind din oraș în oraș și din regat în regat, până când a ajuns în țara Canaanului”. Oamenii din diferite triburi și regate s-au alăturat grupului său. „Întrucât aceştia (oamenii din locurile pe unde a rătăcit) s-au adunat în jurul lui și l-au întrebat despre cuvintele sale, el i-a învățat pe toți … până când i-a readus pe calea adevărului. În cele din urmă, mii și zeci de mii s-au adunat în jurul lui și ei sunt oamenii casei lui Avraam.”[19]
Rabinul cabalist Şmuel Bernstein din Sochatciov (1855-1926), autorul cărții Şem Mişmuel, explică faptul că, prin învățătura lui Avraam, „o mare comunitate s-a adunat în jurul lui, care s-au numit „oamenii casei lui Avraam”, şi care au crescut și au evoluat până a devenit ansamblul adunării lui Israel.”[20]
Așa s-a născut grupul „casa lui Avraam”, care în timp a devenit poporul lui Israel, o națiune a cărei origine a fost ideologică, mai degrabă decât biologică, naturală, precum restul națiunilor.
Grupul lui Avraam a stat la baza poporului lui Israel. Restul babilonienilor au devenit restul națiunilor lumii. Datorită învățăturii lui Avraam și a conducătorilor care l-au urmat, poporul lui Israel a rămas conectat, în timp ce restul națiunilor s-au împrăștiat din Mesopotamia în întreaga lume.
Josephus Flavius descrie acest proces în cartea sa Istoria antică a iudeilor: „După asta, ei au fost împrăștiaţi peste tot … astfel încât întreg continentul a fost umplut cu ei, atât țările de pe continent, cât și cele de peste mări. Unii au traversat şi marea, în vase și au locuit pe insule. Unele dintre aceste națiuni păstrează încă denumirile care le-au fost date de fondatorii lor, dar unele şi-au pierdut denumirile.”[21]
Potrivit surselor, poporul lui Israel nu este numărat printre națiunile lumii, după cum este scris în Cartea Zohar: „Împotriva celor șaptezeci de națiuni din lume, ei erau o singură națiune împotriva tuturor”.[22]
De ce Israel nu sunt număraţi printre națiunile lumii? Poporul lui Israel nu are o bază comună naturală, la fel ca toate celelalte națiuni. Așa cum s-a spus mai sus, ideea lui Avraam este cea care i-a adunat pe diverşii oameni din diferite clanuri, triburi și popoare și i-a transformat într-o națiune unică formată din oameni care anterior erau ca toți babilonienii. Diferența cheie dintre Israel și restul națiunilor constă în înclinația specială spre conexiune deasupra forței egoiste care atrage înspre separare. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că ego-ul nu a continuat să se dezvolte și în poporul lui Israel.
Inițial, grupul lui Avraam a prosperat în țara Canaanului. Oamenii săi au învățat să vadă lumea dintr-o perspectivă largă, care ține cont de toată lumea, ca un sistem unic. Cu toate acestea, din cauza intensificării voinței de a primi și în poporul lui Israel, ego-ul a izbucnit încă o dată. Fisura care a fost creată în grupul urmașilor lui Avraam s-a manifestat într-o criză socială și economică care s-a deteriorat într-o foamete în țara Canaanului, forțându-i să coboare în Egipt.
*
Aici este locul şi momentul pentru a prezenta un principiu important pe care îl învață Înțelepciunea Cabala: Tora nu ne spune povești. Mai degrabă, descrie secvența stărilor care se desfășoară în timpul procesului de dezvoltare spirituală a oamenilor care încearcă să se unească în a fi unul singur. Aceste stări includ întotdeauna intensificarea voinței egoiste de a primi ceea care crește și separă, și opus acesteia dorința de a dărui care se străduiește înspre conexiune. Aceste două forțe se află într-un conflict fără sfârșit. Acesta este motivul pentru care s-a spus în Zohar: „Tora nu vine să spună literal povești. Mai degrabă, toate cuvintele sale sunt secrete sublime.”[23]
EGIPT ŞI ISRAEL
„Nu constituie deloc inima Torei să ne spună simple fapte și evenimente care au avut loc. Inima este interiorul ei, explicația interioară a problemelor. ”
Rav Kook, Scrisorile lui Raiah, Vol. 1, Scrisoarea nr. 134
Pentru a demonstra abordarea cabalistică a textului Bibliei (Vechiul Testament), ar trebui să ne uităm la modul în care cabaliștii interpretează, de pildă, relația dintre Iosif și frații săi ca pe o reflectare a forțelor de separare sau conexiune care îi controlează.
Povestea lui Iosif descrie criza relației dintre ei și intensificarea forţei de separare care a provocat în cele din urmă coborârea în Egipt. Frații au dispărut și Iosif a plecat să-i caute. În timp ce căuta pe câmp, a dat peste un bărbat care l-a ajutat: „Un bărbat l-a găsit și iată că rătăcea pe câmp. Și bărbatul l-a întrebat: «Ce cauți?» Și el a spus: «Îmi caut frații; vă rog să-mi spuneți unde pășunesc ei (turma).» Și bărbatul i-a spus: «S-au mutat de aici.»”[24] RAŞI, cel mai mare interpret al Bibliei și Talmud-ului (1040-1105), explică: „S-au mutat de aici – s-au mutat de la frăție”. Rav Baruch Şalom Aşlag (RABAŞ, 1907-1991) adaugă la această interpretare: „S-au mutat de la frăție, adică nu vor să se conecteze cu tine. Asta, în cele din urmă, a făcut ca poporul lui Israel să plece în exil în Egipt.”[25]
Cu alte cuvinte, abandonarea aspirației de legătură și fraternitate dintre fiii lui Iacov i-a redus la o stare numită „Egipt”. Egiptul antic, imperiul care a pus dorinţa de putere pe un piedestal, care a sfințit trupul și a venerat bogăția materială, simbolizează noul nivel care i-a preluat pe copiii lui Israel.
„Rădăcina primirii în om se numește «iubire de sine», iar aceasta este considerată «Egipt»”[26] scrie RABAŞ. Intensificarea dorinței egoiste a adus poporul lui Israel într-o stare în care fiecare trăia pentru el sau pentru sine și era preocupat numai de bunăstarea sa. Treptat, fricțiunile și problemele au crescut până când suferința tot mai mare le-a generat dorința de a reveni la o stare de dragoste pentru ceilalți. Cu toate acestea: „A fost dificil pentru Israel să depășească aceste gânduri”, scrie RABAŞ. „Acesta este înţelesul celor scrise: «Și copiii lui Israel oftau din muncă»”.[27]
Contrar a ceea ce cred oamenii astăzi, anume că ar fi mai bine să se concentreze asupra binelui propriu, ceea ce i-a condus la dureri şi suferinţe, este însăşi desprinderea de senzația integralităţii și concentrarea asupra individului. Numai atunci când durerea a devenit insuportabilă ei au fugit de acea stare.
Copiii lui Israel au înțeles că pentru a scăpa din starea de „Egipt”, aveau nevoie de un lider care să adapteze metoda lui Avraam la noua lor stare, adică de cineva care să-i poată uni din nou, deasupra nivelului egoist ieşit la suprafaţă. Moise a fost cel mai potrivit om pentru a conduce poporul. El a meritat acest lucru nu atât datorită elocvenței sau carismei sale, ci mai degrabă datorită acelei calități pe care Avraam a avut-o și el, a compasiunii, a grijii pentru ceilalți.
Se spune că, atunci când Moise i-a văzut pe copiii lui Israel făcând muncă grea în Egipt, „El şi-ar fi dat o mână pentru a-i ajuta pe fiecare dintre ei”.[28] Conduşi de Moise, poporul lui Israel s-au unit din nou și au ieșit din robia din Egipt. Cu alte cuvinte, au reușit să se elibereze de voința de a primi și s-au ridicat la o stare mai avansată a dorinței de a dărui, o stare de unitate și conexiune între ei și cu Forța Superioară.
NAŞTEREA UNEI NAŢIUNI
În urma exodului din Egipt, adică a evadării din ego, Israel au ajuns în etapa următoare a dezvoltării lor. Tora (Pentateuhul) descrie acest lucru sub forma evenimentelor de la poalele Muntelui Sinai.
Şederea la poalele Muntelui Sinai simbolizează o stare în care ego-ul a evoluat la un nou nivel. Forța de primire a omului continuă să crească și să genereze noi gânduri de separare și de ură. În ebraică, Har (munte) înseamnă Hirhurim (gânduri), [29] iar Sinai provine din cuvântul Sina’a (ură).[30]
Evenimentele de la poalele Muntelui Sinai sunt unice întrucât copiii lui Israel au reușit să se ridice împreună și să depășească starea de separare și ură pe care o trăiseră. Pornind de la un sistem de conexiuni între ei zdrobit, ei au reușit să-l refacă la un nivel superior de unitate. De aceea este scris: „Israel şi-au aşezat tabăra acolo înaintea muntelui – ca un singur om cu o singură inimă.”[31]
Efortul comun de a ieși din criză a creat condițiile speciale necesare nașterii unei națiuni, așa cum explică Baal HaSulam, „Asta întrucât fiecare individ din națiune s-a detașat complet de iubirea de sine și a dorit numai binele aproapelui său.”[32]
Pe Muntele Sinai, Moise a descoperit cum să adapteze metoda de conexiune a lui Avraam la nivelul crescând al egoismului care se va fi manifestat la copiii lui Israel și cum să-i conducă pe nişte oameni având o voință puternic dezvoltată de a primi pentru ei înspre construirea de conexiuni de dăruire și iubire, acolo unde ar fi revelată forța unică ce operează în realitate.
Această nouă metodă a primit numele de „Tora”, provenind din cuvintele Ohr (lumină) și Hora’a (instrucțiune). „Tora este lumină simplă … a cărei sfinţenie este infinită”, scrie Baal HaSulam, [33] și, tot aşa, „Cuvântul Tora provine din cuvântul Hora’a (instrucțiune)”. [34]
Astfel, nivelul de legătură și unitate pe care l-au obținut copiii lui Israel le-a permis să primească Tora. După cum s-a spus mai sus, Tora poate părea o colecție de povești și reguli, dar ea ascunde în profunzimile ei îndrumarea către dezvoltarea dorinței omului și conducerea lui de la iubirea de sine la dorința de a dărui altora. Această îndrumare este ceea ce ne învață Înțelepciunea Cabala.
*
Se pare că poporul lui Israel s-a format în jurul unei baze ideologice dintr-un grup de oameni care au implementat metoda de conectare a oamenilor în scopul dezvăluirii forței unice.
Pe parcursul istoriei, poporul lui Israel va trece prin etape de unire și separare, apropiere și îndepărtare. Conform Înțelepciunii Cabala, de-a lungul acestui lanț de evenimente există o dezvoltare acumulativă și nu o regresie. La fiecare nivel al acestei dezvoltări, este dezvăluită în poporul lui Israel o forță egoistă mai puternică, deasupra căreia trebuie să construiască un nivel superior de unitate cu ajutorul metodei de conexiune care este ascunsă în Tora.
În procesul de dezvoltare, unele perioade se vor simți ca fiind urcări iar altele ca fiind coborâri. Unele stări vor părea perfecțiune și vor da prosperitate, fiind urmate, însă, de prăbușiri. Uneori, oamenii lui Israel vor locui în țara lui Israel, iar alteori vor fi exilați. Ca urmare a tuturor acestor lucruri, poporul lui Israel va deveni, însă, piatra de temelie pentru dezvoltarea viitoare a restului lumii către unitate. Direcția dezvoltării este înspre conectarea într-un singur sistem în care forţa de dăruire și iubire este resimțită între toți oamenii.
De aceea Rav Kook subliniază: „Această națiune … a fost creată și a venit pentru întreaga lume, pentru a o pregăti pentru viitor.”[35] La fel, Baal HaSulam spune clar că: „Scopul creației stă pe umerii întregii rase umane, fie ea neagră, albă sau galbenă, fără nicio diferență esențială.”[36]
(înapoi la UN POD FOARTE ÎNGUST – click)