(înapoi la pagina SCRIERILE ULTIMEI GENERAŢII – click)
Noi, oamenii, suntem ființe sociale. Întrucât nu ne putem satisface nevoile vitale fără ajutorul celorlalți, parteneriatul cu mulți alţii este necesar pentru existența noastră. Nu este aici locul pentru a explora evoluțiile națiunilor și ne-ar fi de ajuns să studiem realitatea așa cum apare ea în ochii noștri.
Este o realitate faptul că nu ne putem îndeplini necesităţile de unii singuri și că avem nevoie de o viață socială. Prin urmare, indivizii au fost obligați să se unească într-o uniune numită „națiune” sau „stat”, în care fiecare participă cu propria ocupaţie, unii în agricultură și alții în artizanat. Ei se conectează prin comercializarea produselor lor. Astfel s-au constituit națiunile, fiecare cu natura sa unică, atât în viața materială, cât și în viața culturală.
Observând viața, vedem că procesul unei națiuni este la fel ca procesul unui individ. Funcționarea fiecărei persoane în cadrul națiunii este precum funcționarea organelor într-un singur trup. Trebuie să existe o armonie completă între organele fiecărui individ – ochii văd, iar creierul este ajutat de ei să gândească și să dea soluţii, şi atunci mâinile muncesc sau se luptă, iar picioarele merg. Astfel, fiecare stă pregătit și își așteaptă rolul. În mod similar, organele care alcătuiesc trupul națiunii – consilieri, angajatori, muncitori, distribuitori etc. – ar trebui să funcționeze în deplină armonie între ei. Acest lucru este necesar pentru o viață normală a națiunii și pentru o existență în siguranţă.
Întrucât moartea naturală a individului rezultă din dizarmonia dintre organele sale, declinul natural al națiunii rezultă din unele obstrucționări care au avut loc printre organele sale, după cum au mărturisit înțelepții noștri (Tosfot, Baba Meţia, Capitolul 2), „Ierusalimul a fost distrus numai datorită urii nefondate care a existat în acea generație.” În acea perioadă, națiunea a a vut de suferit și a murit, iar organele sale au fost împrăștiate în toate direcțiile.
Prin urmare, este necesar ca fiecare națiune să fie puternic unită în interior, astfel încât toți indivizii ce o alcătuiesc să fie atașați unul de celălalt prin iubire instinctivă. Mai mult, fiecare individ ar trebui să simtă că fericirea națiunii este propria sa fericire, iar decăderea națiunii este propria sa decădere. Oricine ar trebui să fie dispus să dea totul pentru națiune ori de câte ori este nevoie. În caz contrar, dreptul lor de a exista ca națiune în lume este sortit pieirii dintru început.
Asta nu înseamnă că toți oamenii din națiune, fără excepție, trebuie să fie așa. Ci faptul că oamenii acelei națiuni, care simt acea armonie, sunt cei care fac națiunea, iar măsura fericirii națiunii și durabilitatea sunt măsurate prin calitatea lor. După ce a fost determinat un cuantum suficient de indivizi care să asigure existența națiunii, pot exista într-o anumită măsură şi membre libere, care nu sunt legate de trupul națiunii în măsura menționată mai sus, întrucât baza este deja asigurată fără ele.
Prin urmare, încă din cele mai vechi timpuri, nu am găsit comunităţi și societăți fără o relaţie de rudenie între membrii lor, întrucât acea iubire primitivă, care este necesară existenței societății, se găsește numai în familiile care sunt ramuri ale unui singur tată.
Cu toate acestea, pe măsură ce generațiile au evoluat, au existat deja societăți conectate sub termenul de „stat”, adică fără legături familiale sau rasiale. Conexiunea individului cu statul nu mai este numai o legătură naturală, primitivă, ci provine dintr-o nevoie comună în care fiecare individ se leagă de colectiv într-un singur trup, care este statul. Iar statul protejează trupul și posesiunile fiecărui individ cu toată puterea unui stat.
Într-adevăr, acea tranziție, în care generațiile s-au mutat de la națiunea naturală la starea artificială, de la legături care provin de la iubirea primitivă la legături care provin dintr-o nevoie comună, nu preia nimic din condițiile necesare într-o stare naturală, rasială. Regula este aceea că, întrucât fiecare individ sănătos are un control complet asupra propriilor sale organe, care se bazează exclusiv pe iubire, deoarece organele se supun cu bucurie fără nici o teamă de pedeapsă, statul ar trebui să-i domine complet pe toți indivizii din interiorul său în raport cu nevoile sale generale, bazat pe iubire și devotamentul instinctiv al indivizilor față de colectivitate. Aceasta este forța cea mai convenabilă, suficientă pentru a orienta indivizii către nevoile colectivităţii.
Dominația bazată pe constrângere și pedeapsă este, însă, o forță prea slabă pentru a-l pune în mișcare pe fiecare individ atât cât este necesar pentru a proteja nevoile colectivităţii. Iar colectivitatea va slăbi și nu își va putea îndeplini angajamentul de a păzi și de a asigura trupul și bunurile fiecărui individ.
Și nu ne preocupă aici forma guvernării statului, indiferent dacă este autocratică, democratică sau cooperativistă. Ele nu schimbă deloc esența stabilirii forței unității sociale. Aceasta nu poate fi stabilită, cu atât mai puțin perpetuată, dacă nu există legături de iubire socială.
Este ruşinos să recunoaștem că în timpul exilului am pierdut unele dintre cele mai prețioase virtuţi iar cea mai importantă este pierderea conștiinţei naționale, adică a acelui sentiment natural care leagă și susține fiecare națiune. Firele iubirii care leagă națiunea, care sunt atât de naturale și primitive în toate națiunile, au degenerat și s-au desprins din inimile noastre și au dispărut.
Și cel mai rău este faptul că, chiar și puținul care ne-a rămas din iubirea de națiune, nu ne este insuflată în mod pozitiv, așa cum este în toate națiunile. Mai degrabă, ea există în interiorul nostru pe o bază negativă: este suferința comună pe care fiecare dintre noi o îndură fiind membru al națiunii. Acest lucru a imprimat în noi o conștiinţă națională și o apropiere, ca și în cazul tovarăşilor de suferinţă.
Aceasta este o cauză exterioară. Atâta timp cât această cauză exterioară s-a adăugat și s-a amestecat cu conștiința noastră națională naturală, a apărut un fel ciudat de iubire națională care a stârnit această confuzie, nefirească și de neînțeles.
Și, cel mai important, este complet inadecvată pentru sarcina sa. Măsura sa de căldură este suficientă doar pentru o emoție efemeră, dar fără forţa și puterea cu care putem fi reconstruiți ca națiune care îşi poartă singură de grijă. Acest lucru se datorează faptului că o unitate care există în baza unei cause exterioare nu este deloc o unitate națională.
În acest sens, suntem ca o grămadă de nuci, unite cu un singur corp din exterior printr-un sac care le învelește și le ţine la un loc. Măsura unităţii lor nu le face să fie un singur trup și fiecare mișcare aplicată sacului produce între ele agitaţie și separare. Astfel, ele ajung tot timpul la noi asocieri și agregări parțiale. Vina este că le lipsește unitatea interioară și toată forța lor de unitate le provine din incidente exterioare. Asta face foarte mult rău inimii noastre.
Într-adevăr, scânteia naționalismului a fost păstrată în noi în totalitate, dar s-a estompat și a devenit inactivă. Ea a fost, totodată, foarte mult afectată de amestecul pe care l-a primit din exterior, așa cum am spus. Totuşi, acest lucru nu ne face mai bogaţi, şi realitatea este foarte amară.
Singura speranță este să punem la punct temeinic o nouă educație națională, să descoperim și să aprindem încă o dată iubirea națională firească ce s-a estompat în noi, să reînviem din nou mușchii naționali, care au fost inactivi în noi de două milenii, prin toate mijloacele potrivite acestui scop. Atunci vom ști că avem o bază firească și de încredere de reconstruit, pentru a ne continua existența ca o națiune calificată să se poarte ca toate celelalte națiuni ale lumii.
Aceasta este o condiție prealabilă pentru orice întreprindere sau acţiune. La început, fundația trebuie construită într-un mod suficient de sănătos pentru a purta sarcina pe care este menită să o poarte. Apoi începe construcția clădirii. Dar este o rușine să edifici o construcţie fără o bază suficient de solidă. Nu numai că nu reuşeşti să construieşti nimic, dar îi pui și pe alții de lângă tine în pericol, întrucât construcţia se va prăbuşi la cea mai mică mișcare și părțile ce o alcătuiesc se vor împrăștia în toate direcțiile.
Aici trebuie să fac o remarcă privind educația națională menționată mai sus: Deși îmi propun să imprim o mare iubire printre indivizii din națiune în special și în întreaga națiune în general, cât mai deplină cu putinţă, asta nu are nimic de-a face cu șovinismul sau fascismul. Sunt lucruri pe care le detestăm, iar conștiința mea este complet lipsită de ele. În ciuda aparentei similitudini în modul cum sună cuvintele, din moment ce șovinismul nu este altceva decât o iubire națională excesivă, ele sunt în esență două lucruri la fel de departe unul de celălalt ca şi negrul de alb.
Pentru a percepe cu ușurință diferența dintre ele, ar trebui să le comparăm cu măsurile egoismului și altruismului în individ. După cum s-a spus mai sus, procesul națiunii este foarte asemănător cu procesul individului în toate detaliile sale. Aceasta este o cheie generală prin care pot fi percepute toate legile naționale fără a devia de la ele mai la dreapta sau mai la stânga, nici măcar cât un fir de păr.
În mod evident, măsura egoismului inerentă fiecărei creaturi este o condiție necesară în existența reală a creaturii. Fără ea, aceasta nu ar fi o ființă aparte și distinctă în sine. Acest aspect nu ar trebui, totuşi, să nege în niciun fel măsura altruismului într-un individ. Singurul lucru necesar este stabilirea unor limite distincte între ele: Legea egoismului trebuie păstrată în toată puterea sa, în măsura în care privește minima existență. Iar, pentru orice surplus dincolo de această măsură, se permite renunțarea în favoarea bunăstării semenilor.
Bineînțeles, oricine acționează în acest mod trebuie considerat excepțional de altruist. A renunţa, însă, și la cota minimă necesară, în beneficiul altora, riscându-ţi astfel propria viață, este complet nefiresc și nu poate fi susţinut decât numai o singură dată în viață.
Egoistul excesiv, care nu ține cont deloc de bunăstarea altora, este detestabil în ochii noștri, întrucât aceasta este substanța din care sunt alcătuiţi toţi jefuitorii, ucigașii și toți cei corupți. Este la fel în ce priveşte egoismul și altruismul național: și iubirea națională trebuie să fie imprimată tuturor indivizilor națiunii, nu mai puțin decât iubirea individuală egoistă a individului pentru propriile nevoi, suficientă pentru a susține existența națiunii ca atare, astfel încât să se poată susuţine singură. Iar surplusul acestei măsuri minime poate fi dedicat bunăstării umanitare, întregii umanități, fără nicio distincție de națiune sau rasă.
Dimpotrivă, suntem total înrăiţi de egoismul național excesiv, pornind de la națiuni care nu țin cont de bunăstarea altora, până la cele care jefuiesc și ucid alte națiuni pentru propria lor plăcere, ceea ce numim „șovinism”. Astfel, cei care renunţă complet la naționalism și devin cosmopoliţi din motive umaniste, altruiste, fac o eroare fundamentală, întrucât naționalismul și umanismul nu se contrazic deloc.
Prin urmare, este evident că iubirea națională este fundamentul fiecărei națiuni, la fel cum egoismul este baza tuturor ființelor existente individual. Fără ea, nu ar putea exista pe lume. În mod similar, iubirea națională a indivizilor unei națiuni constituie fundamentul independenței fiecărei națiuni. Acesta este singurul motiv pentru care naţiunea continuă sau încetează să mai existe.
De aceea, aceasta ar trebui să fie prima preocupare în renașterea națiunii. Această iubire nu se află în prezent în noi, pentru că am pierdut-o în timpul rătăcirii noastre printre națiuni în ultimele două milenii. Numai indivizii s-au adunat aici, fără legături de pură iubire națională între ei. Mai degrabă, unul este conectat printr-un limbaj comun, altul printr-o patrie comună, un al treilea printr-o religie comună și un al patrulea prin istoria comună. Toți își doresc să trăiască aici în funcţie de modul în care au trăit în națiunea din care au venit. Ei nu iau în considerare faptul că acolo exista deja o națiune bazată pe membrii săi înainte ca ei să se fi alăturat acesteia și la a cărei edificare ei nu participaseră activ.
Cu toate acestea, atunci când o persoană vine în Israel, unde nu există ordinea prestabilită suficientă pentru ca o națiune să funcționeze de la sine, nu avem altă substanță națională pe care să ne putem baza și nici nu ne dorim acest lucru. Mai degrabă, aici trebuie să ne bazăm în totalitate pe propria noastră structură; și cum am putea face acest lucru atunci când nu există o legătură națională naturală care să ne unească pentru această sarcină?
Aceste legături slăbite – limba, religia și istoria – sunt valori importante și nimeni nu le neagă meritul național. Cu toate acestea, ele sunt încă totalmente insuficiente pentru a se constitui ca fundament pentru susținerea independentă a unei națiuni. În cele din urmă, tot ce avem aici este o adunare de străini, descendenți ai culturilor a șaptezeci de națiuni, fiecare construind o scenă pentru sine, pentru propriul spirit și pentru propriile înclinații. Nu există aici nimic elementar care să ne unească pe toți din interior într-o masă unitară.
Știu că există un lucru comun tuturor: evadarea din amarul exil. Totuşi, aceasta este doar o unire superficială, precum sacul care ține nucile laolaltă, așa cum am spus mai sus. De aceea am spus că trebuie să instituim pentru noi înşine un tip aparte de educație printr-o diseminare pe larg, pentru a insufla fiecăruia dintre noi un sentiment de iubire națională, atât de la un individ la altul, cât și de la indivizi la întreg, pentru a redescoperi iubirea națională care a fost insuflată în noi încă de pe vremea când eram în ţara noastră ca națiune printre națiuni.
Aceast articol le precede pe toate celelalte pentru că, în afară de faptul că este fundamentul, el conferă statură și succes tuturor celorlalte acțiuni pe care dorim să le întreprindem în acest domeniu.
A.G.
(înapoi la pagina SCRIERILE ULTIMEI GENERAŢII – click)