(înapoi Cartea INTERVIU CU VIITORUL – click)
Sufletul trebuie să treacă printr-un anumit proces de dezvoltare în trup. Este nevoie de mai mult de o viață pentru a o finaliza și de îmbrăcare în mai multe trupuri și de mai multe cicluri. Este un proces clar pe care omul îl parcurge în viața sa și, totuși, își poate duce întreaga viață fără să simtă că are un suflet, fără să simtă partea spirituală din el, neîmplinindu-şi astfel scopul vieții în această lume.
Sufletul este doar o dorință de a se încânta pe sine, de a primi. Acesta definește atributele și nevoile trupului, în timp ce trupul în sine este un obiect mort. Dezvoltarea sufletului creează diferite nevoi în om. Dorințele sale se schimbă odată cu evoluția sa de la dorințele de plăceri corporale – mâncare, somn și sex, la fel ca la animale, la dorința de a reveni la starea sa spirituală, starea sa primară din care a coborât în această lume.
Aceste dorințe nu evoluează pe rând, ci amestecat. De aceea, individul poate simți că are poftă de cunoaștere și, în același timp, o dorință de bani, onoare și sex. Se întâmplă în orice individid, întrucât toate dorințele sunt făcute dintr-un compus unic.
Același lucru este valabil și pentru dorința de spiritualitate. Ea poate fi dezvăluită împreună cu dorințe inferioare, dar ceea ce o face diferită este faptul că omul nu o poate satisface cu nimic banal, întrucât sursa acestei dorințe este în afara lumii noastre. Revelarea unei astfel de dorințe mărturisește gradul de dezvoltare a sufletului.
Sufletele se întorc și coboară în trupurile acestei lumi și evoluează de-a lungul mai multor vieți, până în momentul în care individul simte o atracție pentru ceva care se află în afara acestei lumi. Omenirea suferă diferite faze de dezvoltare, iar sufletele contemporane revelează dorințe de spiritualitate. În trecut, astfel de dorințe au apărut doar la persoane individual, dar astăzi le putem vedea apărând în milioane de oameni.
Sufletele suferă un proces de evoluţie a dorințelor. Se întâmplă numai în sufletele îmbrăcate în trupuri, adică în sufletele din această lume. Motivul este acela că sufletul primordial, numit Adam HaRişon (Primul Om), a fost incapabil să aprecieze și să respecte starea sa perfectă și eternă și să se bucure de ea, pentru că nu aspira la acea stare din propria dorință. Pentru a primi plăceri infinite, completitudine, cunoaștere și eternitate, trebuia să existe o dorință independentă pentru plăcere și, totodată, senzația absenței sale. De aceea sufletul primordial, pe cât de perfect a fost creat, nu și-a putut simți propria perfecțiune și a trebuit să coboare la nivelul cel mai de jos, în lumea noastră, astfel încât să se ridice din acest punct inferior și să învețe să aprecieze starea perfectă.
Întrucât suntem cu toții părți ale aceluiași suflet, orice individ trebuie, fie în această viață, fie în cea viitoare, să se dezvolte până la punctul în care va începe să simtă o dorință de a se conecta cu Cel Superior și să revină la starea inițială din care a venit sufletul său și la care trebuie să se întoarcă.
Omul trebuie, însă, să dobândească acea stare preliminară în timp ce se află în această lume, când sufletul său este îmbrăcat într-un trup. La început sufletul era la locul său, legat de rădăcina sa, dar nelegat de un trup. Diferența dintre acea stare și cea în care sufletul este îmbrăcat într-un trup este aceea că în cea din urmă, sufletul dobândeşte mult mai multă lumină superioară și plăcere decât în starea preliminară.
Chiar dacă individul începe să simtă nevoia să se întoarcă la rădăcina sa spirituală, o simte inconștient. Prin urmare, el suferă alte procese înainte ca dorința inițială să se transforme într-o dorință autentică care ar putea de fapt să primească și să aprecieze plăcerea sublimă, starea perfectă.
Toate creaturile au un suflet, nu doar oamenii, ci și mineralul, vegetalul și animalul. Există un motiv întemeiat pentru care spun că omul a fost creat ultimul, adică ultimul din lanțul descendenței de Sus, cel inferior, cu cea mai mare dorință de plăcere. În raport cu rădăcina sa, omul este creatura cea mai îndepărtată de spiritualitate. Dar tocmai pentru că omul are dorințe mari, el este capabil să le răstoarne și să se ridice pentru a dobândi împlinirea spirituală.
Dorința pe care o avem pentru spiritualitate nu este, însă, una mare. Prin urmare, trebuie să o intensificăm până la punctul în care putem fi umpluți cu întreaga lumină superioară și cu sublima încântare. Prin urmare, întreaga noastră lucrare este de a obține o dorință de spiritualitate care ar fi mai mare decât toate celelalte dorințe. Pentru a ne ajuta să dezvoltăm dorința de a simți plăcerea perfectă, eternă, o lumină invizibilă coboară în sufletele noastre din rădăcinile noastre, care trezește în noi dorințe noi pe care nu le înțelegem.
Asta este ceea ce creează în jurul nostru un anumit anturaj, condițiile interioare și exterioare care trezesc în noi nevoia de a dezvolta aceste dorințe. El poate fi un mediu ostil sau o senzație de frică faţă de un dușman interior din noi. Dacă astfel de senzaţii apar într-un individ, el are sentimentul că îi este frică. Dar omul este făcut să înţeleagă, fie direct, fie printr-un mesager, că aceste condiții exterioare i-au fost trimise intenționat, astfel încât să-l trezească pentru a se conecta cu Cel Superior și să se teamă de dușmanii falși, de „marionete”.
Ne sunt trimise tot felul de stări neplăcute, astfel încât să înțelegem în cele din urmă că nu de lucrurile exterioare trebuie să ne temem, ci de lipsa de contact cu Forţa Superioară, de absența spiritualității. O dorință completă de spiritualitate este construită treptat, prin ascensiuni și coborâri care vin intermitent: coborâri la dorințele acestei lumi și ascensiuni la dorințele celei superioare.
Lumea noastră înconjurătoare este creată de lumina superioară. Aceasta este diferența dintre gradul nostru actual și cel pe care ar trebui să-l atingem pentru a trăi după suflet și nu după trup. Dacă individul nu poate simți lumea superioară, i se pare că el și lumea ar avea propria lor existență și nu poate vedea cât de mult această lume și el sunt controlați de Sus. Acesta este motivul pentru care ne simțim anturajul ca fiind ostil și nu ca un mijloc de a ne grăbi să ne întoarcem la rădăcina noastră.
Înainte ca sufletul să coboare în trup, el este un punct mic în rădăcina sa. De acolo, sufletul coboară în lumea noastră, îmbrăcat într-un trup și își pierde contactul cu rădăcina sa. Poate reveni la rădăcina sa numai dacă anulează dorințele trupești de a avea plăceri lumești. Sunt, cu totul, 620 de dorințe în trup. Rectificându-le, sufletul revine la rădăcina sa, unde primește plăceri de 620 de ori mai mari decât înainte să fi coborât.
Oamenii care au parcurs acest drum sunt numiți cabaliști. Ei trăiesc în lumea noastră și în rădăcina spirituală concomitent. Ei ne spun cum să ne ridicăm în gradele care urcă din această lume înapoi la rădăcina noastră spirituală. Când le citim explicațiile, atragem iluminarea luminii superioare care ne trage înainte.
De-a lungul generațiilor, cabaliștii au ajutat omenirea să avanseze către scopul său, adică scopul creației. Dar acest ajutor a fost în mare parte secret, „în culise.” Astăzi, însă, întrucât dorința de spiritualitate s-a dezvoltat deja în milioane de oameni, cabaliștii afirmă în mod clar că ajutorul întregii populații este necesar pentru a atrage lumina spirituală prin studiul Înțelepciunii Cabala. Primii care au vorbit despre asta au fost Baal HaSulam (Rav Yehuda Aşlag) și Rav Kook, care au avertizat în mod anume că, dacă studiul Cabalei nu va începe, întreaga lume va fi pusă în pericol și în primul rând iudeii.
Un suflet care a atins contactul cu Creatorul poate efectua rectificări mult mai mari în această lume decât poate face întreaga populație. Când efectuează rectificări, El le împlineşte prin mulţime, motiv pentru care omenirea trebuie să păzească astfel de oameni. În spiritualitate, munca individuală este mai importantă decât munca în colectiv, deși este imposibil să le comparăm, întrucât o lucrare individuală folosește „o linie”, în timp ce munca în colectiv este „în cercuri”. Acestea sunt două tipuri diferite de muncă spirituală și ambele sunt importante.
Astăzi, cabaliștii au nevoie de sprijin public pentru a rectifica lumea. Sprijinul trebuie să provină, cel puțin parțial, dintr-un interes real pentru Cabala, ascultând prelegeri despre Cabala și participând la cursuri. Acest lucru este suficient pentru ca un cabalist să ridice colectivitatea.
Cabaliștii sunt în contact direct cu spiritualitatea, dar sunt susținuți în munca lor și de oameni. Ei ridică dorințele oamenilor către lumea spirituală. Se face în așa fel încât cabalistul adună în el toate suferințele colectivităţii, pe care le simte ca fiind exterioare lui, și apoi le ridică la lumea superioară. Cabalistul primește recompensa și lumina din lumea superioară, care coboară asupra oamenilor și strălucește asupra vieții lor în această lume.
Deși majoritatea oamenilor simt suferinţele, ei nu sunt conștienți de scopul acestor suferinţe. Dacă omul ar putea vedea ce creează în el senzaţia de suferinţă, așa cum fac cabaliștii, el nu ar mai vrea să scape de ea, ci doar să o rectifice. Un cabalist poate simți de fapt suferința mulţimii, dar adaugă scopul suferinței și astfel îl rectifică din rădăcină.
Durerea se naşte dintr-o lipsă, dintr-o nevoie de ceva spiritual, care este motivul tuturor bolilor și suferințelor. Colectivitatea simte durerea sub forma suferinței în lumea noastră, cum ar fi: boala, sărăcia și pierderea, în timp ce cabalistul o transcende în suferință care provine dintr-o lipsă de completitudine spirituală.
Noi nu cunoaștem sistemul de creație și de aceea îl folosim incorect. Este ca și cum o persoană trebuie să învețe să manipuleze o mașină complexă cu multe sisteme electronice, mecanice, hormonale și nervoase, precum și multe alte sisteme necunoscute pe care nu le cunoaște și nu le poate simți. Apăsa butoanele înainte de a afla cum să acționeze această mașină.
Cabaliștii ne îndeamnă să studiem pentru a ști cum să acționăm această mașină. Conform gândului creației, noi trebuie să operăm această mașină iar acesta este singurul scop pentru care a fost creat omul. Tocmai de aceea omului i s-a dat libertatea de alegere, spre deosebire de celelalte creaturi, pentru ca astfel el să caute singur îndrumarea Creatorului și să o justifice. Atunci el ar trebui să-l înlocuiască pe Creator în îndrumarea creației.
Acesta este motivul pentru care Creatorul l-a făcut pe om un egoist, pentru început, spre deosebire de îngeri, sau de nivelurile mineral, vegetal și animal ale naturii. Îngerii sunt forțe cărora le este refuzată orice alegere liberă, precum animalele din lumea noastră. Conducerea creației este posibilă numai atunci când există libertatea de alegere. Dacă omul nu participă la această conducere și nu își dă seama de posibilitatea de a-și folosi libertatea de alegere și vrea să trăiască ca toate celelalte animale, atunci natura, însemnând creația, continuă să evolueze după aceeași lege care conduce în mod independent întreaga omenire şi universul către scop.
În această lege, care aduce toate ființele vii către scopul creației, adică înspre cea mai bună și mai confortabilă stare, există două forțe active: judecata (Din) și mila (Rachamim), după cum se spune: „La început, Dumnezeu a creat lumea cu atributul lui Din, a văzut că lumea nu poate exista și a asociat-o cu atributul lui Rachamim. ”
Este alegerea noastră dacă să avansăm către împlinirea scopului creației în mod independent, cu puterea blândă a milei, sau să lăsăm lucrurile în seama naturii, adică a forței dure a judecății. În cele din urmă, ceea ce trebuie să alegem este dacă să studiem Cabala, să avansăm în mod conștient către scop, sau să nu studiem și să avansăm „cumva”, neștiind ce ne așteptă. Numai în această alegere ne vom găsi libertatea.
Această alegere ne privește pe noi toți, întreaga națiune, întrucât societatea noastră este construită precum o piramidă. Ne completăm acţiunile reciproc în încercarea de a înțelege providența. Deși rectificarea începe în partea de sus, pregătirea pentru aceasta începe în partea de jos și, dacă nu există nicio dorință pentru rectificare în partea de jos, va fi imposibil să se facă ceva sus.
Conducerea conștientă a lumii este destinată câtorva aleși, dar mulţimea are propria greutate și poate face diferența, deși într-un mod diferit, prin studiul Cabalei. De îndată ce începe să pună întrebări despre lumea din jur, ea începe să schimbe orientarea lumii în bine.
Nu este nevoie ca întreaga mulţime să obțină cunoașterea despre modul în care funcționează fiecare detaliu al realității; ci trebuie pur și simplu să aibă abordarea corectă a mersului realității și a scopului creației. Prin aceasta, mulţimea își aduce partea sa de contribuţie la eforturile cabaliștilor și le completează. Este suficient dacă auzim, citim și vorbim despre existența unei Forțe Superioare care ne conduce și de care depindem; că avem o sarcină specială, care este aceea de a lua asupra noastră conducerea lumii și de a ne determina viitorul prin noi înșine, fiecare ins în mod individual și mulţimea în ansamblu. Este datoria mulţimii să ridice importanța și cunoașterea Forței Superioare peste nivelul pământului.
Rav Akiva a spus că întreaga Tora cuprinde o singură lege: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. 24.000 de mii dintre discipolii săi care au fost învățați să urmeze acea lege au fost târâţi în ură neîntemeiată unul faţă de celălalt. Toți, în afară de cinci dintre ei, au murit din cauza stricăciunii. Se pare că cei care au supraviețuit sunt cei care nu au fost târâți în ura neîntemeiată. Printre ei s-a numărat şi Rav Şimon Bar-Yochai.
Atunci când toți acești discipoli erau uniți prin iubire, asta purta numele de „templu”. Iar atunci când a apărut stricăciunea urii neîntemeiate, adică voința de a primi doar pentru ei înșiși, i s-a spus dărâmarea templului, mai întâi ruinarea spirituală și apoi cea fizică, ce a rezultat din ea. Orice se întâmplă în universul nostru este rezultatul unor evenimente care au loc în lumea superioară și se concatenează în lumea noastră.
Cabaliștii au prevăzut ruinarea templului iar astăzi încearcă să-i convingă pe oameni să aleagă viața, pentru că văd o viitoare catastrofă în spiritualitate, dar oamenii încă nu-i vor asculta.
Oamenii cred că un gând rău poate ucide. Știința a învățat, de asemenea, că dacă o persoană cu intenții rele se apropie de o plantă, chiar dacă pentru a uda planta, adică acționând pozitiv față de această plantă, în același timp însă urând-o, planta reacționează. Această reacţie poate fi măsurată pentru a se vedea cât de negativ a fost răspunsul plantei, cât de tare i-a fost frică și în ce măsură a respins acea persoană.
Devine din ce în ce mai evident, în fiecare domeniu al științei și tehnologiei că, cu cât energiile sunt mai puternice, cu atât ele sunt mai ascunse. Știința începe acum să-și dea seama că gândurile omului, nu acțiunile sale, au cea mai puternică influență asupra lumii. Putem auzi deja oameni de știință proclamând că în cele mai fine experimente, identitatea cercetătorului este de o importanță vitală, întrucât reacția substanței și rezultatul experimentului depind de nivelul moral al cercetătorului.
Noi credem în ochiade „bune” și „rele”. Toate forțele pe care le numim „nenaturale” ne înconjoară și le putem folosi pentru binele comun. Cabala ne învață cum să conducem lumea prin gândurile noastre.
(înapoi Cartea INTERVIU CU VIITORUL – click)