(înapoi cartea CALEA CABALEI – click)
Întrebarea „Cine sunt eu?” ne-o punem fiecare dintre noi. Atunci, însă, când această întrebare nu mai poate fi lăsată de-o parte, ajungem să ne raportăm la Creator: „Cine este El?” Asta întrucât Creatorul este în interiorul nostru, El este Sursa „sine”-lui uman. Prin urmare, ori de câte ori ne întrebăm „Cine sunt eu?” întrebarea se referă de fapt la Creator. „Sinele” este o consecință. Dorințele noastre, tot ceea ce facem este, de fapt, creat de Creator.
Ideea că tot ceea ce spunem și gândim, chiar și atunci când vorbim despre Creator și despre noi, este opera Creatorului, este pentru noi practic imposibil de înţeles.
Deci unde este „sinele”? Nu există „sine”. „Sinele” este opera naturii, creat de Creator. „Sinele” ne îmbracă, aşa încât tot ceea ce facem este de fapt înfăptuit de El. Întrebarea „Cine sunt eu?” nu poate exista decât în afara Creatorului. Suntem diferiți de Creator doar prin faptul că dorim să semănăm cu El și să dobândim gradul Lui.
Voința de a primi este în esență dorința creaturilor noastre de a ne bucura, corespunzător abundenței și plăcerii care provin de la Creator. Simțim această voință de a primi și Creatorul vrea să ne bucurăm de ea. Dacă simțim o voință abstractă de a primi, aceasta nu este o creaţie ci este natura însăşi, Dumnezeu. Dacă am funcţiona strict după îndrumarea naturii, am fi ca un animal care nu are nici măcar o scânteie a unui suflet Dumnezeiesc.
Numai dacă voința noastră de a primi este îmbrăcată într-o intenție care să-i monitorizeze modul de folosire și de rectificare, ne putem considera ca nişte creaturi însuflețite intenționat de Creator și nu doar o altă piatră, un animal sau o pasăre.
Asta depinde, însă, de noi.
Dorințele noastre de a bea, a mânca, a dormi, a ne căsători și a avea copii sunt naturale și vin de la Creator. Nu putem să scăpăm de ele sau să le schimbăm în totalitate. Putem, totuşi, să construim un scop dincolo de voința de a primi şi să concepem un mod corect de a folosi acea dorință. Amploarea și profunzimea acestui obiectiv depind exclusiv de noi. Aceasta este ceea ce numim „Creație”. Trebuie să căutăm modalitatea corectă de a ne folosi dorințele noastre, propria noastră natură.
Natura provine de la Creator, iar treaba noastră este să știm să o folosim. „Punctul din inimă” este modul în care ne raportăm la natura noastră așa cum ne-a fost oferită ea de Creator, precum și capacitatea noastră de a o folosi corect. Inima însăși constă din dorințele noastre, din tânjirea noastră după plăcere.
Orice nu este Creatorul este considerat a fi „creatura”, limitată prin natura sa și împărțită în patru grade de dorință: mineralul (neanimat), vegetalul (în creştere), animalul (animat) și vorbitorul (om). Omul este singurul grad care poate folosi natura cu un scop special, imaginat de sine însuşi. Acesta se numește „punctul din inimă”.
Prima fază este cea de „Ibur”(făt), grosieritatea rădăcinii: atunci când se anulează complet pe sine însuşi, când se topește, ca să spunem aşa, în Creator. După aceea, creatura trebuie să se ridice treptat către gradul Creatorului și să depășească diferențele care există între Creator și creatură.
Folosind acest scop, aparent noi Îl construim pe Creator în noi, dar ne simţim propriul “sine” tot timpul, întrucât acest „sine” este în realitate Creatorul. Prin dobândirea Creatorului și realizarea echivalenţei de formă cu El, ne dobândim propriul nostru „sine”.
Creatorul dorește o Creație care să-și poată păstra independența chiar și atunci când se simte a fi Creatorul, producând aparent un „dublu Creator” – primul fiind însuși Creatorul iar al doilea, Creația, funcționând exact ca și Creatorul.
Voința de a primi a creaturii este absolut identică cu Voința Creatorului de a dărui, numită și „dăruire pentru a dărui”. Dorinta de a primi nu dispare şi nu se pierde, creatura păstrându-şi independența folosind dorințele conform propriei voinţe pentru a se întoarce la Creator. Aici este locul une sunt egali. Scopul creaturii este acela de a dobândi integralitatea păstrându-și natura. Creatorul nu ar fi putut crea o creatură incompletă. El a trebuit să creeze o creatură egală cu El. Iar modalitatea de a o face a fost prin crearea unei creaturi oferindu-i acesteia posibilitatea de a dobândi singură gradul Creatorului.
Acesta este sensul „perfecțiunii”. Când aceasta este atinsă, este o senzație clară că nu există nimic altceva în afară de Creator și creatură. Creatura descoperă că nu există fără Creator, dar Creatorul nu poate fi numit Creator dacă nu există o creatură, la fel cum o femeie nu poate fi numită mamă dacă nu are un copil.
Este posibilă dobândirea spiritualității numai atunci când există o dorință pentru aceasta. Unde însă o poţi găsi atâta timp cât nici măcar nu știi ce este?
Să zicem că suntem un pic împinși să trezim în noi un interes pentru spiritualitate dar, în final, adevărul este că nu știm încă nimic. Dacă am fi ştiut despre ce este vorba și am fi dorit-o încă, cel puțin într-o anumită măsură, lucrurile ar fi fost mult mai ușoare.
Spiritualitatea ne este, însă, ascunsă în mod intenționat. Dacă ar fi fost să accedem la ea cu dorința noastră actuală de a primi, nu am fi fost niciodată în stare să schimbăm această dorinţă. Pentru a accede la spiritualitate, trebuie să ne-o dorim. A dori înseamnă, însă, a ști, a încerca, a simți cât de bună este. Există o lege care prevede că „Expansiunea Luminii și dispariţia ei fac ca vasul să se potrivească scopului existenţei sale.”
Pentru a dobândi spiritualitatea, trebuie să ne adresăm Creatorului cu o rugăciune aparte pentru a descoperi spiritualitatea, nu pentru câștigul de sine, ci pentru voința de a dărui. După aceea, dorința de a descoperi spiritualitatea trebuie folosită corect cu ajutorul grupului și învăţătorului.
Astfel, trebuie să existe la început o mare dorință de spiritualitate. Nu ne este dată ca alegere, ci se extinde de la Creator. Va veni un timp când tot mai multe suflete vor fi gata pentru spiritualitate. Omul îşi urmează totdeauna propria dorință. Înainte de studiul Înțelepciunii Cabala, el este îndrumat de Sus și atunci când deschide o carte, Creatorul pare să se îndepărteze de student, ca un părinte care-şi învață pruncul să meargă. La început, mama îl susține pe copil, dar se retrage încetul cu încetul atunci când copilul începe să se poticninească spre ea. Ne apropiem de spiritualitate în același fel, câștigând din ce în ce mai multă independență.
Există lucruri cu care putem lucra și altele cu care nu. Nu pot spune că ceva nu îmi face rău atunci când de fapt îmi face. Mă bazez pe ceea ce simt, și nu filosofia mă va ajuta în acest caz. Aceasta este limita „sine”-lui meu. Îmi este imposibil să-mi realizez dorințele dacă mă bazez doar pe ceea ce simt fără nicio bază concretă.
Când cineva dobândeşte spiritualitatea, este un cu totul alt sentiment. Noi descoperim că sentimentele noastre interioare apar urmare a acțiunilor Creatorului. Aflăm că omul și Creatorul sunt unul și același lucru. Nu e nicio contradicție între ei; ei vor același lucru și nu există nici măcar o relaţie de cauză și consecință. Aceasta se numește „unitatea gradului”.
Cu toate acestea, trebuie să acționăm așa cum simțim în realitate. Pe de o parte, citim eseuri inspiraţionale care spun că: „El este Unul și Numele Lui este Unul”, dar noi trebuie încă să acționăm în concordanţă cu nivelul nostru actual de spiritualitate.
În spiritualitate nimic nu lipseşte. De pildă, atunci când o experiență a luat sfârşit, ea rămâne în continuare, deși nu mai este prezentă în ceea ce simt acum. Asta înseamnă că „nu există absență în spiritualitate”. Orice situație care a fost trăită, rămâne și este păstrată până la sfârșitul rectificării. De fapt, mă aflu deja la cel mai înalt grad, sau la cel mai de jos, în funcție de ceea ce simt. Nu-mi pot imagina nicio altă stare, cu atât mai puțin să o simt. Natura noastră animalică ar trebui să știe că salvarea nu poate veni decât de Sus. Atunci putem avansa.
Avem o voință de a primi. Aceasta va veni de Sus și este în continuă creştere, dezvoltându-se departe de Creator prin lumile impure căpătându-şi forma finală a egoismului. Acea stare se numește „lumea noastră.”
Omul îşi începe avansarea prin sistemul impur și dobândește scopul de a dărui. În acest scop, el începe să rectifice voința de a primi până la împlinirea vârstei de Bar Miţva (treisprezece ani, un anume grad spiritual).
Lumina vine de Sus, în funcție de rectificarea dorințelor omului, și umple creatura. Asta înseamnă că sufletul – Lumina Rectificării – se îmbracă în trup (voința de a primi). Sufletul, sau Lumina, trece prin lumile sfinte și acesta este timpul rectificării. Dacă îi aducem încântare Creatorului în actul de primire, asta se numeşte „dăruire”. Talmudul afirmă că, dacă un bărbat respectabil se căsătorește, el nu trebuie să-i dea un inel miresei sale. Dimpotrivă, disponibilitatea lui de a se căsători cu ea este îndeajuns întrucât ea îl respectă.
O astfel de primire este echivalentă cu dăruirea pură. Dacă omul lucreează în acest fel de dragul Creatorului atunci când primește de la El, cu scopul de a aduce mulțumire Creatorului, asta se numeşte „echivalență de formă”.
La început, omul se restricţionează pe sine, spunând: „Nu vreau să primesc nimic pentru mine în afară de cazul în care Creatorul o dorește și Lui îi face plăcere.” Numai cu această condiție este el dispus să primească plăcere. Dorința pe care a creat-o Creatorul și plăcerea pe care El o oferă servesc drept condiția pe care se bazează relația cu Creatorul. Omul este de acord să primească de la Creator numai dacă este sigur că faptul de a primi de la El îi va face plăcere Creatorului.
Pentru a face asta, însă, trebuie să-L întâlnim mai întâi pe Creator, să-L simțim și să construim o conexiune cu El. Există o diferență de neconceput între primirea pentru auto-mulțumire și primirea cu intenţia de a dărui Creatorului. Un astfel de contact este un dar de la Dumnezeu.
Două lucruri provin de la Creator: sufletul și trupul, sau Lumina și vasul. Lumina ajută trupul să primească sufletul, să devină cel care dăruiește și să transforme voința de a primi în cea de a dădui până când voința de a primi este plină de Lumină. Situațiile prin care trecem în cele 6.000 de grade ne deplasează, în fiece moment, către sfârșitul rectificării. La sfârșitul rectificării, vom dobândi plăcerea și unitatea eternă și perfectă cu Creatorul.
Fără a dobândi echivalența atributelor cu Creatorul, nu vom putea să trăim decât experienţa plăcerilor gradului „mineral”, dar nu și a gradelor „vegetal, animal și vorbitor”. Un sistem impur este necesar pentru a crește voința de a primi, astfel încât, ulterior, utilizând scopul de a dărui, aceasta va fi umplută cu Lumină exact în concordanţă cu intensitatea ei.
(înapoi cartea CALEA CABALEI – click)