(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
În mod ciudat, unul dintre cele mai mari daruri pe care oamenii le posedă este propensiunea către uitare (Chovot Halevavot, Şa’ar Habechinah, 5). Fără pierderea memoriei, nicio suferință nu ar fi vindecată și nicio tragedie nu ar fi oprită.
Într-un univers al rememorării totale, viața așa cum o știm ar fi insuportabilă și intolerabilă. Dacă fiecare experiență negativă din trecut ar fi proaspătă în memorie, cum ar putea să apară vreodată vreun sentiment de fericire? În schimb, dacă momentele de vârf de bucurie sunt percepute în memorie ca prezente, cum ar putea cineva să-și trăiască viața de zi cu zi, care este, prin definiție, nu o experiență „de vârf”, ci mai mult ca o vale. Fără lipsuri de memorie, am fi prea tare sub presiune pentru aputea trăi cu sinceritate iubirea sau bucuria, sau chiar să plângem cu adevărat sau să ne simțim triști atunci când este cazul, întrucât am fi prea prinși în trecut pentru a ne angaja în mod autentic în ceea ce se întâmplă în prezent.
Într-un univers liniar progresiv, pe măsură ce timpul înaintează, experiențele trecutului devin amintiri ale trecutului și astfel devin din ce în ce mai puțin vii. Pierderea memoriei este o derivată a timpului liniar. Într-un univers al sufletelor, în care timpul nu se scurge, nu există nici uitare. Sufletele își amintesc totul ca și cum s-ar întâmpla în prezent. În lumea spirituală totul se petrece simultan. În momentul morții, creierul, care era casa de depozitare a memoriei, încetează să mai funcționeze, în timp ce „memoria sufletului” continuă să trăiască. La acest nivel sufletesc, memoria și conștiința nu sunt doar epifenomene ale creierului care se sting în momentul morţii, ci sunt eterne. „Amintirea sufletului” de după viață conține mai mult decât totalitatea persoanei așa cum a existat în momentul morții sale. Este o „memorie deschisă” care funcționează fără filtrul creierului și astfel capabilă să trăiască experienţa unei reamintiri totale a vieții persoanei din ziua în care s-a născut și până în ziua în care a murit.
În viața omului obișnuit, unele experiențe sunt pozitive și virtuoase, în timp ce altele sunt negative și distructive. Gândurile, cuvintele sau acțiunile pozitive se atașează permanent și devin una cu țesătura sufletului pentru totdeauna, în timp ce atașamentele negative trebuie curățate de praf. Negativitatea nu durează și nu poate rezista. Pentru a se deplasa „în înalt”, sufletul trebuie să se elibereze de orice negativitate printr-o ștergere totală a efectelor oricărui comportament distructiv. Presupunând că cinci procente din viața unei persoane a fost definită de negativitate, acest cinci procente din memoria conștientă trebuie să fie smulse și curățate de memorie. Este exact ceea ce se realizează prin Kaf Hakela.
A trăi experienţa unei amintiri complete a vieții cu toate experiențele ei acumulate poate provoca un mare disconfort pentru suflet, realizând că anumite imagini ar fi mai bine uitate. Procesul de conștientizare nu are scopul de a chinui sau de a crea suferinţă, ci mai degrabă de a trata și a vindeca. Cel mai bun mod de a descrie acest lucru ar fi să ne imaginăm această procedură ca pe o terapie. Sufletul își amintește toată nebunia vieții pentru a-și putea recăpăta strălucirea perfectă. Există școli de terapie care proclamă că modalitatea de a te scăpa de experiențele negative din trecut este să le aduci înapoi în memorie și apoi să le scoți din sistem. În mod similar, asta este ceea ce se întâmplă în călătoria vieții de apoi. Pentru a ajuta sufletul să se elibereze de bagajele nedorite, sufletul își amintește toate experiențele trecute și, urmare a angoasei și jenei care rezultă, le șterge. Trecerea în revistă a vieții cuiva ajută la eliminarea oricărei informații fără valoare, curățându-se astfel de toată „murdăria” acumulată și, în cele din urmă, dezvăluind cea mai adevărată esență a cuiva.
O editare grandioasă a cărții vieții este experimentată în viitor – acesta este Kaf Hakela. Un suflet la naștere este asemănător cu o foaie de hârtie, curată și gata să fie scrisă de autorul vieții care ești tu. Există multe imagini ale vieții. Unii speculează că lumea este un câmp de luptă dur și omul este războinicul său suprem, alții sugerează că lumea este doar o scenă și omul este actorul ei principal, sau că lumea nu este altceva decât un circ și omul este clovnul său desemnat. Imaginea cabalistică este, însă, aceea că lumea cosmosului și a microcosmosului este o carte / Sefer și fiecare ființă umană este scriitorul / Sofer și autorul ei. Ne scriem povestea iar povestea este viața însăși.
Fiecare experiență, împreună cu toată cunoaşterea și înțelepciunea noastră sunt imprimate pe țesătura sufletului. Pe măsură ce trupul eșuează și sufletul se desprinde de realitatea materială, se realizează o editare. Dacă există o editare ușoară sau puternică, sau niciun fel de editare, depinde de povestea care a fost scrisă în timpul vieții persoanei. Pentru unii oameni cartea lor este completă și perfect scrisă, alții ar putea avea nevoie de ceva mai multe rectificări înainte de a fi gata pentru o „publicare” finală și eternă.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)