(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
La un nivel mai antropocentric, ideea de eternitate înseamnă a fi nemuritor în contextul istoriei. Chiar dacă presupunem că individul trece mai departe, națiunea, colectivul nu moare niciodată (Temurah, 15b). Persoana individuală poate muri, dar întregul supraviețuiește întotdeauna. Ființa umană, deși nu mai există (la nivel fizic), persistă în continuitatea umanității colective, trăind istoric în continuitatea oamenilor. Rasa umană continuă, deși nu şi individul.
Există două tipuri de eternități: una este denumită Kayamim B’ish / eternitate în formă, cum ar fi sistemul planetar care include soarele, luna, stelele, galaxiile și senzaţia lor mai mare de permanență cerească. Și există Kayomim B’min / eternitatea unei specii, cum ar fi nemurirea colectivă a omenirii (Yeruşalmi, Brachot 1:1). B’Min înseamnă că, deși personalitatea moare, omenirea continua să existe.
Cu alte cuvinte, omul individual supraviețuiește continuând să facă parte din întreaga rasă umană care trăiește, un fel de nemurire socială. Nemurirea B’min este exprimată elegant în Iliada lui Homer: „Așa cum este generația frunzelor, așa este și cea a umanității. Vântul împrăștie frunzele pe pământ, dar lemnul viu înflorește din nou cu frunze în sezonul revenirii primăverii. Așa că o generație de oameni va crește, în timp ce alta moare.” Nu individul este cel care trăiește mai departe, ci mai degrabă colectivitatea. Un indiciu al acestei stări primare a eternității este sistemul nostru reproductiv, care reflectă capacitatea noastră înnăscută de a da naștere unor urmași și, astfel, de a trăi experienţa nemuririi indirect.
Mai precis, fiecare ființă vie este o continuare a părinților, bunicilor și străbunicilor săi, până la prima ființă umană. Viețile noastre sunt o prelungire a vieții părinților noștri și ei la rândul lor a părinților lor. Trupurile noastre, într-o oarecare măsură, nu sunt doar trupurile noastre în sine, ci un conglomerat al tuturor trupurilor / geneticii tuturor strămoșilor noștri.
Viața nu se trăiește singură și nimic nu se întâmplă în vid. Suntem ca niște crenguțe într-un copac grozav, distincte și unice, dar provenite dintr-o singură rădăcină. Totuși, cu toată valoarea ei în sensul strict al termenului, aceasta nu este nemurirea individuală.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)