(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
Într-o notă mai personală, memoria individuală supraviețuiește și asta se întâmplă şi la multe niveluri diferite. Cea mai superficială supraviețuire a memoriei este prin acțiunile altor oameni. Când o altă ființă vie face ceva în onoarea sau în memoria cuiva care a murit, amintirea acelei persoane rămâne în viață. O acţiune de caritate în onoarea memoriei unui iubit (Rabbeinu Bachyo, Devarim, cap. 21:8) sau studierea Torei în onoarea memoriei unui iubit ( Yevamot 122a, Rashi), sunt câteva dintre acțiunile la care se face referire în Midraş după caz. De asemenea, se menționează construirea unui monument ca un memorial fizic durabil (Jeruşalmi Şekalim 2:s). Monumentul servește ca o reamintire tangibilă a acelei persoane și a realizărilor sale.
Astăzi a devenit popular să aprinzi o lumânare în onoarea defunctului. Deși nu există o sursă timpurie aparentă pentru acest gest, este încă acceptat pe scară largă și este ajuns la nivel de obicei care este relevant și merită să fie îndeplinit. Atât de mult încât, potrivit lui Rabbeinu Bachya, comentatorul / misticul de la începutul secolului al XIV-lea, „Sufletul este încântat de aprinderea lumânărilor… el se înalţă și se manifestă prin plăcerea pe care o primește de la lumină”.
O măsură mai adâncă și mai profundă a autoperpetuării este obținută prin propriile noastre acțiuni în numele defunctului. Creând ceva care este veșnic și nemuritor, ceva care se extinde cu mult dincolo de atingerea noastră fizică, dobândim un grad al nemuririi. În paranteză fie spus, fiecare persoană are capacitatea de a trăi într-o stare de nemurire, chiar dacă se află în stricturile și parametrii finitudinii. Fiecare acțiune are o semnificație permanentă. Este nelimitată atât ca potențial, cât și ca efect. Cu atât mai adevărat este atunci când vine vorba de acțiuni care sunt în mod inerent eterne și veșnice? Când o persoană realizează acțiuni corecte și trăiește în sincronicitate cu Eternul (adică cu D-zeu), o măsură a vieții eterne este dobândită aici pe pământ.
Dincolo de eternitatea dobândită prin acțiuni, există nemurirea prin influență, nemurirea creatoare, când cineva trece mai departe, dar lasă o impresie și o moștenire de durată și învățături pe care să le urmeze alții. „Cuvintele unui om drept și învățat sunt amintirea lui”, spun înțelepții noștri (Jeruşalmi Şekalim 2:5). Într-un pasaj criptic și misterios din Talmud, înțelepții sugerează că relatarea învățăturilor unei persoane decedate face ca buzele persoanei decedate să murmure în mormânt (Yevamot, 97a. Sanhedrin, 90b). Învățăturile care provin de la unul din mormânt, rezonează în inimile celor vii și apoi răsună în buzele celui care le-a rostit primul.
Nemurirea biologică este o formă mai concretă a nemuririi. Din punct de vedere genetic, genele cuiva sunt transmise descendenților și apoi, la rândul lor, copiilor lor. În acest fel are loc o transmitere genetică continuă. Copiii sunt modul în care un om muritor învinge moartea și mortalitatea (vezi; Ta’anit, 5a. Baba Basra, 116a). Când Adam și Hava / Eva s-au confruntat pentru prima dată cu propria moarte, ea a conceput și a născut și și-au numit copilul Kayin / Cain pentru că „am căpătat un om cu ajutorul lui D-zeu” (Bereişit 4:2). Afirmând că acest copil va fi „la D-zeu” după moartea lor, ei confirmă că, de fapt, va sta în locul lor. Prin asta, ei își depășesc mortalitatea (Ramban, ad loc). Acesta este mai ales cazul atunci când descendența unei persoane alege să urmeze aceeași cale pe care a ales-o el însuși. Atunci, nu este doar o continuare genetică / fizică, ci și una mentală / spirituală.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)