(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)
“Iată, soarele este încă sus şi-i prea devreme ca să strângeţi vitele: adăpaţi oile, apoi duceţi-vă şi paşteţi-le iarăşi.” (Geneza, 29:7). Se știe că toate cuvintele celui drept se îndreaptă în sus, așa cum i s-a spus: „Și a fost revelat de păstorii din Haran”. Aceasta se întâmplă deoarece era imposibil să se rostogolească piatra de la gura fântânii unde a fost descoperită Rahela înainte ca toate turmele să fie adunate și piatra să fie rostogolită de la gura fântânii.
În umila mea opinie, se poate spune că înainte de fiecare revelație, trebuie să existe acoperire, ca în întunericul dimineții. Din acest motiv, de când Iacov a ajuns la fântâna unde a fost descoperită Rahela pentru Iacob, el nu a simțit dragostea Rahelei ca pe tot parcursul drumului, în timp ce a urmat-o cu bastonul său prin Iordan.
De aceea a pornit spre fântâna de sus, căci fântâna era blocată de stâncă, iar Iacob înseamnă ridicarea exteriorității. Prin urmare, a pornit spre exterioritate. (Acesta este sensul expresiei „Și s-a așezat pe fântână”, adică s-a așezat.)
S-a ridicat imediat în picioare în rugăciune, iar un om s-a pornit spre păstorii turmei. (De ce, etc.) „ şi-i prea devreme ca să strângeţi vitele: adăpaţi oile, apoi duceţi-vă şi paşteţi-le iarăşi”, ca în (Cântarea Cântărilor, 1:7) „unde îţi paşti oile” și „unde te odihneşti la amiază”. Și răspunsul a venit către el: „Nu putem, până nu se vor strânge toate turmele” (Geneza, 29:8). Adică, până când Iacob nu realizează o cuplare în exterioritate, întregul Israel, inclusiv cele patru mame, depind numai de el. Acesta este motivul pentru care munca lui a fost până acum singur, nu în public, căci nu avea nevoie de niciun ajutor din partea altora și era cel mai puternic în lucrare, fără a fi vreodată obosit.
Dar în acel moment, când a venit timpul lui să se împerecheze cu Rahela pentru a scoate la iveală șaptezeci de suflete, a simțit imediat oboseală și despre asta a vorbit și s-a rugat. (Într-adevăr, știa) și acesta este sensul faptului că Iacob nu a rostogolit piatra de la gura fântânii înainte de dezvăluirea Rahelei. Cu toate acestea, la dezvăluirea Rahelei în fața lui, a fost finalizat Zivug Eynaim (împerecherea ochilor). Prin urmare, la acea vreme, întregul Israel era inclus în el. Astfel, toate turmele din acea vreme se adunaseră deja și, prin urmare, „ciobanii prăvăleau piatra de pe gura fântânii” (Geneza, 29:3).
Dar de atunci încolo, când cele șaptezeci de suflete ale lui Iacob s-au extins la 600.000 de suflete, materia a revenit la starea sa inițială, necesitând adunarea tuturor turmelor pentru a prăvăli piatra de la gura fântânii. Și când puterea unei părți lipsește, aceasta provoacă slăbiciune la nivelul întregului nivel. Aceasta este semnificația (Braita de Rabbi Ishmael) unui individ care necesită un colectiv și orice a fost în colectiv și a părăsit colectivul nu mărturisește despre sine, ci a plecat pentru a mărturisi întregului colectiv, întrucât: „Omul – zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp!.” (Psalmul, 103:15)
Întregul vârf al bobocilor se ridică într-o singură floare, colectivul lui Iacob și al triburilor, un strat complet. Aceasta stabilește o graniță unică pentru fiecare suflet, ca atunci când primește lumină de sus în această lume, în lucrare, și unul este mai mare decât celălalt, unul este mai înalt decât celălalt și nicio față nu este ca alta.
Reprezentarea acestor granițe este identică cu imaginea liniilor și punctelor florii, unde granițele din fiecare parte și punct de pe floare formează frumusețea florii. Dar când punctul sau partea din floare își extinde granița, fie puțin, fie mult, face ca întreaga floare să fie inestetică. Este imposibil să iei doar o parte din floare și să o examinezi singură, căci atunci acea parte nu are nici frumusețe, nici glorie.
Acesta este sensul alegoriei din Zohar (Comentariul Sulam (Scara), Nasso, Punctul 19) despre doi care s-au îmbarcat pe o barcă, iar unul săpa sub el. Prietenul său l-a mustrat: „De ce sapi?” Iar acel prost a răspuns: „De ce ar trebui să-ți pese? Eu sap sub mine!” Dar, într-adevăr, individul strică frumusețea întregii imagini.
Din aceasta înțelegem că, în ruina Primului Templu, meșteșugarul și lăcătușul nu au salvat Templul de la ruină, întrucât majoritatea contemporanilor lor i-au stricat frumusețea, deși în ei nu a existat niciun cusur, căci profeția nu este prezentă într-un loc cu defecte, nici măcar în cea mai mică măsură.
Acesta este sensul unei rugăciuni în public, aceea că nu trebuie să te excluzi din public și să ceri pentru tine însuți, nici măcar pentru a aduce mulțumire celui care ți-a creat, ci doar pentru întregul public. Este așa pentru că nu poți extinde granița ta în timp ce granițele restului mugurilor florii rămân acolo unde sunt, căci așa cum micimea pătează frumusețea, la fel și măreția, întrucât granițele tuturor liniilor și cercurilor florii trebuie să fie corelate.
Acesta este sensul versetului: „Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor!”. (Psalmi, 22:20) Cine se îndepărtează de public pentru a cere în mod specific propriul suflet nu construiește. Dimpotrivă, el își provoacă ruină sufletului său, ca în (Midrash Rabbah, Capitolul 7, Punctul 6) „Tot cel mândru” etc., căci nu poate exista cineva care să se retragă din public decât cu o ținută de mândrie. Vai de el, căci își distruge sufletul, căci cel care ia ceva din floare nu numai că el condamnă frumusețea florii în general, pentru că există un defect în valoarea ei, dar chiar și acea parte specifică nu are nicio glorie sau frumusețe și nicio culoare din ochi nu-l va privi.
Din acest motiv, el își distruge sufletul și, de asemenea, provoacă dăruirea Yechida (singura sa parte) unui câine, adică BON, despărțirea punctelor, în timp ce MA este conexiunea într-o singură floare, iar Yechida este cea care primește lumina lui MA, iar fiecare persoană are o Yechida, adică propria sa expansiune.
Aceasta este ceea ce cauzează fiecare graniță, adică senzația omului despre sine ca un sine unic, adică unul singur. Într-adevăr, la rădăcină, el este numit Yechida (unicul) pentru că acolo, toate sufletele lui Israel sunt doar unul, un singur colectiv, ca în „a număra un număr și nu există număr” și ca în „colectiv și individual”, ca în alegere. Și tot ce se cere din munca individului este să extindă asupra sa lumina lui Yechida, care va fi finalizată doar atunci când toate turmele se vor fi adunat.
Chiar și în timpul muncii, când cineva se roagă singur, împotriva voinței sale, el se îndepărtează de public și își ruinează sufletul, care este de la Hazeh și mai jos, ca în dezvăluirea și particularizarea sufletelor. Mai mult, Yechida trece la câine chiar și de la rădăcină, ca în extinderea numelui BON în versetul: (Isaia 56:10) „toţi sunt nişte câini muţi, care nu pot să latre” (Isaia, 56:10). Adică, strigătul lor nu se va ridica deloc la cer, la Zivug-ul dintre MA și BON, adică a se uni, ci este dat ca unui câine, adică separat, ca un lătrat Hav! Hav! a fiicelor Iadului (a lătra, dar și „a da” în ebraică).
Acesta este sensul versetului: „în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină” (Exodul, 10:23), adică locuința lor pe tron, care este de la Hazeh și mai jos. Este un loc unde Hasadim sunt revelate și se extind (căci în NHY, interioritatea nu dispare și nu există intestine acolo) și, de asemenea, „nici măcar un câine nu va chelălăi” (Exodul, 11:7). Adică, nu a existat nici măcar o trezire a vreunuia dintre copiii lui Israel pentru a cere ceva personal, ca în Hav! Hav!, căci nimeni nu avea nevoie de nimic pentru că nu se simțeau fiecare ca un sine separat, iar aceasta a fost puterea lor de a ieși din Egipt cu o mână puternică.
Astfel, fiecare trebuie să se adune cu toată puterea în întregul Israel cu fiecare rugăminte către Creator în rugăciune și în lucrare, căci este o insolență și o mare rușine să-ți descoperi goliciunea înaintea, etc.
Acesta este sensul versetului: „Să nu te sui la altarul Meu pe trepte” (Exodul, 20:26), cee ace înseamnă ca individ, unde unul este deasupra celuilalt. Și mai ales că el dorește să se laude cu sămânța sfințeniei, iar o națiune sfântă nu are nevoie de el. El merge pe capetele națiunii sfinte și cere măreție asupra lor. Aceasta este o rușine pe care nu trebuie să o mai pomenim de acum înainte.
În schimb, el ar trebui să se includă în unicul, rădăcina întregului Israel, ca în versetul: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă” (Isaia, 44:6). Și atunci puterea lui este la fel ca puterea lui Iacob. În acel moment, el va putea rostogoli piatra de peste gura fântânii cu o mână puternică și va adăpa toate turmele dintr-o fântână cu apă, căci granița anterioară va fi ridicată de pe toate sufletele lui Israel, atât de sub el, cât și de deasupra lui.
Mai mult, reprezentările granițelor florii care aduc glorie și frumusețe nu se vor schimba deloc, căci vor rămâne în reprezentarea lor anterioară. Dar granița sfințeniei în general se va extinde foarte mult, aducând lumină tuturor copiilor lui Israel în locuințele lor. Și atunci, chiar și propriul său câine va rămâne mut, căci lumina frumuseții va apărea, ca în locuința sa, adică de la Hazeh și mai jos, căci așa este natura luminii colectivului care este asupra individului ce a fost anulat în ceea ce privește propria sa individualitate și el nu se simte pe sine.
(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)