(înapoi la pagina SCRIERILE ULTIMEI GENERAŢII – click)
Ar trebui să examinăm numele națiunii noastre. Ne-am obișnuit să ne numim „evrei”, în timp ce numele nostru obișnuit, „Iudeu” sau „Israel”, au devenit aproape învechite. Lucrurile sunt atât de complicate încât, pentru a distinge jargonul de limba națiunii, numim limba națiunii „ebraică” și jargonul „idiș”.[21]
[21] Nota trad.: Evreii (în ebraică יהודים – yehudim, uneori עברים – ivrim, בני ישראל Bney Israel = fiii lui Israel sau עם ישראל Am Israel – poporullui Israel; în antichitate – în arameică: יְהוּדָאִין – yehudayin, în latină: judaei sau hebraei, iudei, apoi uneori, în trecut și în unele țări israeliți, în limba idiş:יידן – Yiden ,în limba ladino: djudios (preluat din Wikiwand – https://www.wikiwand.com/ro/Evrei)
În Biblie găsim numele „evreu” pronunțat doar de națiunile lumii, și mai ales de egipteni, cum ar fi: „Vedeţi, ne-a adus un evreu ca să-şi bată joc de noi!” (Geneza, 39:14) , sau „Era acolo cu noi un tânăr evreu” (Geneza, 41:12), sau „Este un copil de-al evreilor” (Exod, 2: 6). Filistenii folosesc și ei acest nume: „Să împiedicăm pe evrei să-şi facă săbii sau suliţe” (1 Samuel, 13:19). O găsim și în relația dintre națiuni și noi, cum ar fi în războiul lui Saul cu filistenii, când a declarat: „Să audă evreii…”(1 Samuel, 13:3) și „Unii evrei au trecut Iordanul” (1 Samuel, 13:7) ).
În plus, găsim permament numele „evreu”, în conexiune cu denumirile sclavilor, cum ar fi un sclav evreu sau o servitoare evreică, etc. Şi totuşi, de fapt, nu vom întâlni niciodată în Biblie numele de „evreu”, ci doar unul dintre cele două nume, „Israel” sau „iudeu”.
Originea numelui, „evreu”, este legată probabil de existenţa unei națiuni antice faimoase care era cunoscută sub acest nume, întrucât versetul din Biblie (Geneza, 10:21) ne prezintă numele fiului lui Noe ca tată al acelei națiuni: „Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber”. Patriarhul Avraam făcea parte din acea națiune, motiv pentru care națiunile l-au numit „Avraam Evreul”, cum apare şi în versetul „și a dat de ştire lui lui Avraam Evreul” (Geneza, 14:13).
De aceea, înainte ca Israel să devină o națiune printre națiuni, ei erau numiți „evrei”, după națiunea patriarhului Avraam, evreul. Deși copiii lui Israel erau distinși în Egipt ca o națiune separată, precum „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească”(Exod, 1: 9-10). Cu toate acestea, acest nume este ca un nume al unui trib și nu al unei națiuni, pentru că au devenit o națiune numai după ce au ajuns în țara lui Israel. Din asta ar trebui să concluzionăm că acesta este motivul pentru care națiunile nu au dorit să ne numească „națiunea israeliană” nici după ce am ajuns în țara noastră, pentru a nu admite existența noastră ca națiune. Ei au pus accentul pe acest fapt numindu-ne „evrei”, așa cum ne numiseră înainte de a ajunge în țara noastră.
Nu întâmplător denumirea de „evrei” lipsește în Biblie și în literatura ulterioară, cu excepția relațiilor cu slujitorii și slujnicele, de care numele, „evreu”, este ataşat permanent: „sclav evreu”, „servitoare evreică”. Nu vom întâlni, însă, niciodată denumirea „sclav israelian” sau „sclav iudeu”. Această juxtapunere este probabil o relicvă a sclaviei din Egipt, pe care ni se poruncește să ne-o amintim, „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului” (Deuteronom, 5:15).
Chiar și astăzi majoritatea națiunilor se referă la noi ca fiind „iudei” sau „israelieni” și doar națiunea rusă se mai raportează la noi ca fiind „evrei”. Este de presupus că cei dintre ei care urăsc Israelul folosesc această etichetă printre ei cu reaua-voință de a-și disimula naționalismul implicit presupus de ea, la fel ca şi popoarele antice. Se pare că s-au preocupat de semnificația acestui nume mult mai mult decât noi, care l-am luat în mod automat din cauza utilizării în limba rusă, fără a ne bate capul prea mult cu asta. Din toate cele de mai sus rezultă că, dacă dorim să ne respectăm pe noi înșine, ar trebui să încetăm să mai folosim termenul de „evreu”, în legătură cu orice om liber dintre noi.
Într-adevăr, în ceea ce privește numele limbii, dacă am fi avut o sursă istorică, o limbă pe care să o fi vorbit vechea națiune ebraică, atunci probabil că am fi putut să o numim „ebraică”. Și totuși, nu am găsit nicio dovadă istorică că această națiune străveche vorbea această limbă.
Din acest motiv, ar trebui să luăm în considerare literatura talmudică, care este mai aproape de sursă decât suntem noi de cincisprezece secole încoace. În acestea a fost acceptat fără echivoc faptul că vechii evrei nu foloseau deloc această limbă. Ei au spus: „La început, Tora a fost dată lui Israel în litere ebraice și în limba sfântă. Li s-a dat încă o dată în zilele lui Ezra, în litere asiriene și în limba aramaică. Israelul și-a aranjat literele asiriene și limba sfântă și i-a lăsat pe cei inculţi cu literele ebraice și limba aramaică”(Sanhedrin, 21b). Astfel, aflăm din cuvintele lor că numai literele ne-au venit de la evrei, dar nu și limba, pentru că au spus „litere asiriene și limba sfântă” și nu „litere și limba ebraică”.
Găsim (Megillah, p. 8), “dimpotrivă, o Biblie care este scrisă în traducere și o traducere care este scrisă ca Biblie, iar literele ebraice nu spurcă mâinile”. Astfel, au subliniat ei, „traducerea care este scrisă ca Biblie și litere ebraice”. Ei nu spun: „Traducere care este scrisă în ebraică și litere ebraice”, așa cum face Mișna (Yadaim, 4: 5). Acest „dimpotrivă” este luat de acolo pentru a ne învăța că numai literele sunt atribuite evreilor, și nu şi limba.
De asemenea, nu există nicio dovadă în cuvintele Mișnei, întrucât se pare că aici a existat o influență romană asupra textului. Dar, când au memorat Mișna, au făcut precizările corespunzătoare.
Dimpotrivă, descoperim că de mai multe ori Tanaim s-au referit la limbă ca „limba sfântă”. O dată (în Cărțile binecuvântării, 13), „Toți cei care locuiesc în țara lui Israel, şi citesc rugăciunea Şema dimineața și seara și vorbesc limba sfântă, merită lumea care vine”. Tot aşa, (în Şekalim, sfârșitul capitolului 3), „Învățăm de la rabinul Meir că toți cei care se află permanent în țara lui Israel și vorbesc limba sfântă …” etc.
Chiar dacă presupunem că am putea găsi o sursă istorică conform căreia evreii antici vorbeau această limbă, asta nu ne obligă să numim această limbă după ei, întrucât nu există nicio urmă a acestei națiuni printre cei vii. După cum am spus, acest nume nu se adaugă la demnitatea noastră națională și doar dușmanii noștri ni l-au atașat în mod intenționat, pentru a arunca și a diminua imaginea bunurilor națiunii. Prin urmare, ar trebui să evităm să ne luăm după limba engleză, care numește națiunea „iudei” și limba „ebraică”.
De asemenea, ar trebui să stabilim care nume ni se potriveşte cel mai bine: „iudei” sau „israelieni”. Numele „Israel” provine de la tatăl nostru Iacov care, după cum este scris, este numit ca expresie a puterii și onoarei: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.”(Geneza, 32:28). După el suntem numiți „Israel”.
Cu toate acestea, după regele Solomon, națiunea s-a împărțit în două: cele zece seminții, care l-au hirotonisit pe Ieroboam, fiul lui Nebat, și cele două triburi, Iuda și Beniamin, care au rămas sub domnia lui Rehoboam, fiul lui Solomon. Numele „Israel” a rămas pentru cele zece triburi, iar cele două triburi, Iuda și Beniamin, au luat pentru ei numele de „iudei”, așa cum am găsit în povestea lui Ester: „Era un anume iudeu în castelul Șușan, al cărui nume era Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Șimei, fiul lui Chiș, un beniamit”. Astfel, tribul lui Beniamin îşi ziceau ei înșiși „iudei”.
Cele zece triburi au fost exilate din țară cu mult înainte de exilul lui Iuda și de atunci nu a mai fost nici o urmă de-a lor. Cei din Iuda, care a fost exilaţi în Babilon, s-au întors în țară după șaptezeci de ani de exil și au reconstruit țara. Acesta este motivul pentru care de-a lungul perioadei celui de-al Doilea Templu, numele de „iudei” este menționat cel mai des, iar numele de „Israel” este menționat doar rar, în circumstanțe cu totul speciale.
Noi, urmașii exilului celui de-al doilea templu, suntem numiți în principal cu numele de „iudei”, întrucât suntem parte din exilul celui de-al doilea templu, descendenți ai celor două triburi, Iuda și Beniamin, care şi-au dat lor înşişi numele de „iudei”. În consecință, ar trebui să stabilim că numele națiunii noastre este a „iudeilor” și nu „națiunea israeliană” sau „Israel”, care este numele celor zece triburi.
Iar în ceea ce privește limba, ar trebui cu siguranță să alegem numele de „limba iudaică” și nu „limba israeliană”, pentru că nu găsim în Biblie această stare constructivă a „limbii israeliene”, spre deosebire de menționarea „limbii iudaice”: „Nu știau să vorbească limba iudeilor” (Neemia, 13:24) și, de asemenea, „Și Dumnezeu a spus …„Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid”(2 Regi, 18:26).
Mai degrabă, ar trebui să subliniem că din acest motiv și-au numit limba „iudaică”, întrucât poporul regelui Ezechia a fost numit „iudei”, ca și cei care veniseră din exilul din Babilon. Dar cele zece triburi, care au fost numite „israelieni”, au numit și limba lor „limbă israeliană”. Și totuși, chiar dacă presupunem că este așa, încă nu este un motiv pentru noi, descendenții lui Iuda și Beniamin, să numim limba noastră „israeliană”.
Pentru a rezuma ceea ce am spus, atât națiunea, cât și limba trebuie să fie numite numai după numele Iuda. Națiunea ar trebui să fie numită „iudei”, iar limba „iudaică”. Acest limbaj de jargon ar trebui numit „idiș”. Numai țara poate fi numită „țara lui Israel”, întrucât este moștenirea tuturor triburilor.
(înapoi la pagina SCRIERILE ULTIMEI GENERAŢII – click)