(înapoi la UN POD FOARTE ÎNGUST – click)
O RUPTURĂ ÎN POPORUL LUI ISRAEL
Trăim într-un moment în care diviziunea și fragmentarea în cadrul poporului evreu se adâncesc la niveluri care ne pun în pericol viitorul. Ruptura se adâncește și sentimentele negative se intensifică oriunde privim. În ochii cabaliștilor, această stare de fapt nu este venită de nicăieri; ea este o continuare a unei rupturi care s-a produs în momentul ruinării Templului. Înțelegerea naturii acestei rupturi ne va oferi o nouă perspectivă care ne va ajuta să împărțim diviziunile din poporul evreu.
Grupul pe care Avraam îl înființase a atins apogeul în momentul Primului Templu, implementând la maximum metoda de dezvoltare spirituală, întrucât poporul evreu reușise să depășească dorințele egoiste care se trezeau din când în când în ei. Cu toate acestea, atâta timp cât motorul dezvoltării nu se oprește niciodată, ci continuă creșterea naturală a voinței omului de a primi, procesul a dus în cele din urmă la o ruptură în poporul evreu.
Pentru a înțelege cursul evenimentelor care s-au desfășurat în acel moment și impactul acestuia asupra epocii noastre, ar trebui să începem acest capitol prin descrierea nivelului de dezvoltare pe care îl simbolizează Templul.
ÎNĂLŢIMEA CONEXIUNII
După ce copiii lui Israel au ieșit din exilul din Egipt și au format o națiune la poalele Muntelui Sinai, ei au petrecut ani în deșert și au intrat în țara lui Israel unde au construit Templul. Cabaliștii explică faptul că termenii de „țara lui Israel”, „Ierusalim” și „Templu” au un sens profund, lăuntric.
Ereţ (ţara) se referă la o anumită (dorință) Raţon care se trezește într-o persoană. Ereţ Ysrael (țara lui Israel) înseamnă o Raţon, sau dorință, care vizează Yaşar–El (direct la D-zeu, Creatorul), adică o dorință de dăruire și iubire care aspiră să semene cu Forța Superioară. RABAŞ definește această dorință în felul următor: „Dorința din inima omului se numește «țară»… Aceasta se numește «țara lui Israel», ceea ce înseamnă că are o dorință îndreptată direct către Creator. Adică nu are dorințe de iubire de sine, ci de iubire față de ceilalți.”[43]
Sentimentul comun format prin legături de iubire reciprocă construite între oameni creează „inima țării lui Israel”, adică „Ierusalim”. Magidul din Kuznitz (1736-1814), autor al multor cărți de Cabala, a scris: „Ierusalimul, construit ca un oraș ce a fost sudat împreună, semnifică faptul că, în conformitate cu legătura între copii lui Israel și trezirea lor cu iubire și frică, tot astfel este construit Ierusalimul.”[44] Cu alte cuvinte, existența Ierusalimului, în sensul său deplin, depinde de faptul că poporul lui Israel dezvoltă o legătură de iubire unul față de celălalt.
Cel mai înalt grad spiritual pe care l-a dobândit poporul lui Israel a fost în timpul Primului Templu, pe care regele Solomon l-a construit după ce tatăl său, regele David, a unit regatul lui Israel.
Dragostea acoperă toate greşelile
În sens spiritual, Templul nu este o structură făcută din cărămizi și lemn, ci o stare spirituală în care iubirea și unitatea predomină între toți. Templul putea fi construit numai pe baza unității inimilor în poporul lui Israel.
RABAŞ explică faptul că „inima unui om ar trebui să fie un Templu.”[45] Prin urmare: „Ar trebui să încercăm să construim structura Kduşa (sfințenia) și … să avem scopul de a dărui precum Dăruitorul”, [46] adică să depășim dorințele egoiste care apar în noi și să implementăm în deplinătatea sa măreaţa lege a Torei: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Templul fizic nu era decât un memento al stării de conexiune interioară.
Aici este locul să remarcăm că, de la începuturile sale, poporul lui Israel nu a fost format din oameni blajini și blânzi. Dimpotrivă, evreii aveau o dorință egoistă bine dezvoltată, motiv pentru care se aruncau deseori în conflicte, așa cum ne spune Biblia. Cu toate acestea, tocmai exaltarea principiului unității, pe lângă înclinația către separare, a contribuit la formarea unor legături mai strânse între membrii națiunii până când au simțit cu adevărat forța care unește toate elementele naturii. Tot așa cum această forță susține legăturile chimice dintre molecule, ea îi conectează şi pe oameni.
Versetul „Dragostea acoperă toate greşelile” (Proverbe 10:12) exprimă cel mai bine formula legăturii spirituale. Greşelile sunt conflictele, certurile, respingerea și separarea între oameni, iar dragostea este capacitatea de a conecta contrariile prin complementaritatea reciprocă ce creează unitatea.
Conform Înțelepciunii Cabala, tot ceea ce s-a întâmplat cu poporul lui Israel reflectă nivelul de conexiune sau separare din interiorul său. Când inimile oamenilor au fost conectate, forța superioară a apărut între ei și i-a unit într-o națiune completă și coezivă. Atunci când, însă, au pierdut legătura și iubirea a cedat în faţa urii neîntemeiate, națiunea a decăzut în ruină și exil.
În zilele în care Israel au înţeles care este abordarea vieții pe care o învață Înțelepciunea Cabalei, ei au fost o sursă de inspirație pentru ceilalți. Cartea Zohar scrie că atunci când Templul s-a ridicat, „fața tuturor a fost luminată … și nu a existat o zi în care să nu existe binecuvântări și bucurii, iar Israel să nu stea în siguranță în țară, și toată lumea a fost hrănită din cauza lor .”[47]
Pelerinajul
La evrei există trei ocazii în timpul anului, când li se poruncește să facă un pelerinaj la Templul din Ierusalim. În acele zile, priveliștea este spectaculoasă. Nu mulți oameni știu acest lucru, dar pelerinajul a fost destinat în principal adunării și unirii inimilor membrilor națiunii, pentru a construi unitatea în care au trait experienţa forței unice.
În cartea sa Istoria antică a iudeilor, Josephus Flavius descrie aceste pelerinaje: „Să vină cei care trăiesc chiar şi de atât de departe precum granițele țării pe care o vor avea evreii, în orașul în care va fi templul și acest lucru de trei ori într-un an . … care obicei va fi menținut spunându-şi unul altuia, văzându-se şi și vorbind între ei, și reînnoind astfel amintirea acestei uniri; căci dacă nu discută încontinuu împreună, vor apărea ca niște străini unul altuia.”[48]
Pelerinii au fost întâmpinați în Ierusalim cu brațele deschise. Localnicii i-au lăsat să intre în casele lor și i-au tratat ca pe o familie, și era loc pentru toată lumea.
Mișna descrie această frumoasă stare după cum urmează: „Toți meseriaşii din Ierusalim ar sta în fața lor și i-ar întreba despre binele lor; «Frații noștri, oameni din cutare sau cutare loc, ați venit în pace?» Și flautul ar cânta în fața lor până ar ajunge la Muntele Templului.”[49] Nevoile fiecărui individ care venea la Ierusalim erau satisfăcute în întregime. „Nimeni nu putea spunea aproapelui său: «Nu am putut găsi în Ierusalim un cuptor pe care să ard ofrande»…«Nu am putut găsi în Ierusalim un pat în care să dorm.»”[50]
Forța Superioară era prezentă în acele legături de iubire; toți se simțeau liberi și fericiți, eliberați de preocupările lor personale și capabili să se dedice bunăstării mulţimii.
Filosoful Filon din Alexandria a descris și el pelerinajul: „Mii de oameni din mii de orașe – unii pe uscat și alții pe mare, din est și din vest, din nord și din sud – aveau să vină la fiecare sărbătoare la Templu ca la un adăpost comun, un refugiu sigur protejat de furtunile vieții. … Cu inimile pline de bună speranță, ei îşi iau această vacanță vitală cu sfințenie și în gloria lui D-zeu. De asemenea, ei îşi fac relații de prietenie cu oameni pe care nu-i cunoscuseră până acum și, în contopirea inimilor … găsesc dovada supremă a unității.”[51]
Vechii înțelepți evrei vorbesc despre neevrei care au fost uimiți de spectacolul pelerinajului și au dorit să se alăture acelei mări a iubirii. „Ei urcă la Ierusalim și-i văd pe Israel … și spun: «Îţi vine doar să te alipeşti acestei națiuni.»”[52]
Ruina conexiunii
După ce a fost dobândit cel mai înalt nivel de conexiune în timpul domniei regelui Solomon, atunci când oamenii au menținut unitatea în ciuda problemelor apărute, dorința egoistă a evoluat la un nou nivel. Oamenii nu și-au putut menține nivelul spiritual și separarea a început să câştige teren.
În consecință, regatul lui Israel s-a împărțit în două regate: Israel și Iuda. Regatul Israel a fost distrus de asirieni, locuitorii săi au fost exilați, iar soarta lor este necunoscută până în prezent. Regatul Iuda s-a amestecat în lupte de putere cu marile puteri ale vremii: Asiria, Babilonul și Egiptul, până când în cele din urmă, împărăția Babilonului i-a învins.
În acei ani, Templul a rămas în picioare, dar semnificația sa interioară a devenit din ce în ce mai slabă și mai abstractă. Treptat, regatul Iuda a decăzut în permanente lupte interne pentru putere, reflectând diviziunea internă a națiunii.
Eseul lui Baal HaSulam „Exil și izbăvire” descrie etapele declinului poporului astfel: „…au ajuns la dărâmarea Primului Templu întrucât au vrut, ca și celelalte națiuni, să preamărească bogăția și puterea mai presus de dreptate. Însă, pentru că Tora o interzice, ei s-au dezis de Tora și de profeție și au adoptat obiceiurile vecinilor astfel încât să se poată bucura de viață, în măsura în care le-a cerut-o propriul egoism. Și pentru că au făcut așa, puterile națiunii s-au dezintegrat: unii i-au urmat pe împărați și pe conducătorii egoiști, iar alţii i-au urmat pe profeți. Iar această separare a continuat până la darâmarea Templului.”[53]
O parte a națiunii, reprezentată de regi și ofițeri, a crescut din ce în ce mai departe de unitatea care a caracterizat poporul în trecut. În același timp, o altă parte, reprezentată de profeți, s-a străduit să mențină unitatea. Drept urmare, oamenii s-au împărțit treptat în două grupuri care reprezentau două viziuni opuse asupra lumii: abordarea internă a Torei, care se străduiește pentru conexiune și iubire și care stă la baza Înțelepciunii Cabala și, opusă ei, o abordare egocentrică ce s-a infiltrat în poporul evreu din alte națiuni și încurajează valori egocentrice.
În cele din urmă, divizarea interioară a adus cu sine ruina regatului Iuda. În ziua de 9 a lui Tamuz (lună ebraică, aproximativ în jurul lunii iunie), după un an și jumătate de asediu concentrat, zidul Ierusalimului a fost străpuns, iar în ziua de 9 a lui Av, luna următoare lui Tamuz, Templul a fost distrus. După aceea, babilonienii i-au exilat din țară pe Israel.
Unitate nu poate fi acolo unde există separare, dacă iubirea nu este ridicată deasupra tuturor contradicțiilor. Datorită nesocotirii legăturilor de iubire din interiorul națiunii, dezintegrarea națiunii s-a accelerat.
Regele Babilonului l-a numit pe Gedalia, fiul lui Ahikam, drept conducător al evreilor care au rămas în Iuda, dar conflictele interioare nu au încetat și Gedalia a fost ucis în cursul luptelor pentru putere. Acea crimă a adus cu sine sfârșitul oricărei suveranități evreiești din țara lui Israel.
Odată cu trecerea anilor, evreii care erau exilați în Babilon au trecut printr-o serie de stări. O mare speranță a fost reînnoită atunci când Koreş (Cirus) și-a făcut declarația, ceea ce a dus la reîntoarcerea în Sion. Astfel, la șaptezeci de ani de la ruina primului Templu, a fost construit un al doilea Templu.
AL DOILEA TEMPLU – LUPTE IDEOLOGICE
Problemele păreau să curgă lin, în Israel, în timpul conducerii lui Alexandru cel Mare. Al Doilea Templu a rămas în picioare, preoții erau conducătorii poporului, iar regatul Iuda avea autonomie în Imperiul Grec. Totuși, în tot acest timp, cultura elenistică a pătruns în națiune. Deși oamenii continuau să vină la Templu așa cum o făcuseră înainte, tot mai multe simboluri ale modului de viață elenistic au pătruns în Iuda.
Părea să fie benign faptul că cultura, piesele de teatru, evenimentele sportive și alte competiții vor fi adăugate modului de viață evreiesc din Iuda, dar o privire mai profundă relevă faptul că a deveni eleniști presupunea mult mai mult decât nişte evenimente sportive, obiceiuri culturale și nume de familie grecești. Cultura greacă a marcat vârful dezvoltării în partea opusă ideologiei cabaliste care susține unitatea mai presus de toate. Cultura elenistică acceptă dorința egocentrică și exaltă individul și importanța de sine. Ea plasează sinele omului în centru, adică exact opusul abordării cabalistice. Această abordare alimentează o atitudine îngustă, egoistă, care duce la exploatarea celorlalți și contrastează puternic cu valorile altruiste ale Înțelepciunii Cabala.
Lupta împotriva ideologiei eleniste a fost, de fapt, un război asupra spiritului, abordarea vieții, percepția realității și scopul existenței.
La baza luptei se afla întrebarea dacă ambiția omului ar trebui să fie aceea de a se conecta la dorințele celuilalt pentru a dobândi calitatea de dăruire și a deveni asemeni Creatorului, sau doar de a-şi satisface ambițiile și pasiunile personale.
Abordarea grecească a vieții este în acord cu natura umană și acesta este motivul luptei, întrucât în fiecare persoană, indiferent de etnie sau cultură, dorințele egoiste se dezvoltă permanent. În Tora este spus despre această trăsătură, anume că: „întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui” (Geneza 8: 21). Adică, înclinația naturală a omului este „programată” pentru a avea grijă doar de sine; ego-ul este cel care ne guvernează. În consecință, chemarea cabaliștilor de a dezvolta iubirea față de ceilalți este nefirească și evocă în noi rezistență.
Secretul plăcerii și al desfătării
Prin natura lucrurilor, fiecare individ se străduiește să se bucure de viață. Lupta dintre abordarea cabalistică și cea elenistică nu se referă la desfătarea în sine, ci la modul în care putem realiza acest lucru.
Elenismul acceptă plăcerile personale, care sunt resimțite direct și imediat în voința de a primi a omului. Cu timpul, omul rămâne cu mâinile goale, întrucât tot ceea ce obținem doar pentru noi înșine își pierde aroma.
În schimb, abordarea cabalistică explică faptul că ridicarea deasupra dorințelor personale și conectarea cu dorințele celorlalți deschide în fața noastră un nou tărâm al plăcerii și al desfătării de o calitate complet diferită. Treptat, suntem umpluţi de forța dăruirii și a iubirii, ajungem să ne simțim unul cu toţi ceilalţi și devenim participanți activi la gestionarea întregii realități.
Cabaliștii explică faptul că, deși abordarea grecească este firească, ea creează doar o iluzie a plăcerii, dar este trecătoare și foarte limitată. Aminteşte-ţi de câte ori te-ai chinuit să obții ceva ce ți-ai dorit cu adevărat și ai crezut că îți va oferi o plăcere imensă, dar după ce ai obținut acel ceva, satisfacția a scăzut mult mai repede decât te-ai fi așteptat.
În Studiul celor Zece Sfirot, Baal HaSulam explică un principiu cheie: „Întrucât toate bunurile și proprietățile lui sunt doar pentru el însuşi iar «cel care are o sută vrea două sute», omul piere în cele din urmă având în mâna sa «mai puțin de jumătate din ce şi-a droit». În cele din urmă, el suferă durerea provenită din ambele părți: datorită depunerii unui efort mai mare și datorită deficienței posesiunilor, lipsindu-i jumătate din ele.”[54]
Cu alte cuvinte, cabaliștii au ajuns la concluzia că nimic din lumea noastră nu ne poate satisface pe deplin, întrucât tot ceea ce obținem doar ne dublează foamea, adică dorința. În consecință, ajungem să urmărim plăcerile întreaga noastră viață, sperând că ne vor satisface, rămânând însă în mod repetat goi pe dinăuntru și dezamăgiți. Prin egoul lor dezvoltat și senzaţia intensă de gol interior pe care au simțit-o, cabaliștii au găsit o nouă metodă de satisfacere a dorinței de a se desfăta. Această metodă a fost numită în mod adecvat „Înțelepciunea Cabala” (în ebraică: lekabel înseamnă primire), adică înțelepciunea modului de a primi. Astăzi, pe măsură ce tot mai mulți oameni se confruntă cu senzaţia de gol interior, această metodă vine să deschidă în fața noastră un nou nivel de satisfacție.
Zohar-ul explică faptul că, dacă vom colecta toate plăcerile pe care le putem experimenta în lumea noastră, toate plăcerile pe care le-au simțit oamenii de la începutul omenirii până astăzi, într-o singură plăcere, aceasta nu va fi altceva decât o „mică luminiţă” în comparație cu plăcerea trăită în dăruire, în dobândirea lumii spirituale superioare
După cum spune RABAŞ: „Adevărul este că toată desfătarea și plăcerea pe care voința de primire o poate primi în propriile Kelim (vase) nu este decât biată luminiţă în comparație cu lumina care se îmbracă în vasele de dăruire.”[56]
Elenizarea – Cultura Ego-ului
Atunci când ideologia greacă a pătruns în poporul evreu, ea a format o categorie în interiorul națiunii care a căpătat numele de „elenişti”. În timp ce eleniştii constituiau în mod oficial o parte a poporului evreu, păstrându-şi moștenirea și tradițiile, inimile lor se îndreptaseră către scopuri corporale. În interior, ei s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de națiune, întrucât s-au separat de elementul spiritual pe care națiunea a fost întemeiată de la bun început. Dorința de a dărui, valorile compasiunii și iubirii care au format adezivul care i-a unit pe diverşii oameni și i-a constituit ca națiune a lui Israel, s-au dezintegrat treptat în inimile lor.
Abordarea egoistă a vieții a provocat o creștere a pasiunii pentru bogăție, putere și control. Corupția a luat amploare chiar și în rândul preoților, care au mituit guvernul pentru a „smulge” poziții unul de la celălalt. Către sfârșitul suveranității evreiești în Israel, chiar Marele Preot, o poziție care simboliza odinioară zenitul dedicării pentru comunitate, devenise un post cumpărat cu bani.
Toate aceste manifestări exprimau pierderea unității, ruptura interioară care i-a sfâșiat pe oameni. De aceea înțelepții au scris despre această perioadă: „De ce au fost exilați? Pentru că iubeau bogăția și se urau reciproc.”[57]
Tora de dragul Ei
De atunci, națiunea israeliană a fost împărțită în două facțiuni principale: cei care au urmat voința de a primi, adică ceea ce există în mod natural în noi și plasează sinele deasupra tuturor lucrurilor, și cei care s-au străduit să dezvolte dorința de a dărui din momentul în care au înțeles că totul este unit cu totul.
Ruptura dintre cele două facțiuni există încă în interiorul națiunii și se află în centrul rezistenței la Înțelepciunea Cabala. La temelia sa se află întrebarea: Iudaismul poate fi privit ca atare fără a schimba calitățile cuiva de la primire la dăruire, sau este schimbarea interioară, corectarea inimii, cea care constituie esența iudaismului? Această ruptură poate fi definită și prin lupta dintre Lişma (în numele Ei) și Lo Lişma (nu în numele Ei).
Conform Înțelepciunii Cabala, Tora Lişma înseamnă că Tora îl ridică pe individ deasupra naturii sale egoiste și îl ajută să se asemene cu Creatorul prin iubirea pentru ceilalţi.
În acest fel, Tora este definită ca un mijloc de rectificare a naturii umane. Conform celor spuse de RABAŞ: „Prin noi înșine, nu vom putea merge niciodată împotriva naturii, întrucât mintea și inima pe care trebuie să le dobândim necesită asistență, iar asistența este prin Tora. Este așa cum au spus înțelepții noștri: «Am creat înclinația rea; Am creat Tora ca mirodenie. Prin angajarea în ea, lumina din ea îi reformează.»”[59]
Din motive întemeiate, Tora afirmă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul” (Leviticul 19:18). „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” este prima etapă și abia ulterior putem ajunge la „Eu sunt Domnul”. Cabaliștii învață că a-ți iubi aproapele ca pe tine însuţi nu este o predică de natură morală. În realitate, este singurul mijloc prin care putem dobândi iubirea pentru Creator, adică ni-L putem revela prin echivalarea calităților noastre cu ale Lui. Creatorul este descoperit numai în legăturile dintre oameni, motiv pentru care acest principiu este definit de formula: „De la iubirea pentru om la iubirea pentru D-zeu”.[60]
Dimpotrivă, Lo Lişma (nu în numele Ei) înseamnă că, chiar dacă învățăm ceea ce este scris în cărți, nu tindem către rectificarea naturii umane, ci mai degrabă ne comportăm așa cum facem prin natura noastră, fără ca intenţia să fie reformată și să devenim similari cu Forța Superioară, a cărei calitate este dăruirea și iubirea. Într-o stare de Lo Lişma, omul folosește Tora în propriul beneficiu și crede că o răsplată îi este garantată în lumea următoare, în timp ce în această lume, oamenii îl respectă și îl consideră înțelept, cunoscător etc.
În ambele cazuri, se pare că individul se angajează în Tora. Singura întrebare este pentru ce. Potrivit Cabalei, dacă folosim Tora în beneficiul nostru, internalitatea Torei ne rămâne ascunsă. Puterea ascunsă în Tora îl afectează doar pe cel care caută rectificarea inimii sale de la iubirea de sine la iubirea pentru ceilalți. Pentru acel individ, Tora servește drept mijloc de rectificare. Atunci când nu acesta este cazul, Tora devine opusul – o „poțiune a morții”[61], întrucât „ei primesc întuneric din Tora și ochii lor se întunecă”, după cum spune Baal HaSulam.[62]
Ca o notă secundară, ar trebui să ne amintim că întunericul menționat mai sus a provocat denaturarea completă a definiției Torei Lişma de-a lungul generațiilor. Ca urmare, astăzi, chiar și atunci când există conștientizarea faptului că ar trebui să ne implicăm în Tora Lişma, oamenii nu înțeleg că Lişma necesită rectificarea ego-ului.
Prin urmare, vedem că rădăcina stării deplorabile de astăzi a fost plantată în zilele Templului, atunci când a început desprinderea de internalitatea Torei. În eseul său „Exil și izbăvire”, Baal HaSulam spune acest lucru: „Fiindcă nu au făcut aşa, ci au vrut să implice egoismul lor îngust, ceea ce înseamnă Lo Lişma (nu în numele Ei), au ajuns la ruina Primului Templu”.[63] În acest eseu, Baal HaSulam explică faptul că inițial, era clar că Tora era menită să rectifice natura omului pentru a fi similară cu natura Creatorului. Totuși, pe măsură ce dorințele egoiste au crescut și s-au dezvoltat, oamenii au început să folosească Tora pentru propriul lor beneficiu și pentru a se glorifica pe ei înşişi.
Rebeliune, cucerire și divizare
Când atracția față de greci, față de cultura ego-ului, a crescut, Mattathias Hasmoneanul și cei cinci fii ai săi au decis să declare război pentru a salva spiritul națiunii. Au văzut națiunea pierzându-și valorile spirituale unice și și-au dat seama că acest lucru ar trebui să provoace o ruină în plan fizic.
Revolta Hasmoneană, cunoscută și sub numele de Revolta Macabeană, a început în anul 167 î.Hr. și a durat șapte ani. Într-o anumită măsură, drept urmare s-a reușit restabilirea spiritului națiunii. Privind însă retrospectiv, este evident că revolta nu a oprit dezintegrarea națiunii. Divizarea care s-a produs în Iuda a continuat să spargă fundamentele națiunii până când, în cele din urmă, în anul 63 î.Hr., a început cucerirea romană.
În anum 37 î.e.n., Roma l-a numit pe Irod, un evreu care a primit educație elenistică, conducător în Iuda. Spre deosebire de hasmoneeni, Irod și-a întemeiat domnia pe duritate și cruzime. Pentru a-și menține puterea, Irod și-a întărit legăturile cu conducătorii romani și a îndepărtat familia Hasmoneană din preoție. El a revocat obiceiul conform câruia Marele Preot era o poziție spirituală și l-a transformat într-o slujbă birocratică cu un mandat de un an.
Influențată de stăpânirea romană, clasa superioară a poporului evreu a dus un mod de viață corupt. Au recrutat armate private și i-au exploatat pe oamenii obișnuiți, care au continuat să plătească zeciuială și donații.
Baal HaSulam a subliniat elementul cheie care a dus la degradarea oamenilor în timpul celui de-al Doilea Templu: „Începutul sciziunii a fost făcut public de acei discipoli necuraţi, conduşi de Ţadok și Boetos. … Întrucât nu voiau să renunţe la egoismul lor, au creat acest gen deplorabil de comunități devenind o mare sectă numită „Ţdokim” (Saduceii), care erau conducătorii şi cei bogați, urmărindu-şi dorinţele lor egoiste, în opoziţie cu calea Torei. Ei i-au combătut pe Pruşim (Fariseii) și tot ei sunt cei care au adus dominația imperiului roman asupra lui Israel…. până când Templul a fost distrus iar slava lui Israel a fost exilată.”[64]
Cu alte cuvinte, intensificarea pasiunilor egoiste a îndepărtat din ce în ce mai mulți oameni de ideologia originală la care aderaseră fariseii și au lăsat loc pentru multe speculații cu privire la esența națiunii și a legii acesteia. În acest fel, au apărut secte precum saducheii, esenienii și boetuzienii. Cu toate acestea, în centrul divizării se afla insistența de a accepta numai Tora scrisă și obiecția de a accepta internalitatea Torei, pe care cabaliștii au transmis-o oral de la o generație la alta.
Un Război Civil
„Oamenii generației ruinei celui de-al Doilea Templu erau obstinați și perverşi … Prin urmare, din cauza urii nefondate pe care o țineau în inima lor unul faţă de celălalt … ei credeau că oricine nu acționa așa cum considerau ei ca fiind potrivit cu privire la frica de Creator, constituia o poruncă pentru ca acela să fie omorât … De aici s-au născut toate relele din lume până când în cele din urmă casa a fost distrusă. ”
Rav Naftali Zvi Yehuda Berlin (Naţivul din Volojin),
Adânciţi în materie, „O prefață la cartea Bereşit”.
Aspirația de a restabili independența lui Iuda, care le-a fost luată de Imperiul Roman, a instigat Marea Revoltă în anul 66 e.n. În acele vremuri, societatea era ruptă din interior de polarizarea social-religioasă și de lipsurile economice. Oamenii se aflau în dispută privind opinia lor relativă la însăși nevoia de a se revolta, precum și referitor la multe alte subiecte.
În ochii cabaliștilor, aceste divizări provin din lipsa de coeziune interioară, pierderea ideologiei spirituale în baza căreia poporul evreu s-a format de la început. În consecință, Iuda a ajuns într-o stare în care, în timp ce romanii asediau Ierusalimul și aproape că îi străpunseseră zidurile, evreii din interior se luptau unul împotriva celuilalt.
O astfel de ură și divizare sunt în complet contrast cu starea spirituală numită „Templu”, o stare de iubire și unitate între toți. Din acest motiv, chiar dacă clădirea fizică a rămas în picioare, în sens spiritual, ea fusese deja distrusă.
Baal HaSulam spune despre acest lucru următoarele: „După cum au mărturisit înțelepții noștri, «Ierusalimul a fost distrus numai datorită urii nefondate care a existat în acea generație.» În acea perioadă, națiunea a avut de suferit și a murit, iar organele sale au fost împrăștiate în toate direcțiile”.[65]
Putem afla, de asemenea, despre situația cumplită între evrei din cuvintele istoricului Josephus Flavius. În Războaiele evreilor, Flavius a scris că generalii romani erau încântați să-i vadă pe evrei luptându-se între ei. Ei l-au îndemnat pe comandantul lor, Vespasian, să-i instruiască să profite de situație și să atace spunând: „Providența lui D-zeu este de partea noastră, punându-i pe dușmanii noștri unul împotriva celuilalt.”[66] Cu toate acestea, „Vespasian a răspuns că ei se înșelau foarte mult în ceea ce considerau potrivit a se face … întrucât D-zeu acționează ca un general al romanilor mai bine decât poate vreunul dintre ei, și că-i dă pe evrei în mâinile lor fără nici un fel de efort din partea lor și le dăruieşte armatei lor o victorie fără niciun pericol; şi că, prin urmare, cea mai bună cale pentru ei, în timp ce dușmanii lor se distrug reciproc cu propriile lor mâini și cad în cea mai mare nenorocire, este cea a aşteptării, adică să stea liniștiți ca spectatori ai pericolelor cu care s-ar fi confruntat, mai degrabă decât să lupte cot la cot cu bărbați care adoră să ucidă și care sunt înnebuniți unul împotriva celuilalt.”[67]
Amarul rezultat a dovedit în curând că Vespasian avea dreptate. Marea Revoltă a eșuat, zeci de mii de evrei au fost uciși, inclusiv liderii revoltei, iar Ierusalimul și Templul au fost distruse.
Din tot ce s-a spus în acest capitol, este clar că rădăcina ruinei nu se afla în conflictele dintre evrei și dușmanii lor externi, ci mai degrabă în ura neîntemeiată care se răspândise în popor. Când o națiune care a fost întemeiată pe baza iubirii pentru ceilalți nu știe să iubească, nu există nimic care să-i țină pe oameni uniți deasupra lipsurilor în creştere. Astfel, oamenii au ajuns să fie exilați.
(înapoi la UN POD FOARTE ÎNGUST – click)