(înapoi la pagina SCRIERILE ULTIMEI GENERAŢII – click)
Întregul meu comentariu are la bază voința de a primi care este imprimată în fiecare creatură și care constituie disparitatea de formă față de Creator. Aşadar, sufletul s-a separat de El la fel cum un organ este separat de trup, întrucât în spiritualitate disparitatea de formă este precum un topor care despică în corporalitate. Prin urmare, este clar că ceea ce dorește Creatorul de la noi este echivalența de formă, moment în care ne alipim de El din nou, la fel ca înainte să fi fost creați.
Acesta este înţelesul cuvintelor înțelepților noștri: „Alipiți-vă calităţilor Sale; aşa cum este El milostiv etc.” Asta înseamnă că trebuie să ne schimbăm calitatea, care este voința de a primi, și să adoptăm calitatea Creatorului, care este numai de a dărui, astfel încât toate acțiunile noastre să fie numai în dăruire pentru semenii noștri și în a le face lor cât de mult bine putem.
În felul acesta ajungem la scopul de a ne alipi Lui, care înseamnă echivalența de formă. Ceea ce eşti obligat să faci pentru tine, și anume minimul necesar pentru subzistenţa ta şi a familiei tale, nu se consideră a fi disparitate de formă, întrucât „Necesitatea nu este nici condamnată, nici lăudată”. Aceasta este marea revelație care va fi dezvăluită în întregime numai în zilele lui Mesia. Când vom accepta această învățătură, vom fi răsplătiți cu deplina mântuire.
Am spus deja că există două moduri de revelare a completitudinii: calea Torei sau calea suferinței.
Aşadar, Creatorul a dat umanității tehnologie, până când am inventat atomul și bombele cu hidrogen. Dacă distrugerea totală pe care acestea sunt destinate să o aducă asupra omenirii încă nu este evidentă tuturor, ei pot aștepta un al treilea război mondial sau un al patrulea pentru a se lămuri. Bombele își vor face treaba și relicvele care rămân după distrugere nu vor avea altă opțiune decât să ia asupra lor această lucrare, în care atât indivizii, cât și națiunile nu vor munci pentru ei înșiși mai mult decât este necesar pentru propria subzistenţă, în timp ce orice altceva vor face va fi spre binele celorlalţi. Dacă toate națiunile lumii sunt de acord cu asta, nu vor mai exista războaie în lume, pentru că nimeni nu va mai fi preocupat de propriul său bine, ci doar de binele celorlalţi.
Această lege a echivalenței de formă este legea lui Mesia. Se spune despre asta: „În vremurile de pe urmă … popoarele vor veni grămadă la el … şi vor zice: «Veniţi, haideţi să ne suim la muntele Domnului … Căci din Sion va ieși Legea și din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare…»” (Mica 4:1-3) Adică, Mesia îi va învăța lucrarea Creatorului în echivalență de formă, care este învățătura și legea lui Mesia. „Și va hotărî între neamuri puternice” (Mica 4:3), adică El le va dovedi că, dacă nu vor lua asupra lor lucrarea Creatorului, toate națiunile vor fi distruse de război. Dacă, însă, ei acceptă legea Lui, se spune despre aceasta: „din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare” (Mica 4:3).
Dacă purcedeţi pe calea Torei și primiți mirodenia, foarte bine. Iar dacă nu, veţi merge pe calea suferinței, ceea ce înseamnă că războaiele vor izbucni cu bombe atomice și cu hidrogen, iar întreaga lume va căuta soluţii pentru a scăpa de război. Atunci se vor îndrepta către Mesia, către Ierusalim, și El îi va învăța această lege.
*
Înainte de a aborda această chestiune, voi prezenta o scurtă introducere referitoare la calităţile umane și voi spune că oamenii sunt împărțiți în două categorii: egoiști și altruişti.
“Egoişti” înseamnă că tot ceea ce fac este pentru ei înșiși. Și dacă fac vreodată ceva pentru un altul, trebuie să aibă o răsplată în schimbul muncii lor, care să merite, în bani, respect etc.
“Altruiști” înseamnă că își sacrifică toate zilele pentru bunăstarea altora, fără niciun fel de răsplată. În schimb, își neglijează întotdeauna propriile nevoi pentru a-i ajuta pe ceilalți. Mai mult decât atât, printre aceștia există oameni care își dau sufletul și viața pentru binele altora, precum cei pe care îi găsim printre voluntarii care se duc la război pentru poporul lor.
Am găsit şi altruişti într-un sens mai general, adică cei care își dau inima și sufletul pentru a-i ajuta pe defavorizaţii tuturor națiunilor lumii, cum ar fi comuniștii, care luptă pentru binele celor oprimaţi din toate națiunile lumii. Ei sunt dispuși să plătească pentru asta cu însăși viața lor.
Egoismul este încorporat în natura fiecărui individ, ca în orice animal. Cu toate acestea, altruismul este împotriva naturii umane. Câţiva aleși au, însă, această natură; pe aceştia îi numesc „idealiști”. De bună seamă, majoritatea oricărei societăți sau a oricărui stat este formată din oameni simpli, din carne și oase, adică din egoiști. Doar câțiva, cel mult zece la sută, sunt altruiştii care constituie excepția.
Acum voi ajunge la subiect: Din motivele expuse mai sus, anume că altruiştii sunt atât de puțini în fiecare societate, primii comuniști, înainte de epoca lui Karl Marx, nu au reușit să acționeze pentru răspândirea comunismului în lume, conform zicalei: „Cu o singură pasăre nu se face vară.” În plus, unii dintre ei au înființat chiar așezări comunitare precum kibuţurile din țara noastră, dar au eșuat pentru că nu puteau îndura.
Asta s-a întâmplat întrucât toți membrii societății comunitare trebuie să fie idealiști altruişti, ca înșiși fondatorii. Dar pentru că nouăzeci la sută din orice societate, chiar și în cele mai dezvoltate, sunt egoiști, ei nu ar putea ține pasul cu conduita unei societăți cooperatiste, care este pur altruistă prin natură.
Acest lucru a continuat până în epoca lui Karl Marx, când a fost conceput un plan foarte reușit pentru extinderea comunismului, și anume încorporarea oprimaţilor în războiul comunismului, astfel încât aceștia să lupte alături de ei împotriva guvernului burghez capitalist. Întrucât oprimații sunt interesați de acest război numai pentru binele lor, adică din motive egoiste, ei au acceptat imediat planul și, astfel, comunismul s-a răspândit la toate nivelurile celor neputincioşi şi oprimați. Întrucât cei neputincioşi sunt majoritari în societate, nu este de mirare că astăzi comunismul a reușit să cucerească o treime din lume.
Cu toate acestea, această cuplare a comuniștilor altruişti cu proletariatul egoist, deși a reușit să răstoarne guvernul burghez, urât şi de unii şi de alţii, nu reușește încă să păstreze o guvernare cooperatistă cu o distribuire justă. Motivul este foarte simplu: omul nu face nicio mișcare decât dacă există un anumit scop care necesită această mișcare. Acest scop servește ca forță motivantă pentru a face acea mișcare, precum combustibilul care pune în mişcare o mașină.
De pildă, nu îţi miști mâna dintr-un loc în altul decât dacă eşti convins că în celălalt loc îţi vei odihni mâna mai confortabil. Scopul căutării unui loc mai confortabil pentru mâna ta este combustibilul care te împinge să muţi mâna dintr-un loc în altul.
Inutil să mai spun că un muncitor care lucrează toată ziua trebuie să aibă combustibil pentru mișcările laborioase pe care le face. Recompensa pentru munca sa este combustibilul care îl motivează în munca lui grea. Aşadar, dacă nu i se acordă nici o recompensă pentru munca sa, sau dacă nu are nevoie de recompensa respectivă, nu va fi în stare să lucreze. El va fi ca o mașină care nu a fost alimentată; nici cea mai credulă persoană din lume nu va crede că această mașină se va mișca vreodată.
Prin urmare, într-un regim pur comunist, în care muncitorul știe că nu i se va da mai mult dacă lucrează mai mult sau că va primi mai puțin dacă lucrează mai puțin și, cu atât mai mult, conform devizei absolute, „Fiecare va funcționa conform capacităţilor sale și va primi conform nevoilor sale”, muncitorul nu va fi nici răsplătit pentru atenţia lui şi nici nu se va teme de propria lui neglijență.
Astfel, nu ar avea niciun combustibil care să-l motiveze să lucreze. Productivitatea muncii lucrătorilor va scădea apoi până la zero, până când va fi distrus întregul regim. Nici o școală din lume nu va ajuta la schimbarea naturii umane pentru a putea lucra fără combustibil, adică fără răsplată.
Excepția de la această regulă este idealistul născut altruist în mod natural, pentru care cea mai bună răsplată este binele celuilalt. Acest combustibil altruist este pe deplin suficient pentru el ca forță motivantă pentru a munci, aşa cum este recompensa egoistă pentru toți ceilalți oameni. Cu toate acestea, idealiștii sunt puțini; numărul lor este insuficient pentru ca societatea să se bazeze pe ei. Aşadar, vedem cum comunismul și altruismul sunt unul și același lucru.
Știu că există modalități de a-i obliga pe muncitori să-și îndeplinească partea din munca pe care supraveghetorii le-o vor da prin aceleași conduite ca într-un regim burghez, unde fiecare este recompensat în funcție de productivitatea sa. În plus, pedepse dure pot fi impuse celor neglijenți, aşa cum se face în țările sovietice. Însă nu acesta este comunismul. Inutil să mai spun că nu este acesta paradisul pe care speră unii că îl va aduce regimul comunist, unul pentru care să-ţi dai viața.
Mai mult, o astfel de guvernare este mult mai rea decât guvernarea burgheză din motive lipsite de ambiguitate pe care le voi prezenta mai jos. Dacă acest tip de guvernare compulsivă ar fi făcut un pas către comunismul perfect, ar fi fost încă posibil de acceptat și de tolerat. Nu este însă cazul; nicio instruire din lume nu va inversa natura umană de la egoism la altruism.
Prin urmare, regimul opresiv aplicat în țările sovietice este un regim etern care nu poate fi niciodată schimbat. Iar când vor voi să-l transforme într-un regim cu adevărat cooperatist, muncitorii vor rămâne fără combustibil. Nu vor putea lucra și vor distruge sistemul. Astfel, egoismul și anticomunismul sunt unul şi acelaşi lucru, sunt identice.
Mai mult, o guvernare comunistă compulsivă este complet nesustenabilă, întrucât o guvernare dependentă de baionetă nu poate persista, iar majoritatea se va ridica în cele din urmă împotriva ei și o va desființa. Cei zece la sută idealişti nu vor putea, în veci, să stăpânească egoismul celorlalţi nouăzeci la sută și a anticomuniştilor. Asta este ceea ce găsim în țările sovietice și în ţările din est. Mai mult, nici măcar acea mână de idealiști comuniști care conduc astăzi aceste țări nu este garantat să rămână așa timp de generații, întrucât idealurile nu sunt ereditare. Deși părinţii sunt idealiști, nu există nicio garanție că descendenții lor le vor urma exemplul.
Aşadar, cum putem fi siguri că conducerea celei de-a doua sau a treia generații va fi în mâinile idealiștilor comuniști așa cum este astăzi? Ai putea spune că majoritatea îi va alege întotdeauna din public, dar asta este o greșeală gravă. Majoritatea mulţimii egoiste îi va alege doar pe cei care le sunt apropiați în spirit, şi nu pe adversarii lor.
Mai mult, ştim cu toţii că liderii de astăzi nu au fost deloc aleși de mulţime. Aşadar, cine ar putea spune că reprezentanții aleși ai mulţimii vor fi întotdeauna idealiștii din mulţime? Atunci când vor fi la putere, egoiștii vor revoca cu siguranță acea guvernare instantaneu sau cel puțin o vor transforma într-un fel de comunism național, „o națiune a stăpânilor”.
Tot ceea ce am spus – când am arătat că şi comunismul și altruismul sunt la fel, și că egoismul și anticomunismul sunt unul şi aceleași lucru – este propria mea viziune. Insă, dacă îi întrebați pe comuniștii înșiși, aceștia vor nega vehement. Vor pretinde contrariul: „Suntem departe de orice etică burgheză; nu avem sentimentalism. Căutăm doar dreptatea, în aşa fel încât nimeni să nu exploateze pe nimeni”. Cu alte cuvinte, este conform definiţiei: „ceea ce este al meu este al meu și ceea ce este al tău este al tău”, care este, de fapt, atributul egoiştilor. Aşadar, trebuie să privim problemele aflate în percepția lor și să revizuim această dreptate pe care o caută ei și căreia îşi dedică viața.
În primul rând, conform dezvoltării regimurilor comuniste, constat că termenii „burghez” și „proletariat” nu mai sunt suficienți pentru a explica acea istorie economică și avem nevoie de termeni mai generali. Este mai aproape de adevăr să împărțim societatea într-o clasă de sârguincioși (activi) și o clasă de neputincioşi (inactivi). În regimurile burgheze, sârguincioșii sunt capitaliștii și clasa de mijloc. Neputincioşii sunt muncitorii care lucrează pentru ei. În regimurile comuniste, sârguincioșii sunt managerii, supraveghetorii și intelectualii, iar neputincioşii sunt muncitorii care lucrează pentru ei.
Majoritatea în fiecare societate o formează neputincioşii. Sârguincioșii nu sunt mai mult de treizeci la sută din societate. Este o lege naturală aceea după care cei sârguincioşi îi vor exploata pe cei neputincioşi cât vor putea de bine, tot aşa cum în apa mării, peştii puternici îi înghit pe cei slabi. Nu are importanță dacă sârguincioșii sunt capitaliști și negustori, ca în regimurile burgheze, sau sunt manageri, supraveghetori, intelectuali și distribuitori, ca în regimurile comuniste.
În cele din urmă, sârguincioșii vor exploata munca celor neputincioşi în măsura în care pot; nu le va fi milă de ei. Sârguincioșii vor aspira întotdeauna la a lua untul și smântâna, lăsând neputincioşilor doar zerul sărac. Singura întrebare este ce rămâne neputincioşilor după exploatarea nemiloasă de către cei sârguincioși, care este măsura înrobirii pe care sârguincioșii le-o impun și măsura independenţei și a libertății umane pe care sârguincioșii le-o permit. Putem face diferenţa între regimuri şi să-l alegem pe cel preferabil numai după ce facem analiza măsurii acestor resturi, pe care sârguinciosul le lasă celui neputincios.
Să notăm încă o dată ceea ce am spus, că nu se poate lucra fără nicio recompensă care să servească drept combustibil pentru mașină. Într-un regim comunist non-altruist, muncitorii trebuie să fie recompensați pentru munca lor și să fie pedepsiți cu duritate pentru neglijența lor.
Cu toate acestea, este nevoie de mulți supraveghetori care să îi supravegheze, întrucât fără o supraveghere suficientă, recompensele și pedepsele sunt cu siguranță ineficiente. Cu toate acestea, nu există o muncă mai grea decât aceea de a sta în cârca oamenilor și a-i chinui, pentru că „nimeni nu vrea să fie călăul”. Prin urmare, chiar dacă pui inspectori, numiți peste alţi inspectori și numeşti superiori care să-i supravegheze pe aceştia, toți vor fi neglijenți în acţiunea lor de supraveghere și nu-i vor chinui suficient pe muncitori.
Nu există nici un remediu pentru asta, în afară de acela de a furniza o mulțime de combustibil funcționarilor, suficient pentru a recompensa o muncă atât de grea, adică aceea a călăului. Cu alte cuvinte, trebuie să li se dea de câteva ori mai mult decât unui simplu muncitor. Astfel, nu trebuie să vă mirați dacă funcționarii din Rusia sunt plătiți de zece până la de cincizeci de ori mai mult decât un simplu muncitor; munca lor este de zece până la de cincizeci de ori mai grea decât cea a unui simplu muncitor. Dacă nu sunt suficient recompensați, vor fi obligați să-și neglijeze funcția și statul va fi distrus.
Acum să încercăm să calculăm în moneda țării noastre. Să spunem că un simplu muncitor câștigă o sută de lei pe zi. Asta înseamnă că un simplu funcționar va primi o mie de lei pe zi, de zece ori mai mult. Astfel, într-un an, el va câștiga douăsutepatruzeci de mii de lei, iar în zece ani, aproape două milioane şi jumătate de lei.
Dacă deducem zece la sută din această sumă pentru subzistenţă, el va rămâne cu o peste două milioane de lei. Se pare că ar trebui să-l considerăm un veritabil capitalist. Sumele sunt cu mult mai mari atunci când este vorba de funcționarii superiori.
Astfel, în câteva decenii, funcționarii vor deveni milionari, fără niciun risc, ci strict prin exploatarea muncitorilor. După cum am spus, în urma experienței de astăzi, societatea nu ar trebui să mai fie împărțită în burghezi și proletariat, ci în sârguincioşi și neputincioşi.
Am putea spune că aceasta nu este decât o etapă către comunismul pur, adică prin educație și opinia publică, mulţimea va fi instruită până când „fiecare va lucra în funcție de capacităţile sale și va primi în funcție de necesităţile sale”. Atunci nu va mai fi nevoie de inspectori și supraveghetori.
Este o mare greșeală, întrucât deviza conform căreia fiecare lucrează în funcție de capacitatea sa şi primeşte în funcție de nevoile sale este un motto strict altruist. Şi orice situaţie în care omul poate lucra în beneficiul societății fără niciun combustibil, este una nefirească, cu excepția cazului în care motivul şi combustibilul pentru munca sa îl constituie altruismul, așa cum am demonstrat.
Aşadar, nu trebuie să sperăm în nicio schimbare în bine. Dimpotrivă, trebuie să ne temem că acea mână de comuniști idealiști care conduc astăzi nu le vor lăsa conducerea altor idealiști. Forța egoistă a oamenilor va prevala treptat, ei vor alege o conducere în conformitate cu spiritul lor egoist și vor restabili capitalismul. Cel puțin, vor transforma comunismul într-un fel de comunism național, o „națiune stăpână”, precum Hitler. Ei nu vor avea nicio inhibiție în privința exploatării altor națiuni în beneficiul lor, cu condiţia să aibă puterea.
S-ar putea spune că prin educație și opinia publică, natura maselor poate fi transformată în altruism. Şi aceasta este o greșeală la fel de gravă. Educația nu poate face mai mult decât în sensul orientării opiniei publice, ceea ce înseamnă ca opinia mulţimii să îi respecte pe altruști și să îi disprețuiască pe egoiști.
Atâta timp cât opinia publică susține altruismul prin respect și ignominie, educația va fi eficientă. Cu toate acestea, dacă va veni un moment în care un vorbitor experimentat și competent ține zilnic un discurs care este opusul opiniei publice, el va reuși, fără îndoială, să schimbe opinia publică după cum dorește.
Avem deja o experiență atât de amară în istorie cu acel ticălos care a transformat un popor binevoitor ca germanii în animale sălbatice prin predicile sale zilnice. Câteva sute de ani de educație s-au evaporat ca o bulă de săpun, întrucât opinia publică s-a schimbat și educația nu mai avea pe ce să se bazeze, deoarece educația nu poate exista fără sprijinul mulţimii.
Astfel, vedem foarte clar că nu există nicio speranță de a schimba această guvernare compulsivă. De asemenea, nu există nicio speranță ca masele să realizeze vreodată comunismul adevărat, conform devizei: „De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”.
Mai degrabă, muncitorii trebuie să rămână veșnic sub veriga îngrozitoare a managerilor și a supraveghetorilor, în timp ce managerii și supraveghetorii vor suge întotdeauna sângele muncitorilor, așa cum fac capitaliștii burghezi, dacă nu chiar mai rău decât ei. La urma urmei, în regimul obligatoriu al comuniștilor, muncitorii nici nu au dreptul la grevă. Foametea și distrugerea vor apăsa întotdeauna asupra capetelor lor, așa cum ne învață experiența sovietică. Mai mult, dacă guvernarea obligatoriu va fi vreodată revocată, societatea va fi cu siguranță distrusă instantaneu, întrucât muncitorii ar rămâne fără combustibil.
Într-adevăr (…) Se spune că într-un regim comunist merită ca proletariatul să sufere, pentru că suferă pentru ei înșiși, întrucât sunt proprietarii mijloacelor de producţie, ale avutului și ale surplusului și nimeni nu îi poate exploata. Dimpotrivă, într-un regim capitalist ei au doar pâinea lor zilnică, iar tot surplusul este dat capitaliștilor. Ce frumoase sunt aceste cuvinte la suprafață.
Dacă există, însă, măcar un dram de adevăr în aceste cuvinte, atunci asta se aplică sârguincioșilor, care sunt funcționarii și managerii, care îşi însuşesc toate plăcerile regimului obligatoriu în orice caz. Într-adevăr, în ceea ce privește proletariatul, și anume muncitorii și cei neputincioşi, acestea sunt cuvinte cu totul goale.
Să luăm, de exemplu, căilor noastre ferate. Sunt proprietate a statului, ceea ce înseamnă că proprietatea căilor ferate este în mâinile tuturor cetățenilor statului. Întreb: simte vreunul dintre noi, cetățenii, că are dreptul de proprietate asupra căilor ferate? Avem vreun beneficiu mai mare atunci când călătorim pe o cale ferată naționalizată în comparație cu călătoria pe o cale ferată privată, capitalistă?
Putem lua, de pildă, o companie deținută în totalitate de proletariat, precum Solel Boneh (o mare corporație de construcții din Israel), deținută exclusiv de muncitori. Au, oare, muncitorii care lucrează pentru ceea ce este proprietatea lor, vreun beneficiu suplimentar faţă de situaţia în care ar lucra pentru o societate cu capital străin?
Mă tem că cineva care lucrează pentru antreprenorul străin se va simți mult mai acasă decât cel care lucrează pentru Solel Boneh, chiar dacă este aparent coproprietar. Numai o mână de manageri dețin întreaga proprietate și ei fac cu această proprietate națională ce cred, după cum consideră potrivit. Unui cetățean oarecare i se interzice chiar să întrebe ce fac și pentru ce.
Astfel, proletariatul nu simte nicio încântare în urma deţinerii proprietăţii statului și a mijloacelor de producţie aflate în mâna directorilor și funcționarilor, care îi opresează și îi umilesc întotdeauna precum praful ţărânei. Care este atunci surplusul pe care îl au în regimul comunist obligatoriu, mai mult decât pâinea lor zilnică?
Nu îi invidiez deloc pe muncitorii care trăiesc şi vor trăi în în regimul comunist obligatoriu, sub aspra povară a funcționarilor și inspectorilor, care îi pot tortura cu tot felul de atrocități, nepăsători faţă de opinia publică şi lume, întrucât toate mijloacele de publicitate vor fi în mâinile funcționarilor. Nimeni nu va putea să le facă publice faptele rele.
În plus, toţi vor fi prizonierii lor, neputând să părăsească țara și să scape de ei, la fel cum părinții noștri erau închiși în Egipt, de unde niciun sclav nu putea pleca pentru a fi liber. Dat fiind că toți muncitorii lasă statului surplusul de produse, cum ar putea să-i lase statul să plece în altă parte, când astfel și-ar pierde surplusul? Într-un cuvânt, un regim comunist non-altruist trebuie să fie întotdeauna format din două clase: cei sârguincioși, care sunt managerii, funcționarii și intelectualii, și clasa celor neputincioşi, care sunt muncitorii productivi, majoritatea societății.
Pentru funcționarea statului, clasa sârguincioșilor trebuie, vrând sau nevrând, să înrobească, să chinuie și să umilească clasa muncitoare fără milă și cu nerușinare. Îi vor exploata de zece ori mai mult decât îi exploatează burghezii, pentru că vor fi cu totul lipsiți de apărare, întrucât nu vor avea dreptul la grevă. Ei nu vor putea să dezvăluie în public faptele rele ale angajatorilor și nu vor avea niciun fel de plăcere din proprietatea asupra mijloacelor de producţie pe care şi-au însuşit-o funcționarii.
Încă ceva, iar acesta este cel mai important lucru. Comunismul trebuie să corecteze mai mult decât simpla ordine economică. El trebuie să asigure şi minimul necesar existenței oamenilor din lume. Cu alte cuvinte, este vorba de a preveni războaiele, astfel încât națiunile să nu se distrugă reciproc. Am urlat deja ca o macara despre asta înainte de anii 1933, în cartea mea, pamfletul Pacea, avertizând că războaiele de astăzi au ajuns la astfel de proporții încât pun în pericol viața întregii lumi.
Singura soluţie pentru a preveni acest lucru este ca toate națiunile să adopte regimul comunismului perfect, adică altruist. Inutil să spun că astăzi, după descoperirea și utilizarea bombelor atomice și descoperirea bombelor cu hidrogen, nu mai este îndoielnic că, după unul, două sau trei războaie, întreaga civilizație umană va fi distrusă în totalitate, fără a lăsa relicve.
Egoismul contemporan, modern nu poate asigura pacea în lume, pentru că, fie şi dacă toate națiunile lumii ar adopta acest regim comunist, tot nu va exista un motiv convingător pentru națiunile bogate în mijloace de producție, materii prime și civilizație, să împartă materia primă, materialele și mijloacele de producţie în mod echitabil cu națiunile sărace.
De pildă, națiunile din America nu vor să-și egalizeze nivelul de trai cu națiunile asiatice sau africane, sau chiar cu națiunile europene. O singură națiune ar putea avea puterea de a egaliza nivelul de trai al celor bogați și ai celor din clasa de mijloc – deţinătorii mijloacelor de producţie – cu proletariatul, prin incitarea maselor sărace, care formează majoritatea societății, să-i distrugă pe cei bogați și pe cei din clasa de mijloc și să le ia proprietatea. Această soluţie nu va fi, însă, de nici un folos în a constrânge o națiune bogată să-și împartă proprietatea și mijloacele de producție cu o națiune săracă, întrucât națiunea bogată are pregătite deja arme și bombe pentru a se proteja de vecinii săraci.
Aşadar, care este binele pe care l-a făcut regimul comunist în lume? A lăsat intactă starea de invidie dintre națiuni la fel ca în regimul capitalist, fără nici o îndreptare. O împărțire justă în cadrul fiecărei națiuni nu va ajuta la o împărțire justă între națiuni.
Prin urmare, de vreme ce elementele de bază pentru subzistenţă se află într-o situaţie de risc imediat, este o pierdere de timp să îmbunătățeşti sistemul de guvernare economică. Ar fi mai bine să se folosească acest timp pentru a căuta soluţii pentru a salva însăși viața întregii omeniri.
Vedem că întreaga problemă cu regimul comunist de astăzi este lipsa unui sistem de recompensare adecvată, care este combustibilul forței productive a muncitorilor. Prin urmare, este imposibil să îl folosești cu succes, cu excepția combustibilului recompensei și pedepsei.
Prin urmare, avem nevoie de inspectori, supraveghetori și manageri pentru a-și asuma această muncă grea de supraveghere a muncitorilor și pentru a le suge fără milă sângele și transpirația, făcându-le viața amară la nesfârșit cu greutăți și înrobire. În schimbul acestei munci grele, trebuie să li se acorde, de asemenea, o recompensă adecvată, care nu este mai puțin decât să-i facă milionari, pentru că nu vor dori să trăiască viața de călăi din proprie iniţiativă pentru mai puțin de atât, așa cum vedem în țarile sovietice.
Nici nu trebuie să sperăm ca această domnie a terorii să se sfârșească vreodată, așa cum promit cei optimişti. Nici baionetele, nici educația sau opinia publică nu vor putea schimba natura umană pentru a lucra de bună voie fără combustibilul adecvat.
Prin urmare, este un blestem pentru generații întregi. Când guvernarea obligatorie va fi revocată, muncitorii nu vor mai produce nimic care să ajute la susținerea statului. Nu există leac pentru asta, decât pentru a aduce credința în răsplata spirituală și pedeapsa de Sus în inimile muncitorilor, de la Cel care cunoaște toate misterele.
Astfel, printr-o educație potrivită și o promovare corectă, recompensa și pedeapsa spirituală vor fi un combustibil suficient pentru produsul muncii lor. Nu vor mai avea nevoie de manageri sau supraveghetori pe care să-i ţină în spate, ci fiecare va munci de bunăvoie și din toată inima pentru societate, pentru a câștiga recompensa sa din Cer.
(înapoi la pagina SCRIERILE ULTIMEI GENERAŢII – click)