POATE FI DOVEDITĂ REÎNCARNAREA?

(înapoi la „Reîncarnarea” – link)

Există patru motive fundamentale pentru care mulți cred în conceptul de reîncarnare. [1] Două dintre ele sunt motive ideologice și religioase, motive care se aplică numai dacă cineva crede într-un D-zeu moral și drept, în „dreptate divină”. Și două sunt motive factuale, dovezi din diverse fenomene care au loc în acest univers.

[1] Geoffrey Hodson, Reincarnation: Fact or Fallacy (Wheaton, Illinois: The Theosophical Publishing House, 1967), capitolul 1.

Referitor la cele religioase și ideologice, trebuie să subliniez că există două căi complet diferite de credință în D-zeu. Există „D-zeul filosofilor” – D-zeu ca şi „cauză ultimă” – sau Ființa supremă. Și există „D-zeul lui Avraam, Isaac și Iacov”, un D-zeu care este strâns implicat în creațiile Sale, căruia îi pasă sau alege să-I pese și să empatizeze cu creațiile Sale – un D-zeu al închinării. Diferența dintre aceste credințe este diferența dintre credința în existența lui D-zeu și credința în D-zeu Însuși.[2]

[2] Vezi Rabbi Yehudah HaLevi, The Kuzari. Ma’amor 4, capitolul 16.

Motivele ideologice de a crede în reîncarnare trebuie să se bazeze pe credința în D-zeu Însuși, crezând că D-zeu este implicat în creație și este Stăpânul dreptății. Mai mult, trebuie să credem că lumea în general, și ființa umană individuală în special, a fost creată pentru un scop divin. Pe baza acestor credințe, aceste „dovezi” pot fi aplicate. Observăm lumea din jurul nostru și ni se arată atât de multă suferință și durere, adeseori a celor care par cel mai puţin să merite a fi pedepsiţi astfel, cum sunt copii și cei drepți. Acest lucru naşte o întrebare pusă de multe ori și mult discutată – Sunt aceste acte ale unui D-zeu drepte? Este aceasta dreptatea adevărată? Unii folosesc reîncarnarea ca măsură de confort și explicație pentru această întrebare tulburătoare. Ei concluzionează că, întrucât este posibil ca cineva să sufere o „pedeapsă” –  o rectificare – pentru o faptă greșită comisă într-o viață anterioară [3], putem justifica suferința celui nevinovat [4] spunând că motivul ei este faptul că sunt pedepsiți pentru păcatele pe care le-au comis în încarnările lor anterioare.[5] Cu alte cuvinte, pentru că noi că D-zeu este drept, trebuie să existe reîncarnare.

[3] Talmud, Shabat 1 19b.

[4] Vezi Safer HaBahir, Numărul 195. Rabbi Yiţchak of Acco, Meirat Einayim, Parşat Bereişit 4: 1. Rabbi Mayor Eben Aldavia, Şivilei Emunah, Nosiv Thişihei (Ierusalim: 1990), p. 374. Rabbi Moşe Alshich, Deuteronom capitolul 7, versetul 9, 10. Rabinul Meir Ben Gabbai, Avodat HaKodeş, partea 2, capitolul 32. Rabinul Yeşayahu Halevi Horowiţ, Şallah HaKodeş, Şnei Luchot Habrit Safer Bamidbar Devarim, KiTeţe. Rabinul Naftali Hirţ Bacharach, Emek HaMelech, Hakdamah 2, capitolul 3. Rabinul Menaşa Ben Israel, Nişmat Hayim, Ma’amor 4, capitolul 11. Rabinul Moşe Hayim Luzzatto, Derech HaŞem, partea 2, capitolul 3. Rabinul Şem Tov Ben Baal Şem Tov ‘emunot (Ierusalim: 1969), Şa’ar 7, capitolul 4.

[5] Vezi Ramban, rabinul Moşe Ben Nachman, Iov, capitolul 33. Unde scrie el, că pedepsele aduse lui Iov – care era Ţadik – erau pentru păcatele comise într-o Gilgul anterioară și același lucru este valabil, scrie el, cu orice Ţadik care suferă. Vezi, Zohar, Parașat KiTeţe; Mai sigur Şa’ar Hagilgulim, Hakdamah 15.

(Trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu modul de gândire oriental, întrebarea nu este, de ce D-zeu pune sufletele în situații „nedrepte”ci, mai degrabă, de ce sufletul însuși alege să coboare în suferință? Ei cred că sufletului însuși îi aparţine, de fapt, alegerea în ce trup să locuiască. Prin urmare, se întâmplă ca sufletul să aleagă să locuiască într-un „vas al suferinței”, pentru ca sufletul să dobândească o experiență mai mare, să învețe mai multe și astfel să devină și mai „Iluminat”. [6])

[6] Dr. Brian Weiss, într-un interviu în Omni, aprilie 1994, p. 26. Vezi, de asemenea, rabinul Avraham Azulay, Hesed LeAvraham, partea 4, capitolul 11. Unde pare să sugereze că, în esență, conform Cabalei, sufletul este cel care alege în cele din urmă.

O altă dovadă a reîncarnării din punct de vedere ideologic este obținută prin examinarea atentă a vieții și a destinului unei ființe umane. Care este destinul suprem al omului? Omul este plin de ispite egoiste, își trăiește viața în întuneric spiritual, întâmpinând boli, depresie și îngâmfare. Nu este de imaginat ca omul să-și trăiască viața cu înfrângeri și suferință spirituală și apoi să moară fără să se scape vreodată de înclinațiile sale rele și să se elibereze de vidul spiritual din jurul său. Pare imposibil ca din punct de vedere spiritual, un om să poată trăi în zadar. Și pentru a rezolva această anomalie, se poate oferi concluzia că, deși o ființă umană poate să nu atingă statutul de „om perfect într-o singură viață” din punct de vedere spiritual, cu toate acestea, prin numeroase reîncarnări, sufletul poate dobândi, în cele din urmă, acest nivel de perfecțiune. De fiecare dată când sufletul coboară pe acest pământ, el poate dobândi cel puțin un nivel de perfecțiune și, astfel, ceea ce nu reușește să realizeze în viața actuală, se poate rectifica în următoarea reîncarnare. Pe scurt, din punct de vedere pur ideologic, pentru că omul trebuie să aibă un destin și un scop pentru a trăi, trebuie să existe reîncarnare.

Sunt cei care consideră reîncarnarea o concluzie pur logică, bazată pe cunoștințe empirice.

Sunt copii care par să se fi născut cu talente neobișnuit de avansate și dezvoltate. Aceștia sunt de obicei etichetați „copii minune”. Există cei care susțin că talentele naturale cu care se nasc oamenii sunt talente moștenite din viețile lor anterioare. Ceea ce de obicei necesită mulți ani de studiu amplu și sârguincios poate fi dobândit foarte ușor de către acești copii minune, întrucât aceștia au moștenit aceste talente din încarnările lor anterioare, iar persoana din întruparea lor anterioară a suferit deja chinul necesar pentru a dobândi acest înalt nivel de îndemânare.

Există și oameni care pretind că își amintesc cu o acuratețe supremă existența lor anterioară. Și pentru unii asta poate părea o dovadă concludentă a reîncarnării. Cu toate acestea, așa cum s-a explicat anterior, ceea ce poate părea pentru unii drept memorie, este de obicei cauzat de alți factori și există rareori, dacă există vreodată, memorie care să se transfere de la o încarnare la următoarea.

„Dovezile” de mai sus pentru reîncarnare au fost oferite de cei care privesc reîncarnarea dintr-o altă perspectivă decât a Torei.

Voi trece acum la compararea acestor „dovezi” cu punctele de vedere ale Torei.

Prima dovadă teologică menționată mai sus se bazează pe credința într-un D-zeu drept și moral.

Credința într-un D-zeu drept este un principiu fundamental în Tora. După cum afirmă regele David în Psalmi, „Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele Lui.”[7] Astfel, întrebarea este următoarea: poate reîncarnarea din perspectiva Torei să explice îndepărtarea suferinței celor nevinovați?

[7] Psalmi, capitolul 145, versetul 17

Tora spune: „fiecare să fie omorât pentru păcatul lui”.[8] Aceasta înseamnă că fiecare om este judecat după propriile fapte, pentru păcatele pe care el însuși le-a săvârșit, și nu pentru cele săvârșite de alți oameni, chiar și atunci când oamenii în cauză sunt proprii strămoși. Când o persoană se reîncarnează, eu-l său prezent este propria sa personalitate, o creație complet nouă. Prin urmare, este foarte puțin probabil ca această nouă persoană să fie pedepsită pentru acțiunile făcute într-o încarnare anterioară.

[8] Deuteronom, capitolul 24, versetul 16.

Acest lucru este valabil mai ales atunci când vine vorba de suferința copiilor. Când un copil nou-născut suferă, pedeapsa nu este atât pentru copil, cât pentru părinții lui.[9] Părinții sunt cei care suferă cel mai mult, ei sunt cei care primesc greul pedepsei. Prin urmare, deși reîncarnarea poate oferi o explicație pentru suferința copilului, ea nu este cuprinzătoare, nu include motivul pedepsei pe care o primesc părinții.

[9] Vezi Talmudul. Şabat 32b. Acolo unde Talmudul afirmă: „Pentru păcatele… (aceasta se referă în mod specific la păcatul unui jurământ încălcat) părinților, copiii sunt pedepsiți să moară la o vârstă fragedă”. Această afirmație pare să sugereze că copiii sunt pedepsiți pentru păcatele comise de strămoșii lor. Cu toate acestea, putem spune că moartea copiilor lor este pedeapsa părinților, pentru că ei suferă cel mai mult. Iar raţiunea pentru care ei – copiii nevinovați – suferă este din alte motive pe care vom încerca să le explicăm mai târziu în acest capitol, dar nu pentru păcatele strămoșilor lor, pentru că fiecare persoană este judecată și responsabilă pentru propriile sale acțiuni.

Prin urmare, în general, pedepsele nu se transferă de la o încarnare la alta, întrucât oamenii sunt judecați pentru propriile fapte și nu pentru acțiunile făcute de altul. Sufletul reîncarnat este o ființă nouă și nu un continuum al existenței sale anterioare.[10]

[10] A se vedea, totuși, sursele citate în acest capitol, nota de subsol 4 și 5.

(Deși găsim că se spune în Cabala [11] că cei zece înțelepți ai lui Israel au fost pedepsiți pentru păcatul celor zece triburi care l-au vândut pe Iosif. Ei au fost pedepsiți pentru păcatele altcuiva! Acest lucru este explicat în profunzime în capitolul 6. Pe scurt, nu a fost prin reîncarnare, ci prin Ibur.[12])

[11] Safer Şa’ar HaGilgulim, Hakdamah 36.

[12] Vezi capitolul 6. Vezi și Safer Sader Gilgulim, capitolele 5 și 16.

O întrebare a fost adresată lui Rebbe Lubavitcher, rabinul Menachem M. Schneerson. [13] A fost o fetiță care a murit, înainte de vârsta de Bat Mițva, adică înainte de 12 ani. Părinții ei au scris o scrisoare lui Rebbe, cerându-i o explicație. Au vrut să înțeleagă de ce a coborât sufletul ei dacă nu fusese niciodată obligată să facă o Mițva? (Obligația începe la 12 ani pentru o fată.) Care a fost scopul coborârii sufletului ei?

[13] Vezi Torah’t Menachem. Menachem Ţion (New York: Kehot Publication, 1995), partea 2, p. 568.

Rebbe și-a început răspunsul afirmând, în primul rând, că este aproape imposibil pentru orice ființă umană să fie sigură de intenția finală a lui D-zeu.

În această zi, toate sufletele coboară ca o continuare a întrupărilor lor – pentru a finaliza ceea ce au lăsat anterior neterminat.

Uneori este posibil ca un suflet să părăsească acest pământ la o vârstă fragedă, întrucât întruparea sa anterioară a trecut înainte de timpul alocat și acei ani au trebuit să fie trăiți. Cu toate acestea, aceasta nu este norma, dat fiind că majoritatea oamenilor sunt capabili să-și trăiască durata de viață predestinată.

Nicio persoană, oricât ar fi de evlaviasă și de înalte nivelurile dobândite, nu poate cunoaște cu siguranță adevăratele intenții ale lui D-zeu. Și concluzionăm că, se poate întâmpla, deși rar, ca un copil să moară la o vârstă fragedă, ca o continuare a încarnării sale anterioare. Cu toate acestea, pedepsele existențelor anterioare nu se transferă în trupurile lor. Ei nu suferă pentru păcatele altuia, ci se reîncarnează „pentru a împlini ceea ce au ratat anterior”.

Se povestește în poveștile lui Baal Şem Tov că el obişnuia să-i consoleze pe părinții copiilor care au murit spunându-le că sufletele acestor copii nevinovați sunt nobile și înalte și nu trebuiau decât să coboare în această lume inferioară pentru o scurtă perioadă de timp. pentru a îndeplini misiunea pe care au fost trimise inițial să o îndeplinească. Astfel, pentru că erau oameni cu adevărat drepți în încarnările lor anterioare și le lipseau doar cea mai mică dintre înălțări, își puteau îndeplini sarcina într-o perioadă foarte scurtă de timp.

Rabinul Sa’adia Gaon a avut într-adevăr dreptate când a afirmat că nu putem aduce dovezi pentru reîncarnări din faptul că asistăm la suferința nevinovată.[14] (El scrie în altă parte în cartea sa [15] că unii oameni pot suferi în această lume fizică pentru a primi o răsplată mai mare în lumea viitoare.)

[14] Rabinul Sa’adia Gaon, Emunot VeDeyot, la sfârșitul lui Ma’amor 6.

[15] Vezi Ibid (Ierusalim: Haamnim, 1993), Ma’amor 5.

Întrebarea fundamentală, care îi face pe mulți să creadă în reîncarnare, [16] este următoarea: De ce suferă cei nevinovați? De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Aceasta este una dintre cele mai vechi și mai complexe întrebări teologice puse vreodată. Natura minții umane este de așa natură încât încearcă să dea sens vieții, așa cum o experimentăm; bucuriile ca și durerile ei. Când ne confruntăm cu tragedia, ne străduim să-i găsim locul în puzzle-ul vieții. Cu toate acestea, pare să nu aparțină acestui puzzle și aberația din realitatea noastră. În mintea noastră, percepem lumea ca pe o succesiune ordonată de evenimente. Acțiunile cuiva vor provoca o reacție și așa mai departe. O tragedie „fără sens” ne lasă nedumeriți și trădați. Mii de minți de-a lungul a mii de ani au simțit această durere și au pus această întrebare. Am adunat „interpretarea clasică” și, în paginile următoare, vi le voi prezenta.

[16] Rabin M. M. Schneerson, Igrot Kodeş (New York: Kehot Publication Society, 1989), voi. 13, p. 203.

Moise i-a cerut lui D-zeu,[17] „Arată-mi căile Tale?”[18] Talmudul învață că ceea ce Moise Îi cerea cu adevărat lui D-zeu era; „Arată-mi căile Tale interioare, dezvăluie-mi intențiile Tale interioare…de ce suferă cel neprihănit în timp ce aceia răi prosperă?” De-a lungul secolelor de gândire iudaivă, au existat multe motive și interpretări atât filozofice, cât și mistice pentru tragediile și necazurile care li se întâmplă oamenilor buni și drepți.[19]

[17] Vezi Talmudul. Brachot 7a.

[18] Numeri, capitolul 33, versetul 13.

[19] Vezi, de exemplu, Rabbi Sa’adia Gaon, Emunot VeDeyot, Ma’amor 5; Rabinul Schneut Zalman din Liadi, Tanya, capitolul 26.

Renumitul mistic și moralist, rabinul Moşe Haim Luzzatto, [20] scrie că scopul lui D-zeu în creație a fost de a revărsa cea mai mare bunătate posibilă asupra creațiilor Sale. [21] Pentru ca creaturile Sale să aprecieze pe deplin bunătatea pe care o primesc, ele trebuie să merite binele, căci dacă bunătatea dăruită oamenilor de către D-zeu nu este o răsplată meritată, atunci aceasta va diminua plăcerea celui care primește, prin sentimentele de rușine pe care le are, care  însoțește întotdeauna recompensa nemeritată. (Aceasta este ceea ce Cabala numește Nahama DiKisufa, „pâine rușinoasă” – hrană care se dă fără muncă.) [22] Motivul pentru care D-zeu a creat răul în această lume și posibilitatea ca omul să facă fapte rele, este pentru ca ale sale creaturi să ai bă parte de o luptă între bine și rău și prin luptă vor alege binele deasupra răului și vor fi demni de bunătatea din belșug a lui D-zeu.

[20] Vezi Derech HaŞem, partea 1, capitolul 2.

[21] Vezi și: Rabbi Sa’adia Goan, Emunot VeDeyot, finalul lui Ma’amor 1.

[22] Talmudul Ierusmitean, Orlah, capitolul 1, Halacha 3. Talmud, Keduşin, 36b. Tosefot, Kall. rabinul Josef Caro. Magid Meşarim (Ierusalim: Orah, 1960), Parşat Bereişit, p. 10. Rabinul Schneur Zalman din Liadi, Likutei Torah (New York: Kehot Publication Society, 1996). Parașat Ţav. Pagina 7d. rabinul Moşe Haim Luzzatto. Da’at Tvunoth, la început. De același autor, KaLaCh Pischei Hochma numărul 4.

Deși acest răspuns poate explica răul pe care omul însuși îl comite, el nu se extinde asupra celor pe care D-zeu îl provoacă omului, cum ar fi foametea și înfometarea. [23]

[23] Vezi rabinul Moşe Haim Luzzatto, Da’at Tvunoth, unde abordează această problemă.

Există o interpretare bazată pe o poveste talmudică.[24] Un păgân i-a pus odată înțeleptului sfânt Rabbi Akiva următoarea întrebare: Dacă D-zeul tău este cu adevărat un Iubitor de săraci, așa cum afirmi tu, atunci de ce nu îi susține El? Rabbi Akiva i-a răspuns: „Pentru a salva omul de Gehenom”, și anume, prin observarea suferinței semenilor noștri de pe acest pământ, vom fi aduşi la avea compasiune și empatie. Prin grijă și compasiune o persoană poate fi salvată de Gehenom.

[24] Vezi Talmudul. Bava Batra 10a.

Acest răspuns pare să explice de ce D-zeu a creat suferința și răul în general.

Misticii oferă următoarea interpretare.[25] Dintre cele zece Sfirot, Sfira Gvura ni se pare cea mai aspră.

[25] Vezi, de exemplu, rabinul Schneur Zalman din Liadi, Tanya, capitolul 26.

Este antiteza lui Hesed, care este lumina sfinţeniei într-o formă revelată și deschisă, care ni se arată ca acte de bunătate, în timp ce Gvura este reprezentativă pentru putere și forţă, aptitudinea de a ascunde tot ceea ce este sfânt. Cu toate acestea, misticii ne învață că Sfira Gvura provine dintr-o sursă mai înaltă decât cea a lui Hesed.

Există, în general, două forme de bunăvoință a lui D-zeu. Una este bunătatea revelată, bunătatea care rămâne într-un mod revelat când coboară mai jos. Această energie divină emană din Sfira lui Hesed. Cu toate acestea, există o formă de bunătate care emană din Sfira Gvura (a cărei sursă, după cum s-a explicat, este chiar mai înaltă decât cea a lui Hesed. Când această bunătate apare în sfera noastră fizică, finită și pământească, o trăim ca fapte ale puterii sau prevalenței. Întrucât sursa ei este atât de înaltă și de măreaţă, când în sfârșit ajunge la noi, simțim că este prea mult pentru a o absorbi. Acest lucru poate fi comparat cu un învăţător și studentul său. Dacă studentul este, aproximativ, în același domeniu intelectual ca și învăţătorul său, atunci studentul simte că primește o bunătate de la învăţător atunci când acesta îi dezvăluie un gând. Studentul înțelege că învăţătorul său împărtășește un gând cu el. Cu toate acestea, dacă învăţătorul este Einstein, și încearcă să predea teoria relativității unui student cu capacități intelectuale scăzute, atunci nu numai că studentul nu se simte recunoscător pentru lecție, ci, dimpotrivă, simte că învăţătorul îl copleșește și se comportă crud cu el. Același lucru este valabil atunci când D-zeu își dezvăluie bunătatea față de creaturile Sale. Hesed este o Sfira inferioară. Este o Sfira care este mai conectată cu lumea și, prin urmare, atunci când ni se dezvăluie, simțim că este o bunătate. Cu toate acestea, Sfira Gvura este atât de mult mai înaltă decât propria noastră lume inferioară, încât atunci când ni se dezvăluie, nu simțim bunătatea faptei; dimpotrivă, simțim că suntem copleșiți și că suferim. Astfel, după cum concluzionează misticii, ar trebui să fim conștienți că atunci când experimentăm un act de Gvura de la D-zeu, un act de forță, este de fapt un act extrem de bunătate, atât de înalt încât în ​​coborârea lui, îl simțim ca pe o pedeapsă.

Toate răspunsurile de mai sus și, într-adevăr, toate explicațiile oferite vreodată sunt doar interpretări care privesc lumea așa cum este ea după ce D-zeu a creat-o să funcționeze în acest fel. De exemplu, în această lume, așa cum o știm noi, singura modalitate prin care o persoană își poate arăta compasiunea este prin alții care au nevoie de compasiunea lui. Cu toate acestea, D-zeu în înțelepciunea Lui infinită ar fi putut crea lumea cu alte adevăruri, cu realități diferite. D-zeu ar fi putut crea o lume în care o ființă umană poate arăta compasiune chiar și atunci când nu este nimeni în preajmă care să-i primească compasiunea. D-zeu ar fi putut crea o lume în care o persoană ar putea avea libertatea de a alege, și totuși lumea nu ar conține niciun rău!

Deși cele de mai sus pare a fi contradictorii, pentru că fără asupriți nu este nevoie de compasiune, iar fără rău, binele este evident și nu există o alegere reală, totuși, vorbim despre Omniprezent, o Ființă infinită atotputernică, Una care este mai presus de orice înțelegere umană. Astfel, se înțelege că D-zeu poate face ceea ce credem noi că este imposibil. Prin urmare, D-zeu ar fi putut crea lumea în așa fel încât cele mai înalte forme de bunătate să coboare la cele mai de jos niveluri ale creației și să rămână în continuare acte de bunătate și benevolenţă revelate. Astfel, se înțelege că toate răspunsurile de mai sus și orice explicație pe care o poate oferi înțelegerea umană nu sunt răspunsul adevărat, definitiv.

Și, prin urmare, concluzia finală a tuturor acestor întrebări se găsește în Iov.[26] [27] „Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrânind şi sporind în putere?” De ce prosperă cei răi în timp ce el, Iov (cel care era considerat a fi o persoană extrem de neprihănită [28]) continuă să sufere? Iov nu acceptă răspunsul dat de prietenii săi, și anume că suferă din cauza păcatelor pe care le săvârșise. În cele din urmă, la sfârșitul poveștii, D-zeu îi răspunde lui Iov și îi spune: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Unde erai tu când am întemeiat pământul?”[29] D-zeu îi spune lui Iov că, fiind doar o creatură finită, nu va înțelege niciodată pe deplin căile unui D-zeu infinit. După cum declară Maestrul Profet,[30] „căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, iar căile voastre nu sunt căile Mele”. La sfârșitul povestirii, Iov se predă și spune: „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine** şi pe care nu le pricep.” [31] După cum afirmă Mişnah,[32] „Nu este în mâinile noastre, nu putem înțelege, nu este prosperitatea celor răi și nici suferința celor drepți”.

[26] Vezi Talmudul. Bava Batra 15a, unde se afirmă că, potrivit unei opinii, Iov a trăit pe vremea lui Iacov. Aceasta înseamnă să ne spunem că întrebarea era relevantă din vremurile antichității.

[27] Iov, capitolul 21, versetul 7.

[28] Vezi Iov, pe tot parcursul, de exemplu, la începutul capitolului 32.

[29] Ibid, capitolul 38, versetul 4.

[30] Isaia, capitolul 55, versetul 8.

[31] Iov, capitolul 42, versetul 3.

[32] Avot, capitolul 4. Mișna 15.

Mintea umană funcționează într-o capsulă în spațiu/timp. Mintea noastră operează prin dimensiunile timpului și spațiului. Nici măcar nu putem încerca să înțelegem ceva care este dincolo de acești parametri. Ca ființă rațională, ne place să credem că totul are sens; că dacă ar fi să adăugăm unu și cu unu, sigur ar fi doi. Când asistăm la faptul că unu și cu unu (unul = a face bine, plus unu = a fi recompensat) sunt egali cu trei (a fi pedepsit), suntem nedumeriți și încercăm imediat să înțelegem pedeapsa raționând că este într-adevăr unu plus unu. Fie persoana nu a fost atât de neprihănită (din cauza păcatelor pe care le-a făcut într-o viață anterioară) și a meritat pedeapsa, fie pedeapsa nu este într-adevăr o pedeapsă. Cu toate acestea, singurul răspuns adevărat poate fi doar că nu știm.

Răspunsul adevărat, absolut la toate aceste întrebări este acela că D-zeu are motivele Sale și, în cele din urmă, El este singurul care înțelege (deși, la un nivel diferit de gândire) aceste idei. Mângâierea cuiva poate veni din încrederea în D-zeu că El face ceea ce este mai bine pentru noi.

Acest fapt poate fi ilustrat printr-o metaforă. O persoană fără cunoștințe anterioare de medicină trebuie să fie supusă unei operații foarte serioase pentru a i se îndepărta un organ bolnav din organism și această operaţie trebuie făcută imediat. Va fi supus operaţiei. Știe că medicii din jurul lui înțeleg procedura și are încredere în ei. Cu toate acestea, dacă un copil mic ar intra în aceeași sală de operație în timp ce pacientul, tatăl său, este operat, el ar presupune cu siguranță că medicii sunt ucigași cu sânge rece, în timp ce, de fapt, ei îi salvează viața.

Metafora de mai sus se referă la oameni, posedați de inteligența umană. Unul poate fi mai avansat decât celălalt, poate mai informat și mai matur, dar ambele lor minți sunt în același gen. Cu atât mai mare este disparitatea dintre mintea unui om și „mintea” lui D-zeu. Dacă cineva este în acord spiritual, va realiza că ceea ce D-zeu dăruiește omenirii provine doar din bunătatea Lui. Uneori bunătatea este cea care se manifestă ca bunătate revelată, iar uneori bunătatea este trăită ca un act de putere. Cu toate acestea, cel care este înstrăinat spiritual este ca un copil care îi percepe pe doctori ca pe niște ucigași!

Deși acceptăm ca adevăr faptul că D-zeu are motivele Sale pentru suferința omenirii, nu înseamnă că suntem forțați să ne predăm suferinței noastre și să spunem: „Aceasta este voia lui          D-zeu și așa să fie”. Dimpotrivă, putem crede atât de tare în D-zeu încât în ​​vremuri de suferință vom spune că, deși D-zeu poate avea motivele Sale, fiind că El este D-zeul Atotputernic Atotprezent, El ne poate oferi chiar și cele mai mari bunătăți într-un mod revelat. Rugându-ne lui D-zeu, nu demonstrăm o lipsă de evlavie și credință în El, ci dimpotrivă, arătăm că credința noastră în D-zeu nu are limite!

Vom examina acum cealaltă dovadă ideologică pe care unii o oferă ca fundament pentru reîncarnare și perspectiva Torei cu privire la aceasta. Omul trebuie să se ridice în cele din urmă dincolo de limitările sale fizice și, prin urmare, trebuie să se reîncarneze până când acest lucru a fost realizat. Omul are un destin. Prin urmare, trebuie să existe reîncarnare.

Există o diferență esențială între modul în care Tora vede viața și modul în care restul societății (care este în general o societate creștină) vede lumea. Într-o anumită măsură, diferența este și mai pronunțată când vine vorba de felul în care societățile din Orient (hinduși, budiști, taoiști și așa mai departe) privesc viața; scopul creației și scopul coborârii sufletului.

Conform modului în care majoritatea lumii vede religia, [33] ideea supremă a sfințeniei și, prin urmare, expresia supremă a spiritualității este sufletul. Orice în afară de sufletul nostru este o ascundere a sfințeniei. Astfel, trupul uman este perceput în consecință, ca o piedică pentru suflet. Trupul este privit într-un mod negativ.[34] În consecință, dacă o persoană dorește să trăiască o viață sfântă, trebuie mai întâi să se detașeze total de realitatea fizică, de trup. El trebuie să trăiască viața ca un ascet. El trebuie să devină un pustnic izolat, trăind în celibat și să nu cedeze instinctelor sale naturale pentru căsătorie. Destinul suprem este de a crea o împărăție pentru D-zeu în ceruri și nu pe acest pământ.[35] Conform acestor credințe, credința este cel mai important ingredient pentru mântuire. Prin urmare, ei rămân cu o dilemă evidentă. Cum poate fi o viață plină de ispite animalice destinul suprem pentru om? Și astfel, ei ajung la concluzia că trebuie să existe reîncarnarea sufletului.

[33] A se vedea, de exemplu, Jacob Neusner, A Rabbi Talks with Jesus (New York: Image Books, Doubleday, 1993), care ilustrează modul în care viziunea creștină asupra vieții este de a crea o împărăție în ceruri, în timp ce a evreilor este de a crea o regat pe pământ. Vezi: Rabinul Eliyahu Ben Amozegh (1823-1900), Be’Şevilei Mussar (Israe1: Mossad Harav Kook, 1966), pentru o perspectivă halahică asupra acestei probleme.

[34] Această idee este exprimată în teologia lor peste tot și este frumos ilustrată de scriitorul german Thomas Mann, în Muntele Magic (New York: The Modern Library, 1992), capitol intitulat „Operations Spirituals”.

[35] Vezi, de exemplu, Matei 10:34-37; 12:46-50.

Totuși, conform Torei, scopul creației și coborârea sufletului evlavios în această lume fizică inferioară este (vezi capitolul 3); „Pentru a crea un loc de locuit pentru D-zeu pe acest pământ.”[36] Sufletul coboară pentru a înălța fizicul, pentru a transforma corporalitatea într-o existență spirituală. După cum explică Talmudul,[37] după ce Moise a primit Tora, îngerii cerești au venit la D-zeu, cu o plângere: „De ce a fost dată Tora unor creaturi inferioare, cum sunt oamenii? Nu suntem noi creaturile spirituale, cele care pot aprecia cu adevărat Sfânta Tora?” La aceasta, Moise a răspuns că întregul scop al Torei este de a înălța și transforma corporalitatea, de a trăi într-o lume fizică și de a-L sluji acolo pe        D-zeu, de a îndeplini poruncile Sale (Miţvot) şi de a dobândi înălțarea, prin munca cu existența corporală și nu prin transcenderea ei.

[36] Vezi Midraş Tanchuma. Parașat Naso. Capitolul 16. (Vezi: Tanya. Capitolul 36.)

[37] Vezi Talmudul. Şabat 88b. Vezi rabinul M. M. Schneerson, Likutie Sichot (New York: Kehot Publication Society, 1982), volumul 18, pagina 28.

Obiectivul coborârii sufletului evlavios pe această lume nu este acela de a transcende ispitele și dorințele fizice ale trupului, de a se ridica deasupra ispitelor sale trupești [38] și a sinelui său[39]. Dimpotrivă, funcția principală a creației omului este aceea de a-și înălţa trupul; corporalitatea lui. D-zeu dorește ca noi [40] să ne luptăm continuu și, astfel, să ne depășim constant instinctele rele/egoiste, transformându-le în sfințenie. Destinul omului în viață nu este de a se metamorfoza într-un spirit ceresc precum un înger, fără ispite pentru rău ci, mai degrabă, de a fi o persoană a conflictelor și de a le depăși, de a coexista cu fizicul, ridicându-l în același timp la spiritual. Trebuie să ai un trup sănătos, puternic, cu care să-L slujești pe D-zeu.[41] După cum a spus Sfântul Maggid din Miezricz (? – 1773), rabinul Dovber,[42] „O mică gaură în trup este o cavitate colosală în suflet”.

[38] Vezi Talmudul. Tannit 1 la, unde Talmudul susține că cel care nu poate să postească din motive de sănătate și o face oricum este considerat un păcătos!

[39] În Talmud în numeroase locuri (de exemplu, Tannit 1 la), se afirmă că un Nazir-cel care se abține să bea vin și să-și taie părul este considerat un păcătos.

[40] Vezi Tanya, capitolele 12, 13, 14, 27. Și, în general, în toată Tanya.

[41] Rambam, Hilchot De’ot, capitolul 4, Halacha. 1. Rabinul Schneur Zalman din Liadi. Tanya (New York: Kehot Publication Society, 1965). Capitolele 12, 13, 14, 27.

[42] Vezi rabinul Yisrael Baal Şem Tov, Keter Şem Tow (New York: Kehot Publication Society, 1974) în HaSafot. Vezi și BeŢiel HaHochma (Israel: Kollel Avrechem Chabad, 1987), p. 28.

Scopul coborârii sufletului nu este pentru propriul său câștig personal. Sufletul nu intră în trup pentru a obține experiențe spirituale noi și mai profunde. Mai degrabă, scopul este de a ridica trupul în care locuiește. Acesta este un scop pe care sufletul îl poate atinge, chiar și în timpul unei singure vieți, prin împlinirea voinței lui D-zeu. Majoritatea oamenilor nu pot transcende întreaga lor realitate fizică într-o singură încarnare; totuși, întrucât aceasta nu este funcția lor ultimă, nu neagă un destin superior. Majoritatea covârșitoare a oamenilor trebuie să se străduiască să-L slujească pe D-zeu, în ciuda înclinațiilor lor rele/egoiste. Acesta este destinul nostru.

Astfel, punctele de vedere ale altor religii, cu privire la coborârea sufletelor, sunt în completă antiteză cu cel al Torei. În timp ce primii consideră coborârea sufletului ca fiind doar pentru propria sa înălţare, Tora explică această călătorie a sufletului pe  pământ ca o misiune de înălţare a trupului, în fapt a întregii corporalităţi. Însă, pe parcursul căutării sale, sufletul însuși se înălţă. Nu a fost, însă, acesta scopul coborârii sale ci, mai degrabă ,recompensa pentru aceasta. Înțelepții noștri ne spun că [43] „D-zeu nu reține nicio creatură vie de la răsplata cuvenită”. Asta include sufletul, care, deși entitate spirituală, este încă o creatură vie și, prin urmare, trebuie să fie răsplătit pentru strădaniile sale. Răsplata sufletului este prin îndeplinirea celor 613 precepte, care sunt analoge celor 613 „segmente” ale sale. Prin încarnări repetate, sufletul este în cele din urmă înălțat în întregime.

[43] Vezi Talmud, Bava Kamma 38b, Nazir 23b.

După cum s-a menționat anterior, există aceia care vor justifica reîncarnarea doar observând un fenomen al naturii, cum ar fi existența unor copii despre care s-a descoperit că sunt „minune”. Există copii minune care sunt dotați fizic și sunt cei ale căror daruri se află în domeniul spiritual. Un copil minune dotat din punct de vedere fizic ar putea arăta o capacitate extraordinară în muzică sau arte plastice, sau în nenumărate alte domenii (după cum este documentat în ceea ce privește marele muzician Mozart, care a compus muzică înainte de vârsta de patru ani). Un copil minune dotat din punct de vedere spiritual va arăta puteri spirituale excepționale, care par să fie mult peste capacitățile spirituale ale tinereții. Aceste două fenomene sunt atribuite, de unii, reîncarnării. Acești oameni ajung la concluzia că acești copii supradotați au moștenit aceste abilități de la încarnarea lor anterioară.

În Cabala, se vorbește des și deschis despre minunile spirituale. Misticii au numit această minune un Yinuka.[44] Un Yinuka conține un suflet care a fost conținut anterior într-un Ţadik care și-a înălţat întregul suflet. Întrucât acest suflet este acum complet înălţat, el nu trebuie să se reîncarneze în scopul înălțării. Acest suflet se reîncarnează acum într-o altă ființă umană, amintittl Yenika, nu pentru propria sa înălţare ci, mai degrabă, pentru a ajuta alte suflete pierdute și confuze. După ce am stabilit acest lucru, este perfect logic că acest Yinuka, ce conține în el sufletul înălțat, are potențialul de a dezvălui toate straturile sufletului său cu puțin sau fără niciun efort.[45]

[44] Zohar, Parașat Balak, Ma’amor Yinuka. Vezi Şa’ar HaGilgulim, Hakdamah 7.

[45] Vezi Zbid., Rabbi Avraham Azulay, Hesed LeAvraham, partea 5, capitolul 21.

Acest tip de reîncarnare diferă de cel experimentat mai frecvent, întrucât în acesta din urmă, partea distinctă a sufletului încarnării anterioare nu se reîncarnează din nou. Personalitatea persoanei anterioare își primește recompensele în Gan Eden după moartea trupului său. Următoarea încarnare nu este o continuare a celei anterioare. Într-un astfel de caz, cineva nu ar moșteni talentele existenței sale anterioare, ceea ce este de înţeles.

Cu toate acestea, într-un caz de Yinuka, întreaga personalitate a încarnării anterioare se reîncarnează acum în această a doua ființă umană și, prin urmare, orice talent pe care l-a posedat se va transfera și lui Yinuka.[46]

[46] Talmud. Tannit 9a, unde Talmudul menționează un Yinuka, un copil care a dat dovadă de un mare geniu la o vârstă foarte fragedă. (Totuși, putem spune că Talmudul vorbește doar despre acest Yinuka care dă semne de geniu în Tora, care ar fi atunci în categoria unei minuni spirituale și atunci nu ar exista nicio dovadă – cel puțin din Talmud – cu privire la minune. Cu toate acestea, vezi Şa’ar HaGilgulim, Hakdamah 38, pentru o indicație mai puternică despre copiii minune în general și nu neapărat despre minunea spirituală.

Au fost documentate cazuri în care s-a ajuns la concluzia că persoana în cauză era o reîncarnare a unui erudite al Torei care a trăit înaintea lui. În 1955, în Israel a existat un copil care, la o vârstă foarte fragedă, cunoștea întregul Talmud. S-a presupus atunci de mai multe personalităţi importante ale Torei că el ar fi fost un exemplu clar de Gilgul al unui erudite al Torei.[47] Această dovadă a reîncarnării, care se întemeiază pe baza copiilor minune, va fi valabilă doar cu Yinuka, care este o formă rară de Gilgul. În majoritatea cazurilor de Gilgul, ​​totuși, aceasta nu va fi suficientă ca dovadă substanțială.

[47] Şa’arey Emuna, Şa’ar Şelishei (Ierusalim: Raicman, 1994), capitolul 5, p. 167. Vezi rabinul Ahron Roth (1894-1956), Şomer Emunim (Ierusalim: 1998), cartea 1, pp. 141-162, unde autorul consemnează multe incidente de-a lungul istoriei în care această idee a fost demonstrată.

Dacă cineva acceptă viziunea populară a reîncarnării ca pe o karmă continuă în care fiecare încarnare moștenește personalitatea vieții sale anterioare, atunci ar părea ciudat că nu găsim în fiecare generație o reîncarnare a fiecărei persoane mărețe care a trăit vreodată.

Potrivit Înţelepciunii Cabala, se înțelege că, deși au existat multe talente și genii mari de-a lungul timpului, reîncarnările lor poate să nu fi reflectat măreția lor, pentru că reîncarnările lor nu aveau amintiri despre existența lor anterioară, dat fiind că erau în contact cu un cu totul altă parte a sufletului lor.

(înapoi la „Reîncarnarea” – link)

error: Content is protected !!