(Înapoi la pagina ÎNTELEPCIUNEA CABALA – click)
17 Iulie, 2005
Această discuție este prima dintr-o serie de prelegeri despre Înțelepciunea Cabala. Aşadar, de unde ar trebui să începem? Să începem cu starea omului.
De-a lungul a mii de ani de dezvoltare, anumite întrebări se adâncesc în om. Acestea sunt întrebări despre sensul vieții. După cum știm cu toții, chiar și oamenii care au trait cu multe secole în urmă erau preocupați de aceste întrebări în același mod în care ni se întâmplă astăzi fiecăruia dintre noi.
Întrebarea despre sensul vieții este cea mai dificilă întrebare cu care se confruntă omul încă din copilărie. Ne putem aminti probabil de noi înșine la vârsta de șase, opt, zece sau doisprezece ani, când ne-a venit în minte pentru prima dată întrebarea: „De ce trăim?” Această întrebare nu se trezește în tine printr-o simpla coincidență. La urma urmei, este vorba de o întrebare existenţială, inerentă oricărui individ.
Dacă individul a primit o formă corectă de educaţie – una în cadrul unei societăți care realizează pentru ce trăim, ce scop ni se cere să împlinim, dacă există vreun scop în viața noastră și dacă existența umanității este orientată către scop – atunci acel individ ar primi acest răspuns încă din tinerețe și ar putea crește într-un mod cu totul diferit în comparație cu ceea ce vedem în lumea noastră.
În orice caz, eşuând în a căpăta un răspuns, am ajuns chiar să ne fie rușine să ne punem această întrebare. Îî respectăm pe adulți și modul în care trăiesc ei și continuăm să ne târâm în viaţă cu dificultate. Uităm de această întrebare suprimând-o, întrucât nu găsim răspunsul.
Astăzi, întreaga umanitate îşi pune această întrebare importantă, întrebare care se exprimă mai intens prin problemele legate de ecologie, droguri, crizele în familie, toate în creștere şi cuprinzând totul. La fel ca şi înainte, omenirea nu știe să dea răspunsul și preferă să uite de el. Reclamele, televiziunea, radio-ul și tot felul de lucruri există pentru a se evita reflectarea la această întrebare. Chiar și activiști proeminenți, ale căror locuri de muncă îi obligă să se gândească la viitorul umanității și la amenințarea cu dispariția cu care se confruntă lumea, nu sunt în măsură să planifice sau să se gândească la nimic. La urma urmei, ei nu știu cum să rezolve lucrurile, nu cunosc secretul vieții și nici nu sunt conștienți de raţiunea pentru care trăim.
Această întrebare aparent naivă: „Pentru ce anume trăim?” este prezentă în mod tacit în toate acțiunile omului și rămâne în mod constant pe tot parcursul vieții noastre, cerând un răspuns. Putem spune că tot ceea ce omul realizează în viață și tot ceea ce încearcă să facă este fie pentru a se angaja în această chestiune, să o reveleze și, eventual, să găsească un răspuns la ea, fie să o reducă la tăcere, să evite să se gândească la ea și să se izoleze el însuși din ea, de parcă nu ar exista.
Indiferent dacă facem acest lucru într-o formă pozitivă sau negativă, cu toții ne exprimăm poziţia faţă de întrebarea – „Pentru ce anume trăim?” Cabaliștii formulează această întrebare oarecum diferit, anume: „Care este sensul vieții noastre?” Unii oameni sunt capabili să fugă de problemă, iar alții nu. Până la urmă, cine este mai norocos? Depinde de societatea și de educația la care individual îşi acordează acţiunile. Practic, propensiunea către și relația cu această întrebare sunt determinate de starea interioară a sufletului individului și de prezența sau absența a ceea ce este numit Cabala „punctul în inimă” (Nekuda şe ba Lev) în sufletul său.
În mod corespunzător, oamenii sunt împărțiți în cei care nu pot scăpa de a-şi pune această întrebare și cei care găsesc o manieră de a se ascunde de ea în diferite forme de activități. Relația cu întrebarea despre sensul vieții îi subîmparte pe oameni în mai multe categorii, în funcţie de obiectul în care individul îşi găsește acest sens): în bani, în plăcerile corporale, în statut, putere, știință sau educație. În orice caz, toţi sunt construiţi în raport cu aceeași întrebare: „Care este sensul vieții mele?”
După cum s-a menționat anterior, într-un fel sau altul, toată lumea este capabilă să suprime încă din copilărie această întrebare. Totuşi, după ce trece ceva timp, întrebarea revine brusc, iarăşi şi iarăşi. Uneori se întâmplă în momente deosebit de dificile din viață. Atunci ne întrebăm: „De ce suferim?” Astfel, prin suferință, ajungem din nou la aceeași întrebare despre sensul vieții.
Un copil mic nu suferă. Această întrebare se trezește la un copil în mod natural. Un adult care poartă povara unei familii, a copiilor, a muncii, a datoriilor, a presiunii din partea societății, a reclamelor, a responsabilităților față de societate (sau a cerinţei de a fi la fel ca toți ceilalți), încearcă să evite să meargă mai adânc în întrebările sale. Societatea îl obligă să ocupe o anumită poziție; în rolul unui tată de familie, al unui muncitor, al unui prieten și al unui cetățean … Individul nu mai are timp pentru această problemă.
Noi înșine ne-am organizat viața în așa fel, pentru a „fugi” de această întrebare. Cu toate acestea, atunci când apar momente dificile, ne punem întrebarea: „De ce sufăr?” Este o altă formă a aceleiaşi întrebări „Pentru ce anume trăiesc?” cu excepția faptului că acum individual îşi pune întrebarea aflându-se într-o stare în care se simte rău. Și în acest caz, el fie „fuge” de problemă, fie încearcă să recurgă la utilizarea diverselor metode care-i oferă liniște, poate recurge la medici … Se știe că cea mai răspândită boală din lumea de astăzi este depresia.
Tinerii de astăzi au fost covârşiţi de un val de droguri. De ce trebuie să consumi droguri la această vârstă și să te abții de la a-ţi trăi viața? La urma urmei, întreaga viață este în fața lui: aventuri, dragostea pământeană … Întreaga lume este întinsă în fața lui și i-a pregătit atâtea activități, cum ar fi jocurile, diversele oportunități și circumstanțe norocoase. Dar nu!
Există milioane de oameni dispuși să se despartă de viață și nu fac acest lucru din cauza crizei materiale. Elvețienii sunt pe locul doi în lume în ceea ce privește sinuciderile. Nu toată lumea reușește să scape de viață: doar una din patru încercări de suicid are succes. Altfel ar fi primii din lume. Nu putem spune că Elveția este una dintre națiunile care ar fi eşuat în realizarea unei dezvoltări suficiente, care să-i permite omului să se perfecționeze și nu îi oferă individului șanse pentru a se realiza. Cu toate acestea, drogurile și sinuciderile apar în mediile tineretului.
Adică, întâlnim un fenomen când o persoană dorește să părăsească viața chiar înainte de a şi-o fi dezvăluit sieşi. Mereu şi mereu, acest fapt susține ideea că tocmai această întrebare – „Pentru ce trăim?” – care se trezește în noi la vârsta de aproximativ șase ani, trebuie rezolvată începând cu această vârstă și după aceea. În caz contrar, tânăra generație se va distruge prin droguri și sinucideri.
Nu întâmplător, răspunsul la întrebarea: „La ce vârstă ar trebui să înceapă o persoană să studieze Cabala?” Rav Kook a spus: „Ar trebui să înceapă să o studieze oricând doreşte”. Agra (Gaonul din Vilna) a spus: „Începând de la șase ani”. La urma urmei, el însuși era deja un înțelept la vârsta de nouă ani în ceea ce privește părțile ascunse și dezvăluite ale Torei. La unsprezece ani, a început să scrie cărți despre Cabala. Fără îndoială, aceștia erau oameni deosebiți. Cu toate acestea, în orice caz, acest lucru înseamnă că un copil este capabil să-şi pună aceste întrebări și să găsească răspunsul la întrebarea principală a vieții sale.
Pe măsură ce observăm ceea ce se întâmplă în lume, descoperim că, de-a lungul mai multor secole, societatea umană se dezvoltă și trece de la dorinţele sale mici la altele mai mari. Cu mii de ani în urmă oamenii nu tânjeau după aceleași lucruri după care tânjesc oamenii zilelor noastre; ei erau mulțumiți de lucruri nesemnificative. Cu toate acestea, astăzi ei își doresc din ce în ce mai mult, până când ajung, în cele din urmă, la starea în care nu mai doresc nimic și vor să se oprească, întrucât își revelează lor faptul că această dezvoltare nu le-a adus nimic.
Toată lumea cunoaşte criza din familie și criza din educație. La urma urmei, habar nu avem cum să educăm noua generație aflată în creștere. Dacă nu avem răspunsul la întrebarea – „Pentru ce anume trăim?” – cum am putea, aşadar, să-i creștem (sau să-i educăm)?
Cu sute de ani în urmă, chiar acum cincizeci până la o sută de ani, am crescut copii învățându-i cum să se poziţioneze în această viață. În esență, i-am învățat cum să „fugă” de întrebarea despre sensul vieții. Asta a constituit întreaga noastră educație.
(În general, întreaga noastră cultură și tot ceea ce facem în viață depind de relația noastră cu această întrebare.)
Astăzi nu mai putem face asta. De ce? La urma urmei, nu avem niciun răspuns pentru ei și, prin urmare, are loc această criză în educație. Dacă întrebarea: „De ce trăiesc?” se trezeşte în ei, atunci noi nu avem pentru aceasta un răspuns direct. Aşadar, ce predau școlile? Programe temporare se înlocuiesc unele cu altele, an de an. Toată lumea este nefericită, dar problemele nu sunt rezolvate.
Există o criză în familie: numărul divorțurilor crește constant. Cândva, o persoană avea grijă de familia sa, iar această tradiție a fost transmisă din tată în fiu și de la mamă la fiică. Un fiu știa că, dacă tatăl său este fierar, atunci şi el va fi fierar. Comerțul familial a fost transmis din tată în fiu și din generație în generație. Păstrarea legăturilor familiale a stat la baza existenței. Știm despre asta din istorie, iar în vechile romane citim despre modul în care era alcătuită familia genealogic.
Astăzi, însă, înțelegerea reciprocă este absentă nu numai în cercul familial, ci și între soț și soție. Recent observăm un fenomen în care oamenii încep să nu le pese nici măcar de copiii lor. Oamenii cred: „Ne descurcăm cumva și se vor aranja și ei cumva. Întreaga lume este deschisă – să încerce să realizeze totul prin ei înşişi.”
Și într-adevăr, copiii se despart de părinți la o vârstă din ce în ce mai fragedă, iar ambii părți se simt confortabil în legătură cu asta, ca și cum o parte nu ar avea nicio obligație față de cealaltă.
În mod corespunzător, societatea construiește sisteme de sprijin pentru persoanele în vârstă. Întreaga lume aparține tinerilor, care primesc libertate de la o vârstă fragedă.
Toate aceste fenomene indică două aspecte. „Ego-ul” sau dorința de a primi a individului, este în continua creştere. Cu toate acestea, prin el însuşi el nu găsește răspunsul: pentru ce și de ce se dezvoltă?
Observăm cum criza cuprinde toate activitățile omului din această lume. Să spunem că acum o sută de ani cei cu activităţi culturale erau foarte apreciaţi. Muzicienii și artiștii de valoare erau foarte respectați. Regii și șefii guvernelor le acordau onoruri și organizau recepții în numele lor. Astăzi, însă, cine are grijă de ei? Este așa întrucât dorința noastră de a primi sau de a simți plăcere din propria împlinire este mult mai puternică decât un tablou frumos și o piesă muzicală frumoasă; dorința noastră este mult mai agresivă decât orice împlinire pot oferi aceste lucruri. Nu le mai respectăm în aceeași măsură ca înainte. (Vorbesc despre umanitate în general).
În plus, există și oameni care fac exact opusul. Ei spun că, în opoziție cu „ego-ul” nostru care distruge totul (cum ar fi familiile și copiii noștri, împingându-i către droguri și aducând națiunile la anihilarea în masă), noi ar trebui să ne preocupăm de relaxare. Ei spun că ar trebui să folosim metode care să ne suprime dorința egoistă și să ne aflăm pacea prin diferite mijloace, cum ar fi meditația transcendentală sau meditația regulată. Există oameni care au mare succes în a face aceste lucruri.
Moda este trecătoare. Este posibil ca industria culturii indiene să fie în curând înlocuită cu cea a chinezilor. În orice caz, omul caută pacea. Cu toate acestea, atunci când nu există cale de ieșire și este imposibil să-ţi dai un răspuns la întrebarea – „pentru ce anume trăiesc?” – atunci cumva te relaxezi, dar faci asta fără să suferi. Dacă mica mea dorință cere totuși un răspuns la această întrebare – „de ce trăiesc?” – atunci voi găsi o modalitate de a trăi mai modest, sau voi ajunge cumva într-o stare în care mă simt confortabil.
Nu se poate face nimic în acest sens; Mă voi diminua în acest fel și voi fi ca un copil sau ca un bebeluş. Slavă Domnului, am sănătate și încă ceva și voi fi mulțumit cu asta.
Cândva, de-a lungul mai multor mii de ani, am crezut că omul este bun și că el este coroana naturii sau culmea întregii evoluții. Omul are o minte și este capabil să schimbe natura. El este justificarea a tot ceea ce există atâta vreme cât îşi ia ceea ce i s-a dat, lucrează cu asta și o folosește în forma corectă. El dezvăluie legile naturii și le folosește pentru a dezvolta societatea. De-a lungul secolelor, a existat o anume siguranță că umanitatea va atinge prosperitatea și va învăța cum să-și folosească corect dorințele, în ciuda întregii lor esențe negative.
Știință și cultură, educație și medicină și toată activitatea omului pe Pământ; toate acestea ar fi trebuit să-l aducă pe om în starea în care să poată să obțină plăcere din roadele lor. De mii de ani omenirea a depus eforturi în acest progres și dintr-o dată descoperă că fructul este putred, amar și opusul a ceea ce a sperat. Progresul, care urmărește până la urmă un rezultat al plăcerii și împlinirii, aduce în schimb moarte, abis și întuneric.
Distrugem natura. Se produc asemenea catastrofe ecologice încât nu știm ce se va întâmpla peste o lună. Nu vorbim despre uragane și tsunami, ci despre anihilarea umanității prin intermediul cataclismelor naturale. Indiferent dacă toate acestea se datorează răcirii sau încălzirii – nu se ştie exact – oamenii de știință prevestesc evenimente naturale oribile și înspăimântătoare în viitorul care va veni. Problema nu este că acest lucru se poate întâmpla cândva în viitorul îndepărtat. La urma urmei, este de necontestat faptul că existența omului pe Pământ va ajunge cumva la un sfârșit, întrucât totul evoluează. Cu toate acestea, vorbim despre numai câțiva ani sau chiar câteva luni; nimeni nu știe ce se va întâmpla și când.
Schimbările pe care le suferă curentul Golf Stream pot duce la înghețarea întregii Europe, iar erupțiile vulcanice preconizate să aibă loc în principal în oceanul mondial pot duce la consecințe mult mai distructive decât dacă apar undeva în Africa sau în Himalaya, întrucât ceea ce se întâmplă în ocean va amenința cu modificarea nucleului pământului.
Pe scurt, suntem într-o situaţie fără precedent. Devine din ce în ce mai clar că întreaga lumea este un sat mic și că ne influențăm unii pe alții, nu numai prin faptul că am ajuns la o economie universală sau la o teroare globală; în plus, depindem unul de celălalt în tot ceea ce producem, în distribuția activităților, în achiziționarea de petrol, energie și așa mai departe.
Această legătură este atât de esențial atotcuprinzătoare, încât orice schimbare în orice punct al lumii poate provoca imediat un șoc uriaş în întreaga lume. Cum ne putem proteja de toate aceste șocuri mici, pentru a evita provocarea unei reacții la nivel global? Acest lucru nu ne este clar. În plus, nu știm ce exercită o influență asupra ce altceva și, conform cărei formule toţi suntem conectaţi între noi. Cu toate acestea, faptul că suntem cu toții conectați este evident.
De asemenea, am ajuns la revelația – și nu din punctul de vedere al naturii, unde un lucru face parte dintr-un altul – că, dacă o pădure este arsă undeva, atunci alte cataclisme naturale au loc brusc în altă parte, cum ar fi uraganele, răcirea sau încălzirea. Nu am trait asemenea experienţe în trecut, deși toate astea au existat și înainte într-o oarecare măsură. În orice caz, acum că am legat întreaga umanitate într-un singur nod prin dezvoltarea economică, petrolul și bunurile de larg consum, fiecare lucru mic influențează pe toată lumea. Căderea economică a unui guvern este suficientă pentru ca toată lumea să simtă o diferență, întrucât toată lumea depinde de ceea ce este furnizat de fiecare țară.
Devenim un singur organism viu care trăiește și îmbracă întreaga planetă. Aceast tablou devine mai evident și mai dur în fiecare zi, iar acest organism depinde de toate părțile sale.
Ce se întâmplă, însă, cu terorismul în lume? Oamenii spun că acesta nu este doar un lucru trecător care să poată fi cumva ținut sub control sau care să poată fi cel puțin diminuat într-o oarecare măsură. În esență, acest fenomen îl constituie răzvrătirea omului cu privire la aceeași întrebare: „Pentru ce anume trăim?” Oamenii care nu știu răspunsul își plasează (deocamdată) unele obiective în fața lor și au siguranţa interioară că atingerea acestor obiective va răspunde la întrebarea despre sensul vieții lor.
Prin urmare, sunt dispuși să se sinucidă, să trăiască în condiții dificile și să-și dedice întreaga viață realizării unui anumit scop, pentru că au pus acest scop în loc de răspuns la întrebarea: „Pentru ce anume trăiesc eu?”. Cu toate acestea, este clar că acest răspuns nu este o cale de rezolvare și, dacă vor găsit răspunsul corect, atunci fără îndoială valul de teroare se va diminua. Altfel nu se va liniști.
Vedem că în toate etapele dezvoltării omului au existat oameni care au pus întrebarea despre semnificația existenței, precum filozofii antici și diferiți alţi gânditori. În esență, și religiile au apărut pentru a răspunde cumva la această întrebare. Toți fondatorii de religii şi-au pus întrebarea – „Pentru ce anume trăim?” – și fiecare religie încearcă să răspundă la acest lucru. Cu toate acestea, măsura în care şi acestea eşuează este evidentă.
Indiferent de nivelul de dezvoltare pe care îl atingem și, în ciuda accesoriilor și culturii noastre moderne, vrem totuși să ne prezentăm ca aparținând unei anumite religii sau ca oameni care cred într-o Forţă Superioară. Cu toate acestea, acest lucru se referă mai mult la cultură decât la religie. Este ca un fel de club și nu mai mult decât atât. La urma urmei, dacă omul ar simți că poate primi răspunsul cu ajutorul religiei, atunci s-ar comporta diferit și și-ar organiza viața într-un mod diferit.
Totuși, pornind de la faptul că în manifestările sale dă dovadă de cruzime – criză în familie, droguri, criză în educaţie (și acesta este rezultatul a ceea ce se întâmplă în religie) – ajungem la concluzia că religiile de astăzi sunt incapabile să-l influențeze pe om. Omul nu mai este religios; religia este doar o parte a culturii umanității.
Și ultimul factor care se adaugă tuturor acestor dezamăgiri în activitatea omului pe Pământ de-a lungul a mii de ani, este criza științifică. Omenirea a crezut întotdeauna în știință. Acesta a fost un domeniu care nu avea legătură cu omul: revelăm lumea și, cu cât vom revela mai mult, cu atât vom putea să o folosim corect pentru a ne aduce beneficii.
În trecut, știința aparținea doar unor indivizi speciali și unor societăți închise. Toate descoperirile sale fundamentale, cum ar fi modul de a produce o oglindă, praf de pușcă sau hârtie, au fost păstrate în secret. Legile matematicii și medicinei au fost foarte importante pentru omenire, dar au fost protejate mii de ani. În plus, știința și religia au fost întotdeauna în competiție și nu au putut niciodată să se înțeleagă între ele. Mereu am crezut că vom ajunge la bunătate, în special cu ajutorul științei.
Cu toate acestea, așa cum a scris Baal HaSulam, din momentul în care oamenii de știință au început să vândă știința pentru bani, adică să accepte pe oricine ca student, această acțiune a deschis ușa științei pentru toată lumea. Știința a ieșit în mase și fiecare persoană a început să o folosească pentru propriile sale obiective: unii oameni au folosit-o pentru a deveni mai bogaţi, alții – pentru a dobândi putere și statut, alții – pentru scopuri militare și așa mai departe.
Știința a încetat atunci să-l mai ajute pe om în viața sa și s-a transformat într-un rău pentru el. Cu toate acestea, l-a ajutat vreodată ştiinţa pe om în viața lui? Să luăm de exemplu biologia. Aici este domeniul unde inventăm otrăvuri! Chiar și în medicină, vedem că pe măsură ce înțelegem mai mult corpul omului, cu atât ne distanțăm de sănătate. Asta înseamnă că progresul, inclusiv progresul științific, nu este un indice care să arate că ne îndreptăm spre o viață bună cu ajutorul lui.
În esență, această criză este o parte a totalității, împreună cu toate celelalte probleme, pe care umanitatea le descoperă în toate formele activității sale. Mai există, însă, o problemă în știință: ne apropiem de sfârșitul ei. În ultimii cincizeci de ani, vedem în ce măsură progresul nu mai poate avansa. Se întâmplă exact opusul: căutând mai în adânc în ceea ce a fost până acum necunoscut, descoperim decât gradul în care nu cunoaştem cu adevărat acest lucru.
De pildă, pe măsură ce aflăm mai multe despre univers, descoperim dintr-odată că am dobândit doar două până la trei procente din structura sa vizibilă, cum ar fi marile acumulări de gaze și diferitele corpuri. Totuși, dincolo de asta, universul conține o energie pe care nu o înțelegem şi nu o cunoaștem. Există o materie care dispare pe care suntem incapabili să o atingem. Adică, cu fiecare descoperire, dezvăluim din ce în ce mai mult cât de puțin ne orientăm în această lume.
Mai ales că am ajuns la fizica cuantică, dezvăluim cât de limitați suntem în percepția noastră asupra realității. Ea este limitată într-un asemenea grad încât, în cele din urmă, începem să descoperim că tot ce prindem din realitate este numai prin intermediul organelor noastre de simț. Se pare, de asemenea, că toate vasele noastre sunt construite în acest fel: nu atingem nimic situat din afara noastră și nu vedem realitatea în forma ei obiectivă. Tot ceea ce ni se dezvăluie, devine revelat numai în simțurile noastre sau într-o formă subiectivă. Adică dezvăluim doar ceea ce suntem capabili să asimilăm. Chiar și ceea ce nu suntem în stare să înţelegem (așa cum ni se pare nouă); și asta este revelat în vasele noastre interioare și în senzaţii subiective.
În acelaşi timp, toate acestea aduc umanitatea la un sentiment și mai profund de neputință, de gol interior și disperare care există astăzi în lume. În trecut, am putut concepe anumite planuri, inclusiv programe guvernamentale. Fiecare guvern în curs de dezvoltare a creat un program pentru cincizeci, douăzeci, zece și cinci ani de dezvoltare, precum și pentru fiecare an. Este imposibil să mergi înainte altfel. De pildă, peste cincizeci de ani vom avea nevoie de X cantitate de energie și acest lucru înseamnă că, deja acum, este necesar să construim stații de producere a energiei pe care vom începe să le exploatăm peste zece ani. Sau peste treizeci de ani vom avea nevoie de oameni de știință în anumite domenii; asta înseamnă că deja acum trebuie să stabilim unde să-i instruim, întrucât perioada de instruire a oamenilor de știință este de treizeci de ani și așa mai departe.
Astăzi acest lucru nu mai există. O persoană care obţine astăzi o licenţă universitară este obligată să-și perfecționeze imediat nivelul professional, mereu şi mereu, întrucât domeniul său de activitate se dezvoltă permanent iar acest lucru cere individului să lucreze permanent asupra lui. În trecut, un absolvent al unei universități era capabil să lucreze timp de douăzeci, treizeci sau chiar cincizeci de ani cu cunoștințele pe care le dobândise în universitate (cu adăugarea unor noutăți o dată la câțiva ani, care, de asemenea, nu erau necesare), iar acest lucru era suficient. Astăzi nu există așa ceva. Acest fapt este evident mai ales în profesiile legate de computer: pe lângă faptul că oamenii lucrează, trebuie să studieze permanent, iar profesia este imposibil de practicat fără a face acest lucru. Prin urmare, este clar gradul în care toate acestea îl aduc pe om să-și perceapă neputința.
Guvernele care au creat programe anterior pentru perioade de cincizeci de ani în viitor (dezvoltarea este imposibilă fără asta) nu sunt în stare să facă astăzi nimic. Astăzi suntem capabili cu mare dificultate să planificăm ceva pentru numai câțiva ani în viitor și chiar și acest lucru suferă schimbări. Astfel ajungem la starea de absență totală a guvernării în lumea noastră și în viața noastră, deși s-a considerat întotdeauna că vom dobândi controlul complet asupra vieții, asupra lumii și asupra întregii noastre activități.
Astăzi întrebări de genul: “Pentru ce anume trăim?” sau “Care este esența vieții noastre?” nu mai sunt întrebări ale unui individ, ci mai degrabă ale întregii umanități. Preluând această întrebare de la întreaga umanitate, individul se simte ca fiind unul dintre mulţi alţii. Pe de o parte, dacă toată lumea suferă, atunci asta este deja pe jumătate o ușurare: „Dacă toată lumea suferă și eu la fel, atunci ce se poate face? Cumva vom trece peste asta”. Pe de altă parte, tocmai disperarea universală și neputința care au învăluit întreaga lume trebuie să ne oblige să ne întoarcem și să ne confruntăm cu această întrebare eternă.
Evident, vom putea descoperi răspunsul. Cum și de unde îl vom putea primi? Există un asemenea răspuns? Poate că omul trăiește și moare și nu există nimic care să fie răspunsul referitor la viața lui? Poate că trăim pur și simplu pentru că trăim …
Răspunsul trebuie să provină tocmai din aceste două condiții: Pe de o parte, suntem dezamăgiți din cauza absenței răspunsului și trebuie să-l găsim. Pe de altă parte, pe baza activității noastre în această lume, datorită ei și cu ajutorul ei, am ajuns la starea unei anumite înțelegeri a naturii și vedem că din toată natura, numai omul se dezvoltă cu adevărat. Dacă asta este realitatea, atunci pe baza cercetării naturii, constatăm că cel care se dezvoltă, se dezvoltă în funcție de o cauză. Această cauză este determinată de un scop sau o stare finală care se află inițial în interiorul său. De aceea el se dezvoltă.
Astăzi, fizica cuantică (la fel de bine) ne revelează și noi descoperim, din genele noastre și din efectuarea investigațiilor asupra naturii, că dezvoltarea noastră, în esență, este întotdeauna orientată către un scop. Se știe inițial în natură în ce stare trebuie adusă fiecare parte a creației pentru ca, drept urmare, prin dezvoltarea sa pas cu pas, să se atingă starea dorită.
Să luăm de exemplu un măr. Putem vedea cât de acru, dur și neatractiv este în timpul creșterii sale și cât de minunat și adecvat pentru utilizare este după ce s-a copt. Același lucru se întâmplă cu fiecare creație (creatură) și fiecare celulă în curs de dezvoltare. De ce? Pentru că anterior, chiar înainte de începutul dezvoltării sale, în interiorul celulelor și obiectelor în creștere – a fost instalat un program. Acest program conține tabloul complet sau starea finală – Gândirea (Planul) pe care trebuie să o realizeze. Aceasta este ceea ce vedem și cercetăm în natură.
Prin urmare, dacă vom face descoperirile corecte, vom găsi răspunsul în natură. La urma urmei, prin dezvoltare trecem prin stări extrem de dificile, cum ar fi etapele de amar ale dezvoltării mărului. Se poate întâmpla ca, în cele din urmă, după ce ne-am maturizat și am realizat ceea ce este posibil, să ajungem într-o stare opusă.
Întrebarea este doar dacă dezvoltarea noastră se petrece sau nu cu forța, ceea ce înseamnă că natura ne obligă să facem acest lucru. Vedem în istoria umanității puncte în care începem brusc să manifestăm interes pentru investigațiile științifice, educație și cultură. Unii dintre noi suntem atrași către putere, alții – către violență, iar alții – către bogății. Așa ne-am dezvoltat pe parcursul a două mii de ani.
Sau, poate noi înșine suntem capabili să participăm cumva la acest proces?
În acest caz, alegerea este fie să stai cu mâinile încrucișate în poală și să aștepți ca totul să se dezvăluie din proprie inițiativă, fie îți poate veni în minte că, dacă nu vom participa la acest proces și nu îl vom înțelege, atunci ne va lovi o uriaşă suferință și vom trece prin stări oribile. Ne vor aduce aceste stări la finalul dorit al dezvoltării? Vom constata oare, în cele din urmă, că am obținut prosperitate?
Această dezvoltare împlinită în starea sa finală va cere totuși participarea omului, pentru ca acesta să se dezvolte în mintea și sentimentele sale și să evolueze, devenind liber și conștient de realitate. La urma urmei, nu întâmplător natura ne-a înzestrat cu Kelim (vase de primire) atât de mari. Evident, ar trebui să participăm la propria noastră dezvoltare în forma sa inevitabilă și evidentă. Vom discuta toate acestea mai târziu.
Datorită investigațiilor științifice vedem că fiecare celulă, chiar și cea mai mică, se dezvoltă pas cu pas de-a lungul unui lanț de cauză-şi-consecință. Adică, este imposibil să treci pur și simplu de la o anumită „stare 1” la următoarea „stare 2” existentă. O particulă care se dezvoltă (fie că este o celulă, n individ sau o altă entitate) trebuie să dezvăluie că s-a realizat deja în starea 1, că se simte confortabil în ea și că trebuie să ajungă la starea 2.
Această dorință (dorința de a ajunge la starea 2) este, în esență, tocmai ceea ce o împinge la un nivel superior, unde începe să se dezvolte. Același lucru are loc în timpul trecerii de la starea 2 la starea 3. În acest fel, dezvoltarea are loc pas cu pas. Cauza și consecința sunt exprimate prin faptul că starea actuală este întotdeauna dezvăluită ca fiind rea, iar următoarea stare – ca fiind mai bună față de cea anterioară.
Dezvoltarea umanității pe Pământ a avut loc într-un astfel de mod. Oamenii erau nemulțumiți în permanență de ceva în curs de dezvoltare; ceva putea fi întotdeauna îmbunătățit. Așa că au început să reconstruiască societatea și să o schimbe. Au schimbat relațiile dintre oameni și națiuni prin introducerea diferitelor noutăți care au fost rodul dezvoltării tehnologiei, științei și culturii.
Cu alte cuvinte, omul efectuează acțiuni consecutive corespunzătoare necesităților care apar în el sau când i se revelează faptul că ar trebui să facă pasul următor. De pildă, un individ se satură de mobilierul din casa lui și vrea să-l înlocuiască. Cu alte cuvinte, el își evaluează starea actuală ca fiind rea și există o altă stare care este mai bună. Aceasta este forma în care are loc dezvoltarea. Are loc treptat și întotdeauna către stări mai bune.
Când analizăm tot ceea ce ni se întâmplă, cum ar fi creșterea celulelor vii, acest lucru ne face să ne gândim la legile generale ale naturii. Într-o oarecare măsură, suntem încă capabili să le cercetăm la nivelurile mineral, vegetal și animal. În ceea ce privește, însă, nivelul vorbitor – adică omul și tot ceea ce se referă la el (în afară de trupul său), cum ar fi psihologia sa, modul în care gândește și obiectivele sale (adică lucrurile care sunt importante în funcție de conținutul lor interior) – noi nu îl înțelegem și nu îl cunoaștem și nu avem nicio posibilitate de a le dezvălui.
Aici apare întrebarea: suntem cu adevărat incapabili să vedem acest lucru pentru că noi înșine suntem situați la acest nivel?
Când investighez natura nivelurilor mineral, vegetal sau animal de la nivelul vorbitor, atunci o văd de sus, bazându-mă pe mintea mea, pe percepțiile, senzaţiile, înțelegerea, cunoștințele mele științifice și pe faptul că dezvoltarea mea a avut loc pe nivelul vorbitor.
Desenul No.1
Datorită acestui fapt, sunt capabil să studiez și să înțeleg formele inferioare (față de mine) ale existenței și să le controlez. A înțelege înseamnă a controla. Sunt capabil să fac o investigație a acestora, să le influențez cumva și să le evaluez reacția. Cu alte cuvinte, studiez formele inferioare ale existenței. La urma urmei, în esență, tot ceea ce investighez este în interiorul unei „cutii negre”. Adică nu știu ce este ceva până când nu l-am studiat. Exercit o anumită influență și primesc o anumită reacție. Cu ajutorul multor influențe, evoc un număr mai mare de reacții și, în consecință, deduc o formulă a obiectului pe care îl cercetez.
Desenul No. 2
Dacă analizez nivelurile mineral, vegetal și animal sub această formă, atunci sunt în măsură să le înțeleg. Cu alte cuvinte, sunt capabil să-mi dau seama în cele din urmă de cauza și scopul existenței lor, analizându-le atât de bine încât totul devine clar pentru mine. Sunt însă incapabil să mă cercetez pe mine. Nu mă refer la nivelurile mele, mineral, vegetal și animal, ci mai degrabă la nivelul vorbitor pe care îl conțin.
Întrebarea este: „Este chiar accesibil pentru mine?” Dacă nu este, înseamnă că nu există niciun plan în natură. La urma urmei, totul se dezvoltă de la mineral, la vegetal, la animal și la nivelurile de vorbitor și, evident, procesul de dezvoltare poate continua și el și poate duce la un anumit rezultat. Cu toate acestea, nu reușim complet să vedem cauza acestei dezvoltări, întrucât nu îi cunoaștem scopul final. Nu înțelegem din ce motive există toate acestea.
Este evident atunci că, pentru a investiga nivelul vorbitor, trebuie să urcăm cu un nivel mai sus. Aceste se numește nivelul „spiritual”. De fapt, modul în care îl numim nu este important. Să zicem că este nivelul mai înalt comparative cu noi. Dacă acest nivel există, atunci se pare că sunt capabil să mă investighez de la acest nivel. La urma urmei, se pare că există. De ce?
Desenul No. 3
Cu ajutorul științei moderne s-a stabilit că nu numai noi (umanitatea) facem parte dintr-un singur organism. În plus, toate legile naturii sunt, în esență, legate între ele într-o singură lege care îmbracă întregul univers, iar noi suntem situați în interiorul acestuia.
Desenul No.4
Suntem tot ceea ce există. Universul nostru și pământul cu nivelurile mineral, vegetal, animal și vorbitor care se găsescpe el. O singură lege guvernează toate acestea, dar ne influențează cu ajutorul diferitelor sale legi parțiale. Studiem aceste legi în fizică, biologie, medicină și psihologie, adică în diversele noastre științe, pe care noi înșine le-am stabilit cumva, întrucât acestea ne oferă metode de cercetare mai confortabile. Totuși, în esență, toate aceste științe variate au o singură natură.
Studiind natura cu ajutorul acestor științe, descoperim în consecință că aceasta nu este fizică, nici biologie, nici chimie, nici medicină mai ales, ci că toate sunt legate între ele. Nu există nicio diferență în niciuna dintre legile lor. Noi suntem cei care le-am investigat în așa fel și, după finalizarea studiului, am înțeles că toate sunt interconectate și că sunt subordonate unei singure legi care ne influențează.
Vedem și simțim o influență asupra noastră din diferite direcții. Întrucât noi constăm din nivelurile mineral, vegetal, animal și vorbitor, ni se pare, drept urmare, că există influențe separate. Cu toate acestea, doar noi simțim acest lucru, întrucât în noi înșine sunt incluse diferitele niveluri. În sine, însă, legea este una singură.
Dacă este aşa, atunci apare o altă întrebare. Cum vom descoperi ce este această unică lege, care acționează în întregul univers și îl face să avanseze și ne face şi pe noi să avansăm, precum un fruct spre maturare, prin nivelurile mineral, vegetal, animal şi vorbitor? Cum ne aduce această lege la starea în care toți începem să ne punem întrebarea despre sensul vieții? În esență, acesta este nivelul la care se află acum întreaga omenire.
Desenul No. 5
După cum am discutat deja, omul trece de la o stare la alta doar cu condiția să se simtă rău în starea anterioară. Prin urmare, este posibil ca, chiar acum, când descoperim că suntem nemulțumiți de starea noastră actuală și nu avem nicio spaţiu pentru a ne dezvolta mai departe, atunci această întrebare despre sensul vieții ne poate aduce la un nivel și mai înalt de dezvoltare. Cu toate acestea, nu trebuie să evităm această întrebare, ci ar trebui să facem exact opusul – să o clarificăm și să cerem un răspuns.
Prin urmare, starea noastră actuală, în care ne confruntăm cu această întrebare, este extrem de specială. O putem privi ca pe o stare care ne va aduce la o dezvoltare favorabilă, ridicându-ne deasupra nivelurilor mineral, vegetal și animal, la un nivel superior.
Desenul No. 6
Cu toate acestea, dacă vom deveni leneși și nu vom vrea să deschidem ochii și să găsim răspunsul la această întrebare, atunci se va întâmpla contrariul. Unii dintre noi vor coborî la nivelurile de animal, vegetal sau mineral. Alții vor descoperi că se suprimă cu diverse mijloace sau chiar își vor încheia viața prin sinucidere.
Aşadar, vom suferi astfel până când această lege universală ne va obliga în cele din urmă să rezolvăm problema: „Care este sensul vieții noastre?”
(Înapoi la pagina ÎNTELEPCIUNEA CABALA – click)