(Înapoi la pagina ÎNTELEPCIUNEA CABALA – click)
31 Mai, 2005
Știința Cabala nu a apărut ca un produs al gândirii umane, desprins de realitatea adevărată. Mai degrabă, omul a investigat realitatea înconjurătoare în ansamblu și a atins o stare în care a dezvăluit realitatea de dincolo de nivelul percepției celor cinci simțuri ale sale. Știința care studiază această realitate superioară se numește Cabala.
Unul dintre oamenii care au revelat Realitatea Superioară a fost Avraam. El a început să-şi pună intrebări: „De unde am venit? De ce exist? De ce soarele, luna și stelele se rotesc așa cum o fac? Ce este această lume și de ce trebuie să existe ea? Cine sunt eu în lumea aceasta?” După cum povestește Midraş-ul, Avraam a început să-şi pună aceste întrebări, în ciuda faptului că anterior credea că lumea nu este altceva decât o natură regulată și familiară, fiind întocmai modul în care o tratăm.
Al doilea exemplu după Avraam este Moise. Nimic nu-l facea nici pe el să fie într-un mod anume special. Oamenii au scris că fusese crescut în casa lui Faraon și se pare că a primit educația corespunzătoare. El a fost un prinț și un favorit al fiicei lui Faraon, Batya precum și al lui Faraon însuși. Midraş-ul povestește despre cum s-a comportat în casa lui Faraon când era copil și tânăr. I s-a dat tot ce putea primi fiul unui rege. La un moment dat, lui Moise i s-a revelat Creatorul și a fugit din casa lui Faraon. Adică a perceput faptul că nu mai poate rămâne în starea sa anterioară.
Avraam l-a părăsit pe tatăl său, Terah, în același mod, întrucât nu a putut rămâne în limitele unei viziuni materialiste asupra lumii; se simțea de parcă ar fi fost în închisoare. Natura Superioară sau Forța Superioară i s-au dezvăluit ca răspuns la întrebările pe care şi le-a pus, care au fost cauzate de durere și dezamăgire. Astfel, atât Avraam, cât și Moise au descoperit ceea ce există dincolo de natură. Datorită revelaţiilor lor, şi alți oameni i-au urmat, folosindu-se de ajutorul și sfaturile lor, și au dobândit şi ei revelarea Naturii Superioare. În plus, acești oameni ne-au povestit despre asta.
Știința Cabala se poate revela în mod firesc literalmente fiecărui individ, chiar și celora care nu citesc cărți, nu studiază în diferite instituții sau nu este discipol al unui înțelept. Se iveşte un moment în viața unui om când primește un impuls și-I vine în minte întrebarea: „Care este sensul vieții mele, de ce trăiesc?” Drept urmare, această întrebare îi oferă acces potențial la Realitatea Superioară. Pe baza dobândirilor sale, el începe să înțeleagă de ce totul este făcut așa cum este și pentru ce este construit totul, care este rolul său în viață și care este viziunea corectă asupra lumii.
În articolul Esența Înțelepciunii Cabala, Baal HaSulam spune că știința Cabala este o ordine cauză-consecinţă a coborârii rădăcinilor la nivelul omului. Asta îi oferă omului posibilitatea de a folosi aceste rădăcini, sau forțe, pentru a revela Forța Superioară, pentru a se conecta cu aceasta și pentru a dobândi astfel nivelul eternităţii și perfecțiunii. Cu alte cuvinte, îi oferă omului capacitatea de a se ridica deasupra naturii pe care el o percepe în prezent și de a se uni cu Natura Superioară.
Așa cum spune Baal HaSulam, acest tip de dobândire conține un aspect general, precum și un aspect particular. Aspectul particular constă în faptul că există suflete aparte individuale. O uriașă dorință apare în mod neașteptat în ele și ele pătrund, singure, dincolo de granițele materiei, dobândind forțele și proprietățile care controlează materia. Acest tip de oameni îi includ pe marii cabaliști, liderii spirituali ai națiunii: Avraam, Moise, Raşbi și ARI. Pe lângă aspectul particular, există și aspectul generalului. Baal HaSulam spune că întreaga omenire trebuie să dobândească în cele din urmă cel mai înalt nivel existent în natură, numit Lumea Infinitului, și să-și dobândească existența în acest nivel.
Dacă este așa, atunci de ce este istoria noastră atât de confuză, complexă și de neînțeles? Cum putem vedea că toate rădăcinile superioare, așa cum povestesc cabaliștii, devin treptat revelate în această lume și, în cele din urmă, aduc fiecare individ în special și întreaga umanitate în ansamblu la întrebarea despre scopul vieții, pentru ca noi să urcăm la un nivel superior, la o existență spirituală? Cum transpare acest proces de-a lungul istoriei?
Vom discuta despre o masă care mi-a fost pregătită și vom reveni în continuare la ea. Odată ce acumulăm cunoaştere, vom putea conecta totul pentru a avea o știință integrală despre dezvoltarea în această lume de sus în jos și de jos în sus. Toate acestea ne vor deveni mai clare. Ulterior vom pune acest tabel pe site-ul nostru web pentru ca toată lumea să îl poată vedea.
După cum ne învață Ştiința Cabala și după cum au clarificat cabaliștii, există Raţon Lekabel sau voința de a primi plăcere. Toată substanţa creației ca întreg este voința de a primi plăcere. Aceasta conține cinci niveluri de Aviut sau cinci niveluri ale dimensiunii (grosierităţii) dorinței. Există dorințe mici, dorințe puțin mai mari, dorințe şi mai mari și așa mai departe, până la dimensiunea dorinței celui de-al cincilea nivel. Dorința poate fi descrisă ca un Kli sau un vas cu cinci niveluri de Aviut: Şoreş (rădăcina sau nivelul zero), Alef (primul nivel), Bet (al doilea), Gimel (al treilea) și Dalet (al patrulea).
Desenul No. 1
În cele din urmă, aceste niveluri de Aviut trebuie să ne ajute să ne rectificăm natura, adică să schimbăm natura unui primitor în natura unuia care dă. Un mecanism de rectificare a fost creat de la început pentru a face acest lucru posibil. Conform acestui mecanism, Kli-ul suferă procesul de rectificare. Cine determină acest proces? A fost inițial stabilit de însăși natura, al cărei atribut este dăruirea absolută.
După cum ne spun cabaliștii, Lumina Superioară (sau altfel denumită Natura Superioară sau Creatorul) dorește doar să dăruiască. Creatorul este Cel care dă. Prin urmare, El a creat o dorință de a primi plăcere sau un primitor căruia îi poate oferi cea mai mare plăcere. Această cea mai mare plăcere este nivelul Însuși al Celui care dă. Întrucât Cel care dă se raportează la primitor cu iubire, El trebuie să-l aducă în mod corespunzător pe primitor în aceeași stare în care El Însuși există, întrucât nu există nimic mai bun sau mai perfect. La urma urmei, numai Cel care dă sau este capabil să dea există în perfecțiune. El nu are nicio deficienţă sau lipsă, pentru că are totul.
Astfel, prima lege afirmă că, pe de o parte, Cel care dă, Creatorul sau natura (Gematria cuvântului Teva – natura, este identică cu cea a cuvântului Elokim – D-zeu), trebuie să creeze un primitor sau ceva opus Lui Însuși în pentru a avea pe cineva căruia să-i dea. Pe de altă parte, El trebuie să aducă atributele primitorului la echivalență de formă cu Cel care dă. Similaritatea atributelor cu Cel care dă se numește alipire sau unire cu El.
Observăm un fenomen analog în această lume, în relațiile dintre oameni. Când măsurăm distanța dintre doi oameni în funcție de conținutul lor interior (mai degrabă decât de poziția spațială a corpului lor), trebuie să analizăm toate atributele ambelor persoane, să le comparăm și să analizăm gradul în care atributele unuia coincid cu atributele celuilalt, sau gradul în care acestea diferă. În conformitate cu aceasta, suntem capabili să spunem în ce măsură diferă acești oameni și cât de departe sunt unul de celălalt.
Desenul No. 2
În acest fel, atunci când comparăm oamenii din lumea noastră îi putem evalua nu numai în funcție de înălțime, culoarea pielii și alte semne externe, ci și în funcție de esența lor. Oamenii sunt fie apropiați, fie distanți unul de celălalt în funcție de viziunile lor asupra lumii, de trăsăturile lor de caracter, de obiceiurile lor și de tot ceea ce înseamnă esența lor. Dacă doi oameni sunt atât de departe unul de celălalt încât opiniile unuia sunt opuse sute la sută opiniilor celuilalt, atunci spunem că sunt la poli opuşi și că există un abis infinit între ei. De ce este infinit? Acest lucru se datorează faptului că nu au nici măcar un singur punct de contact. Dacă doi oameni au un fel de relație în care sunt, de exemplu, nouăzeci la sută asemănători, atunci spațiul dintre ei nu este foarte mare. Îi separă doar zece la sută.
Desenul No. 3
O altă modalitate este de a spune că dacă doi oameni au ceva în comun, atunci ei au contact unul cu celălalt în acest aspect. De exemplu, opiniile a două persoane sunt atât de asemănătoare încât sunt ca şi o singură persoană cu privire la această opinie. Dacă au mai multe opinii în comun, atunci intră unul în celălalt (ca să spunem așa), adică au un teritoriu comun. Acești oameni pot fi complici în ceea ce privește multe lucruri.
Dacă o persoană este exact similară cu alta, atunci ei se unesc împreună și nu există nimic într-o persoană care să depășească limitele celeilalte. Acest fenomen se numește „unire”. Fiecare parte a unei persoane se unifică, literalmente, cu fiecare parte a celeilalte și fiecare parte a acestora, precum și cele două în ansamblu devin ca o singură persoană. Acesta este modul în care oamenii descriu ceea ce se întâmplă în Lumea spirituală, întrucât în acest caz nu vorbesc despre corpuri, ci mai degrabă despre atribute interioare. Oamenii folosesc aceste concepte nu numai pentru a vorbi despre Lumea spirituală, ci și despre lucruri care au legătură cu lumea noastră. De exemplu, psihologia folosește concepte precum „aproape” sau „departe” atunci când descrie relațiile dintre oameni.
Doi oameni care sunt apropiați unul de celălalt în spirit sau conform atributelor lor interioare și care sunt separați de o distanță de mii de kilometri, nu încetează să mai simtă apropierea lor. Cunoaştem astfel de fenomene ca atunci când o mamă simte literalmente ce se întâmplă cu bebelușul ei, care este situat departe de ea.
În acest fel, atât în lumea noastră, cât și în lumea spirituală, oamenii măsoară apropierea și distanța între ei în același mod. Cu toate acestea, în Lumea spirituală, oamenii se contactează reciproc cu dorințele și aspirațiile lor, care sunt orientate spre ceea ce este dincolo de lumea noastră. Astfel, primitorul trebuie să dobândească aceeași stare în care se află Cel care dă. Cel care primește inițial sută la sută este eliminat din Cel care dă. Atributele sale sunt atât de departe de atributele Celui care dă, încât relația dintre ei se numește „ură”.
Desenul No. 4
Asta înseamnă că primitorul, sau creația, nu conține nici măcar un gând sau o dorință similară cu atributele Creatorului. Prin urmare, este imposibil să i se descrie creaturii (care nu a atins nici măcar cel mai mic contact cu Creatorul), cine este Creatorul, ce este Forța Superioară, ce este Natura Superioară și care este atributul dăruirii. Creatura nu poate nici măcar să-și imagineze aceste lucruri, întrucât este atât de departe de Creator.
Întrebare: Asta înseamnă asta că Creatorul ne urăște?
Se spune că „Creatorul urăște trupurile”. Adică el urăște forma noastră exterioară. Ce este ura? În spiritualitate, conceptul de „ură” înseamnă ceva complet diferit de ceea ce înseamnă pentru noi în această lume. Ura înseamnă că nu există un punct de contact între două sntităţi și nu există nici o apropiere între ele. Ne putem aminti mii de zicale pe această temă că Creatorul este bun și blând și face bine atât oamenilor buni cât şi celor răi. Cu toate acestea, în spiritualitate, ura este opoziția a două entităţi sau a două stări. În lumea noastră, atunci când cineva urăște pe altcineva, asta înseamnă că îi dorește răul. Totuși, aici vorbim despre o lipsă totală de înțelegere reciprocă.
Se naşte o întrebare: „Se poate întâmpla într-adevăr ca Creatorul să nu înțeleagă creatura?” Cu toate acestea, nu privim situația din punctul de vedere al Creatorului, ci mai degrabă exclusiv din punctul de vedere al creaturii. Vorbim despre modul în care investigăm lumea. „Oamenii nu discută despre ceea ce nu pot vedea cu ochii lor.” Prin urmare, vorbim despre Creator doar din punctul de vedere al percepției noastre. Când te rogi Creatorului, cerând ceva de la El, dorind să te simți mai bine, făcând acest lucru îţi spui de fapt că El este rău, că El îți vrea răul și nu te iubește. La urma urmei, vrei ca Creatorul să-și îmbunătățească modul în care te tratează, nu-i așa? Așa judecăm Relația Superiorului față de noi. „Fiecare persoană judecă la nivelul propriei sale lipse de corectitudine.” Așa vedem și înțelegem noi lucrurile.
Acum să ne întoarcem la subiectul discuției noastre. Am fost inițial creați de natura Celui care dă sub forma dorinței de a primi plăcere și trebuie să aducem atributele dorinței noastre la echivalența de formă cu Cel care dă sau la unirea cu El. Numai în acest caz devenim incluși în starea de „El este Bun și face bine” într-o formă infinită și fără margini. Acesta este scopul final şi complet al creației.
De ce este necesar să parcurgem întreg acest proces? Este necesar pentru a se forma în noi categorii specifice care să ne permită, începând de la starea când există o mare diferență între noi și Creator și când vedem cât de diferiți suntem de El, să studiem această contradicție infinită, să înțelegem ce este spiritualitatea și să începem să ne apropiem treptat de ea și să construim cea mai bună stare pentru noi – starea Infinitului.
Desenul No. 5
În consecință, pe lângă faptul că individul creează în mod independent starea perfectă, el devine totodată conștient de acest lucru și, drept urmare, resimte plăcere din asta, literalmente, în fiecare dintre dorințele sale, chiar și în cea mai mică dorință.
Cum se întâmplă acest lucru? Acest proces se numește „trei linii”. Cabaliștii au descoperit și ne spun că există un Dătător numit Creatorul care a creat Kli-ul și apoi a trebuit să-l distanțeze de El Însuși, plasându-l într-o stare în care îi lipsește complet percepția Luminii Creatorului. Cu alte cuvinte, s-a format o separare totală între Creator și creatură. Din momentul în care a fost creată creatura, constând din cinci părți ale dorinței sale de a simți plăcere: Şoreş (rădăcina), Alef (primul), Bet (al doilea), Gimel (al treilea) și Dalet (al patrulea); trebuia să existe o ascundere pentru fiecare dintre părți pentru ca creatura să fie complet independentă de Lumină. De aceea există cinci lumi: Adam Kadmon, Aţilut, Briya, Yeţira și Asiya.
Desenul No. 6
Rămâne un punct după toate aceste ascunderi. Toată materia și întregul nostru Univers au fost create în acest punct. Acest lucru a avut loc acum aproximativ cincisprezece miliarde de ani. Soarele, întregul sistem solar și pământul s-au format aproximativ douăsprezece miliarde de ani mai târziu. Viața a început să se dezvolte pe Pământ în urmă cu aproximativ trei miliarde de ani.
Așa cum a scris Baal HaSulam, forțele naturii trebuiau să interacționeze între ele încă milioane de ani până când s-a format suprafața pământului, pe care plantele au putut crește, iar animalele au putut să se reproducă și așa mai departe, până când omul și-a început existența . După mulți ani de evoluție, procesul geologic a continuat și, pe parcursul său, viața umană a apărut pe Pământ. Astfel, la început apare natura minerală sau neînsuflețită, care este urmată de natura vegetală, apoi vine natura animal, sau însufleţită, și, în cele din urmă, natura vorbitoare sau umană.
Întrebare: Ce a existat înainte ca lumea materială să înceapă să se formeze acum cincisprezece miliarde de ani?
Materia nu exista înainte de apariția lumii. La urma urmei, problema lumii noastre se află în percepția noastră. Există o problemă: cum apare realitatea atunci când nu există cine să o perceapă? Spunem întotdeauna că nu există realitate fără un observator care să o perceapă. De pildă, spunem că există o stea pe cer. De unde știm? Să presupunem că cineva a văzut-o. Dar dacă nu ar fi văzut-o, atunci ar fi existat sau nu această stea? Nu ar exista, întrucât ea există doar în raport cu cel care o percepe.
Problema este că nu putem niciodată să investigăm, să analizăm și să percepem ceea ce este dincolo de limitele percepției noastre. Din acest motiv, discuțiile despre lucruri pe care nimeni nu le-a văzut sau le-a simțit vreodată nu au temei. Prin urmare, totul în știință este împărțit în mistere și descoperiri; toată realitatea este împărțită în ceea ce am dobândit și ceea ce nu am dobândit încă.
Se naşte o întrebare: avem chiar dreptul să vorbim despre realitatea care exista înainte ca omul să apară în această lume? Știm că sesizăm tot ceea ce cunoaştem despre realitate cu cele cinci simțuri ale noastre. Imaginea care apare în fața noastră ne parvine tocmai în acest fel întrucât cele cinci simțuri ale noastre sunt concepute ca atare. Voi putea percepe ceva dacă îmi anulez toate simțurile? Nu voi percepe nimic. Voi înceta chiar să mă percep pe mine însumi. Cu alte cuvinte, dacă oprim toate simțurile unei persoane (teoretic nu suntem în măsură să facem acest lucru, dar să presupunem că putem opri unul sau două dintre simțurile noastre), acea persoană nu se va percepe pe sine și ceea ce o înconjoară. Apare atunci o întrebare: există sau nu ceva? Nimic nu există din punctul de vedere al acelei persoane.
Putem obiecta și spune că efectuăm un experiment cu o singură persoană. Între timp, alți oameni percep realitatea din jurul lor. Cu toate acestea, ei o percep la fel ca persoana ale cărei percepții sunt dezactivate sau, cu alte cuvinte, cu cele cinci simțuri ale acestora. Va exista realitatea dacă oprim și toate percepțiile lor? Nu știm. Fapt este că percepția noastră, care ne spune că suntem situați într-o realitate existentă, este produsă de simțurile noastre. Acestea descriu următoarea imagine în fața mea: eu și ceva în afara mea. Dacă îmi modific simțurile, atunci voi percepe o realitate diferită. Noi percepem acest lucru și îl vedem clar atunci când ne lărgim percepția prin studierea Ştiinței Cabala.
Problema percepției realității nu a constituit, în sine, înainte, o problemă pentru om. Această problemă a apărut pentru prima dată în timpul lui Newton. Pe măsură ce investiga natura, el a început să-şi pună întrebarea: legile naturii există de la sine sau există doar în raport cu omul? Oamenii de știință din acea perioadă au dezvoltat o viziune asupra lumii conform căreia legile pe care le-au descoperit erau absolute. Adică, ei credeau că Universul și legile sale există indiferent dacă omul există sau nu în Univers. Acest concept se numește “teoria newtoniană”. Atunci a fost prima dată când o viziune formulată asupra lumii a fost făcută de oamenii care investigau lumea în care trăiau. Nu vorbesc despre cabaliști, care au dezvăluit adevărul încă de pe vremea lui Avraam prin dobândirea forțelor care stau în spatele materiei.
Newton și alți cercetători și filozofi dinaintea lui și-au făcut descoperirile în interiorul materiei. Prin urmare, a apărut o teorie că lumea există de una singură, indiferent dacă omul trăiește în ea sau nu. Dezvoltarea științei a continuat și oamenii de știință au ajuns într-un stadiu când au început să aibă îndoieli. De ce?
Se știe că diferite specii de animale ale căror simțuri diferă de ale noastre percep realitatea într-un mod diferit. De exemplu, un câine vede mult mai rău decât un om, dar miroase mult mai acut. Simțul mirosului unui câine este foarte dezvoltat, mai degrabă decât vederea (pe care omul o folosește pentru a percepe nouăzeci și nouă la sută din informațiile despre realitatea sa înconjurătoare); iar acest lucru permite câinelui să perceapă multe nuanțe de miros. Acesta este modul în care un câine percepe lumea, iar percepția sa nu este mai rea decât cea a omului. El își verifică permanent întregul mediu cu nasul.
Evident, mirosul este un simț mai limitat decât vederea. Folosind vederea, se poate percepe ceva situat la o distanță relativ îndepărtată, iar vederea poate fi, de asemenea, intensificată. Există animale care nu au același simț al mirosului ca cel al unui câine, dar supraviețuiesc folosind alte percepții.
Astfel, nu știm cum apare realitatea în adevărata sa formă, întrucât fiecare tip de creatură o percepe în felul său. Asta înseamnă că percepția noastră asupra realității nu este absolută. Dacă lărgim limitele percepției simțurilor noastre, realitatea va apărea diferit. De pildă, dacă modificăm raza de vedere a unei persoane de la lungimea de undă a luminii obișnuite în direcția undelor infraroșii, ultraviolete sau radio, atunci va vedea unde de căldură, radiații infraroșii etc. Adică simțurile mele sunt construite în așa fel încât ceea ce apare în fața noastră este o realitate percepută în mod regulat.
Asta nu înseamnă, însă, că realitatea în sine există sub această formă.
Pe măsură ce oamenii de știință au dezvoltat biologia, studiind diferite ființe vii și lărgind gama percepției simțurilor lor cu ajutorul diferitelor dispozitive, au văzut că percepția noastră este relativă. Apoi Einstein a apărut și a spus că literalmente fiecare aspect al realității este relativ și depinde de viteza cu care ne mișcăm. Modul în care percep orice obiect se schimbă atunci când se schimbă viteza de mișcare față de obiectul pe care îl observ.
Compararea vitezelor este de o mare importanță. În timp ce ne mișcăm cu o viteză constantă, este practic imposibil să stabilim dacă ne mișcăm sau nu. Putem verifica doar diferența de mișcare între două obiecte sau viteza unui obiect față de altul. Cu toate acestea, o persoană care se mișcă fără a schimba viteza crede că stă pe loc.
Apoi a apărut un alt tip de problemă. Problema nu este modul în care o persoană percepe realitatea, ci mai degrabă faptul că percepția sa nu este doar suma percepțiilor simțurilor sale. În plus, ea depinde și de modul în care interacționează cu mediul său și de cât de asemănătoare sau diferită este faţă de acesta.
Astfel, prima teorie afirmă că tot ceea ce percep este situat în afara mea și există independent de faptul că este perceput sau nu. Conform celei de-a doua teorii, ceea ce este situat în afara mea se schimbă în funcție de atributele mele. Când atributele mele se schimbă, percepția mea se schimbă în consecință și ceea ce văd capătă o formă diferită.
De pildă, în funcție de faptul că văd universul și lumea noastră în lumină ultravioletă sau infraroșie, raze X sau în orice altă formă, vor apare în faţa mea imagini complet diferite. Adică totul depinde de schimbările care au loc în mine.
Desenul No. 7
Mai există şi o altă teorie, care afirmă că eu percept totul în afara mea în funcție de modul în care eu influențez acest tot. Cu alte cuvinte, nu văd ceva care este absolut distinct faţă de mine. Mai degrabă, prin senzaţiile mele, eu percep o realitate care se schimbă în funcție de schimbările care se petrec în mine. Atunci când investighez un obiect, indiferent dacă vreau sau nu, eu introduce modificări în acesta. Prin urmare, este imposibil să spun cum a fost acest obiect înainte de a începe să-l cercetez. Cu alte cuvinte, eu percep o anumită combinație dintre mine și obiectul pe care îl observ. Nu percep o lume care există de la sine, ci mai degrabă lumea așa cum o văd eu. Imaginea care apare în fața mea este rezultatul atributelor mele și ale atributelor lumii din jurul meu. Acesta este un alt concept care există. Toate teoriile menționate anterior au diverse variate și se poate petrece mult timp discutând-le.
Există, de asemenea, o altă viziune asupra lumilor – viziunea cabaliştilor. De-a lungul istoriei, această viziune asupra lumii nu s-a dezvoltat în ce priveşte materia, așa cum a fost cazul oamenilor de știință care au ajuns să constate și să realizeze limitările lor. Cabaliștii și-au dezvoltat viziunea asupra lumii investigând Natura Superioară. Au descoperit că Natura Superioară este o Lumină simplă și neschimbată, fără formă sau imagini. Pe scurt, este o singură forță pe care au definit-o ca fiind Creatorul sau Cel care dă, întrucât totul vine de la El. El se află în starea de repaos total și nu se schimbă în raport cu noi. Este un cert absolut. Eu percep în funcție de gradul în care atributele mele sunt aceleași cu atributele Lui.
Desenul No. 8
Oamenii de știință au ajuns, de asemenea, la deducția că percepem realitatea noastră în funcție de gradul în care atributele noastre sunt identice cu atributele realităţii. Urechea mea poate auzi doar sunete exterioare care corespund frecvențelor la care este acordat mecanismul său interior. De exemplu, mecanismul urechii mele este acordat în așa fel încât să perceapă frecvența de la douăzeci la două sute de mii de Hz. Asta înseamnă că aud doar sunete a căror frecvență este de la douăzeci la două sute de mii de Hz, nici mai mult, nici mai puțin.
Un bătrân al cărui simț al auzului este în scădere aude în intervalul de cincizeci până la zece mii de Hz. Prin urmare, el crede că nu există sunete având frecvențe mai mari sau mai mici în afara acestora. Același lucru este adevărat în ceea ce privește vederea și așa mai departe. Tot ceea ce percepem din exterior corespunde parametrilor pe care unul dintre simțurile noastre este capabil să îi reproducă.
Desenul No. 9
Dobândirea spirituală se bazează pe același principiu. După cum spun cabaliștii, mă aflu într-un ocean al Luminii Superioare care este absolut, altruist și dăruitor. Pe de altă parte, atributele mele sunt exact opuse: eu sunt primitorul iar El este Dătătorul. Prin urmare, atributele noastre nu sunt aceleași. Întreaga mea interioritate este îndreptată către primire, în timp ce întreaga Sa exterioritate este îndreptată către dăruire. Din acest motiv, sunt incapabil să-L percep sau să-L văd. Acesta este tocmai motivul pentru care El îmi este ascuns.
În acest caz, ce ar trebui să fac? Dacă vreau să percep Realitatea Superioară, trebuie să mă rectific în interior în așa fel încât să fiu echivalent cu Cel care dă. Apoi, în măsura în care sunt echivalent cu El, voi începe să percep Realitatea Superioară. Când atributele mele sunt complet îndepărtate de El, eu nu Îl percep deloc. Când am un punct de contact cu El datorită unui atribut echivalent, Îl ating cu acest punct, întrucât am rectificat unul dintre atributele mele și încep să-l percep pe Cel care dă, cel puțin într-un fel.
Desenul No. 10
Astfel, când îmi rectific atributele, Îl percep treptat, din ce în ce mai mult, până când ajung în sfârșit la starea când suntem împreună. Adică, pentru a depăși diferența dintre Creator și creatură, primitorul trebuie să se aducă la același nivel de atribute cu Lumina pentru a deveni o parte din ea și pentru a o percepe. A descoperi sau revela Lumina înseamnă a o percepe.
Întrebare: Aș dori să revin la exemplu cu bătrânul al cărui simț al auzului scade. El are o memorie care îi permite să-și amintească sunetele pe care le-a perceput în trecut. Într-un fel, le aude. Cum se poate explica acest lucru?
Simțul auzului bătrânului a scăzut. Cu toate acestea, impresiile despre felul în care a auzit sau a văzut cândva rămân în el din experiența trecută. Toate acestea se află în memoria lui. Memoria noastră este ca memoria unui computer, unde nimic nu dispare. Dificultatea constă doar în eliminarea și reînnoirea a ceea ce este necesar din aceasta. La fel ca într-o cameră video care înregistrează pe film, totul trece prin simțurile noastre, devine fixat în memoria noastră și rămâne acolo până când revine la viață. Uneori ne amintim în mod neașteptat ceva care s-a întâmplat acum treizeci de ani. Pot percepe un miros și îmi va aminti evenimentele petrecute acum douăzeci de ani. Astăzi, când percep brusc un miros sau văd ceva, îmi amintesc cum eram copil în casa mamei și diversele lucruri care s-au întâmplat acolo.
Toate senzaţiile sunt înregistrate în memorie împreună cu episodul legat de acestea. Puteți obține o imagine întreagă din memorie, ca și cum ar fi dintr-un motor de căutare, folosind doar unul dintre nenumăraţii parametri ai unei mici imagini fixate în memorie, cum ar fi mirosul, culoarea sau un alt fragment mic situat în afara voastră, care vă amintește episodul trecut. Există multe condiții care fac posibil sau imposibil să obțineți ceva din memoria voastră și există diverse tehnici care îi învață pe oameni cum să facă acest lucru. (Acum, însă, suntem concentraţi pe altceva; nu ne ocupăm de aceste aspecte) Astfel, prin simțuri, toate datele sunt transferate în memorie. Este factorul determinant în aceste cazuri.
Întrucât vârsta slăbește memoria, individul încetează să recunoască realitatea din fața sa. El este incapabil să atragă din memorie evenimentele de ieri. Aceeași imagine pe care a văzut-o ieri este, astăzi, complet nouă pentru el. S-ar putea să fie chiar incapabil să-și amintească ce s-a întâmplat cu numai o clipă în urmă. Acesta este modul în care o persoană își pierde memoria. În esență, nu o pierde, dar este incapabil să obțină ceva din ea.
Întrebare: Cum folosesc oamenii memoria în timpul avansării spirituale?
Aflaţi pe calea spiritual noi ne studiem structura, iar senzaţiile noastre devin din ce în ce mai acute. Începem să ne folosim toate atributele și, în plus, pe baza lor dobândim noi atribute la un nivel superior. Atributele legate de trup mor împreună cu trupul. Cu toate acestea, dacă dobândim noi atribute care sunt dincolo de trup, adică atribute ale Dătătorului, rămânem pentru totdeauna cu aceste atribute ale Dătătorului. Articolul lui Baal HaSulam „La ce nivel trebuie să ajungă o persoană pentru a nu trebui să se reîncarneze din nou?” vorbește despre asta.
Întrebare: Un om de știință care studiază natura într-un mod științific poate ajunge astăzi la investigații cabalistice?
Un om de știință observă natura prin cele cinci simțuri ale sale, prin diverse dispozitive și cu mintea, fără a stimula „punctul din inimă” care este conectat la forte de dincolo de natură, forțele de dăruire. Am analizat anterior structura lui Adam haRişon. Creatorul a creat un Kli care se numește Adam haRişon. Suntem cu toții situați în interiorul său ca elemente ale construcției globale. Fiecare fragment este o dorință, un suflet.
Desenul No. 11
În această stare inițială, natura dorinței este identică cu Cel care dă. După aceea, sufletele individuale au coborât, adică și-au pierdut echivalența atributelor față de Dătător. Pur și simplu vorbind, au devenit egoiste. Aceste dorințe egoiste au cinci simțuri. În acest fel, oamenii de știință efectuează experimente prin intermediul celor cinci simțuri care sunt utilizate pentru a percepe realitatea. Aceste informații primite sunt procesate de mintea egoistă.
Dacă întrebarea „Care este scopul vieții, de ce trăiesc?” apare într-un individ, se dezvăluie în el o dorință care a rămas în ego sub forma unui punct minuscul numit „particula divină de Sus”. Fiecare dintre noi conține acest punct, care ne dă un sentiment vag că venim de undeva de Sus, dintr-o altă lume. Atunci când această dorință apare în individ, el nu știe de unde vine, dar simte că nu vine din această lume și, așadar, începe să tânjească după ceva care se află dincolo de noi.
Atunci când individul începe să investigheze pornind din acest punct, el devine cabalist. Dacă își desfășoară investigațiile prin cele cinci simțuri, bazate pe ego, atunci va fi pur și simplu un om de știință. Prin urmare, calea științei duce în cele din urmă la eșec și, în principiu, aici au ajuns oamenii de știință. Dezvoltarea omului în toate domeniile activității sale duce la starea de neîmplinire atunci când simte că toate activitățile sale nu-i oferă nimic, nu fac lumea mai bună și omul rămâne neîmplinit. Acesta este momentul în care se revelează punctul numit „particula Creatorului de Sus” sau „punctul din inimă” și, după tot felul de trucuri științifice, omul începe să tânjească după rădăcina sa.
Întrebare: Dobândeşte cabalistul punctul de început?
Când cabaliștii spun că trebuie să dobândim nivelul Celui care dă, asta înseamnă că ei Îl dobândesc întru totul şi pe deplin. Adică, ei dobândesc nu numai punctul conceperii noastre, ci și gândul, dorința, programul și existența anterioară nașterii sau creației noastre. Asta se numește, să devii egal cu Dătătorul. Echivalarea formei cu Dătătorul înseamnă să-I dobândeşti mintea și să fii la fel ca El.
Pe măsură ce individul se schimbă, el face acest lucru cu propriile forțe și cu propriul său liber arbitru. Pe măsură ce urcă independent, treaptă cu treaptă, el își studiază propria natură în comparație cu natura Dătătorului și copiază natura acestuia în sine. El își rectifică propria natură și prin aceasta dobândește mintea Creatorului și Gândul Creației. În acest fel, el urcă la cel mai înalt nivel și devine nelimitat, pentru că Forța Superioară este absolută în toate privințele.
Întrebare: Cabaliștii spun că totul în afara mea este Lumină, iar ceea ce este în mine este un senzor care percepe realitatea. În acest caz, de ce nu se schimbă nimic atunci când vreau să apar imediat în Spania (de exemplu) sau să schimb imaginea din jurul meu?
Spui că în jurul meu este Lumina care conține multe posibilități și variații sau toate imaginile lumii. Aceste fragmente depind de mine. De îndată ce îmi schimb Kelim interioare, le combin într-un mod special, le plasez într-o relație specială unul cu celălalt, mă regăsesc imediat în orice realitate în care vreau să fiu. Acest lucru este corect. În acest caz, care este problema? Să știi cum să faci asta? În primul rând, despre ce fel de percepție vorbești? Despre cele cinci simțuri pământești și mintea egoistă? Sau vorbim despre cei cinci Kelim spirituale: Keter, Hochma, Bina, Zeir Anpin și Malhut cu dorință altruistă sau Masah (Ecran)? Unde vrei să te transferi?
Nu ne putem deplasa în interiorul senzaţiilor noastre pământești și nu putem face nimic cu ele. Nu pot să-mi conectez dorințele în așa fel încât să văd o imagine diferită, întrucât aceste senzaţii sunt neînsuflețite, moarte și nu sunt supuse rectificării. Chiar și atunci când devin cel mai mare cabalist, rămân în trupul meu cu organele de percepție ale acestuia. Când voi îmbătrâni, voi auzi și voi vedea mai rău, chiar dacă voi percepe lumea în întregime în ale mele Kelim spirituale. Cei cinci senzori pământești sunt permanent în noi. Ei sunt neînsuflețiţi și noi nu putem să îi schimbăm. Este imposibil să văd lumea în raze X pur și simplu dorind să fac asta, indiferent cât de înțelept aș fi.
Întrebare: De unde vine asta, când spunem că individul este capabilă să se schimbe singur?
Poți schimba doar ceea ce eşti capabil să schimbi. Atributele trupului – cele cinci simțuri și atributele egoiste însoțitoare – nu suferă rectificare sau schimbare. Ceea ce poți schimba este să acordezi Kli-ul spiritual deasupra „punctului din inimă” sau deasupra „particulei Creatorului de Sus”, pentru a fi echivalent cu Dătătorul.
Desenul No. 12
Acest tip de Kli există deja. Primesc o particulă mică în acest Kli și reabilitez treptat această particulă într-un Kli integral al cărui atribut este egal cu atributul Dătătorului. Acest Kli a coborât în această lume în mod intenționat. Chiar acum este situat în mine sub forma unui punct de tânjire după ceva; totuși, nu știu după ce anume. Apoi, urc treptat înapoi și devin cu atributele mele echivalent cu Creatorul. Tocmai asta suferă schimbări. Cu toate acestea, nu mă schimb în sensul meu pământesc.
(Înapoi la pagina ÎNTELEPCIUNEA CABALA – click)