(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
În momentul morții, Nefeș, Ruah și Neșama se ridică în sus, în timp ce trupul continuă să zăbovească. Abia mult mai târziu proprietățile fizice ale trupului se rearanjează și se contopesc cu elementele pământului. Dimensiunile sufletului care pleacă în momentul morţii sunt aspectele „animatoare” ale sufletului, ceea ce rămâne sunt aspectele „susținătoare”. Nefeş este subîmpărţit în Nefeş Ha’Mehaya / energia vitalizantă și Nefeş Ha’Mekayem / energia de susținere (Rayaţ Safer HaMa’amorim 5694, p. 29). Primul părăsește trupul la moarte, iar cel de-al doilea rămâne temporar încă învestit în trup.
Mai devreme, ideea de cordon a fost folosită ca metaforă a sufletului. În culmile sale cele mai înalte, sufletul este parte a Totului, este una cu Ein Sof și se extinde „în jos” pentru a anima și susține existența corporală. Odată ce cordonul este tăiat și fluxul de energie este întrerupt, ca să spunem așa, dimensiunile superioare ale sufletului se ridică în sus și puterea sufletului de susținere scade încetul cu încetul. Nefeş Ha’Mekayem poate transmite „dedesubt”, organismului, doar energia atâta cât este alimentată dintr-o sursă superioară. Nefeş este un transmițător, nu un generator de energie,. Cu timpul, energia se estompează și devine mai slabă şi, ca urmare, trupul începe încetul cu încetul să se dezintegreze și să se destrame. Un exemplu util în acest sens ar fi să scoți ștecherul unei lămpi din priză. În primele momente, lumina încă strălucește, apoi încetul cu încetul se estompează și în cele din urmă se stinge.
După ce a fost găzduit într-un trup pentru o perioadă lungă de timp, sufletul se simte confortabil într-o astfel de situație, prin urmare, atunci când trebuie să plece (adică, în timpul procesului și în momentul morții), apare dorul de a rămâne în imediata apropiere a locuinţei sale de până atunci. În primele trei zile după despărțirea dintre trup și suflet, sufletul / conștiința rămâne lângă sau chiar în jurul trupului. Descurajat, sufletul planează deasupra trupului său sperând să se întoarcă. Când, după trei zile, sufletul observă chipul desfigurat și modul în care trupul începe să se descompună, el începe să se ridice din prezența trupului (Yeruşalmi Moed Katan, 3:5. Midraş Rabba Bereişit, 100:7). Oglindind propriile nemulțumiri ale sufletului, Halacha / legea evreiască conferă o semnificație deosebită primelor trei zile de doliu; această perioadă are propriul său set de legi și obiceiuri distincte (Moed Katan, 27b). Acestea sunt cunoscute drept „cele trei zile ale plângerii”. Aceste prime trei zile constituie perioada inițială a doliului și servesc ca o dublă consolare; mângâierea sufletului care a părăsit această lume și, în același timp, mângâierea celor îndoliați care au rămas în urmă.
Îndepărtându-se încetul cu încetul de dependența sa de trup, sufletul începe să se miște mai liber, deși „mișcarea” este oarecum restricționată și se învârte în primul rând în jurul locurilor familiare. În primele șapte zile după moarte, sufletul rătăcește încoace și încolo, înainte și înapoi din casa în care a locuit până la mormânt și de la mormânt până la casă (Zohar 1, p. 218b-2i9a. Likutei Torah, VaYechi). Reflectând acest proces este intervalul de timp dedicat de șapte zile de Şiva, un timp pentru a oferi confort, mângâiere și vindecare atât pentru sufletul fără trup, cât și pentru cei îndoliați de durere. Această consolare este dată prin diferitele practici de Şiva, riturile doliului și ritualurile care urmează morții.
Şeloşim, care este perioada mai lungă de treizeci de zile după moarte, constituie următorul orar al doliu. Încă o dată, are propriul său set de legi și obiceiuri particulare. Treptat, devenind mai aclimatizat la realitatea spirituală, sufletul începe să-și slăbească legăturile cu trivialitățile corporalului. Cu toate acestea, în primele treizeci de zile, sufletul se mai găsește rătăcind în tărâmurile mai pământești ale existenței, urcând însă încet și progresiv (Zohar 2, p. 199b).
Etapa finală a doliului este la încheierea primului an. În timpul primului an sufletul urcă și coboară, se ridică și se întoarce. Odată ce anul este încheiat, trupul s-a risipit în general și sufletul se ridică mult mai ușor. După un an, sufletul se simte liber să se ridice în sus fără a fi tras în jos; sufletul urcă fără nevoia sâcâitoare de a coborî (Şabat, 152b). Pe măsură ce trupul se degradează, rearanjându-se în noi forme și elemente, și sufletul trece prin propria sa transformare și reasumarea a formei sale originale, pe măsură ce se ridică mai sus și mai adânc (Ţ’la’ch și Ben Yehoyada, Brachot, 18b).
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)