înapoi la CUPRINS link
Înaintea Creaţiei exista doar Creatorul. Procesul Creaţiei a început atunci când Creatorul a ales o anumită parte a Sa pe care, ulterior, a înzestrat-o cu diferite caracteristici. Prin înzestrarea acestei părţi cu sentimentul propriu de sine, Creatorul, în esenţă a „scos“ o parte din El Însuşi.
Această parte înzestrată constituie „Eul“ nostru. Distanţa dintre partea înzestrată şi Creator este, de fapt, diferenţa dintre caracteristicile Creatorului şi această parte, diferenţă percepută ca „ascunderea Creatorului“. Deoarece această parte nu Îl poate simţi pe Creator, există un vid între ea şi El, vid generat de caracteristicile egoiste ale părţii.
Când Creatorul doreşte să aducă această parte separată mai aproape de El, vidul întunecat dintre ea şi Creator va determina un sentiment de inutilitate. Dacă, pe de altă parte, Creatorul nu doreşte să o aducă mai aproape de El, atunci acest vid nu este simţit deloc. Pur şi simplu este distanţa dintre parte şi Creator, care nu este simţită. Însuşi Creatorul nu este sesizat de către parte, parte care cel mult îşi poate doar imagina cum s-ar simţi dacă L-ar percepe.
Vidul întunecat pe care partea îl percepe este experimentat ca fiind suferinţa noastră curentă, cauzată fie de dificultăţi materiale, fie de maladii sau de probleme familiale.
Totuşi, aşa cum Creatorul a construit mediul înconjurător, tot El este capabil să îl influenţeze.
Cum şi în ce scop face El asta? În scopul de a ne arăta că, pentru a ne salva de suferinţă, trebuie să scăpăm de tot egoismul. Creatorul ne aduce într-o asemenea stare de nefericire – prin mediul nostru, copii, muncă, datorii, boli sau probleme de familie – încât viaţa pare a fi o povară insuportabilă.
Noi credem că această stare mizerabilă vine ca rezultat al ambiţiilor şi al încercărilor noastre de a dobândi bunuri materiale. Atunci, o singură dorinţă se naşte în noi – dorinţa de a nu dori nimic. Cu alte cuvinte, nu mai avem interese personale, deoarece ele ne produc suferinţă.
În consecinţă, nu avem altă posibilitate decât să Îl implorăm pe Creator să ne scape de propriul egoism. Aceasta ne obligă să depunem eforturi pentru a depăşi toate problemele care ne produc suferinţe.
Din acest motiv, Rav Aşlag scrie în „Introducere în Talmud-ul celor zece Sfirot“ (paragraful 2): „Dacă asculţi cu inima una din cele mai importante întrebări, sunt sigur că toate îndoielile tale referitoare la studiul Cabalei vor dispărea fără urmă.“
Este aşa, pentru că această întrebare, venind mai degrabă direct din inimă decât din inteligenţa sau cunoaşterea omului, se referă la mai multe aspecte: sensul vieţii noastre; înţelesul suferinţei noastre (care este de multe ori mai mare decât plăcerea); dificultăţile din viaţa noastră, care fac adesea ca moartea să pară eliberare uşoară. Şi, în final, faptul că nu există un sfârşit al acestui „vârtej al suferinţei“ până în momentul în care părăsim această viaţă uzaţi şi devastaţi.
Cine beneficiază de acest lucru sau mai precis, cui foloseşte? La ce altceva ar trebui să ne aşteptăm de la această viaţă? Deşi fiecare dintre noi suntem deranjaţi în subconştient de această întrebare cu privire la sensul vieţii noastre, câteodată ne ia prin surprindere, înnebunindu-ne, devenind incapabili de a face ceva, nimicindu-ne minţile, atrăgându-ne într-o prăpastie a inutilităţii ca să reflectăm la propria insignifianţă.
Drept răspuns, alegem să ne lăsăm purtaţi de curentul vieţii fără a cugeta adânc la această întrebare. Este o întrebare la care nimeni nu vrea să se gândească. Cu toate acestea, întrebarea rămâne în faţa noastră cu toată puterea şi amărăciunea sa.
Ocazional, ne absoarbe, ne pătrunde în minte şi ne depăşeşte. Vom continua să ne amăgim pe noi înşine, rătăcind ca şi înainte în derivă prin viaţă, fără să gândim. Însă Creatorul ne dăruieşte aceste senzaţii pentru a înţelege treptat că toate nenorocirile şi chinurile apar din cauza faptului că avem un interes personal, legitim în ceea ce priveşte rezultatul acţiunilor noastre.
Egoismul nostru, natura şi esenţa noastră ne fac să acţionăm pentru „binele propriu“. Şi, de vreme ce dorinţele noastre nu sunt niciodată împlinite, continuăm să suferim.
Totuşi, dacă în toate situaţiile ne-am anula orice interes personal, am rupe imediat lanţurile corpului şi am experimenta lumea fără durere şi suferinţă.
Metoda eliberării din sclavia egoismului poate fi găsită în Cabala.
Creatorul a plasat special lumea noastră, cu toată mizeria sa, între El şi noi. El a făcut asta pentru a ne ajuta să ne dăm seama că trebuie să scăpăm de egoism, deoarece acesta este cauza tuturor suferinţelor noastre. Înlăturarea suferinţei şi simţirea Creatorului ca Sursă a tuturor plăcerilor sunt posibile doar dacă dorim să scăpăm de egoism.
În lumile spirituale dorinţele sunt echivalente cu acţiunile, deoarece dorinţele sincere şi reale duc la îndeplinirea lor. În general, Creatorul ne face să ajungem la decizia fermă şi finală de a ne elibera de toate interesele personale în orice situaţie din viaţa noastră.
Pentru asta, El ne face să suferim atât de mult, încât vom avea doar dorinţa de a opri suferinţa. Acest lucru este posibil numai dacă nu avem nici un interes personal sau egoist cu privire la rezultatul oricăror probleme cotidiene care apar în viaţa noastră.
Însă în acest caz unde este liberul-arbitru? Unde este libertatea de a decide ce drum să urmăm sau ce să alegem în viaţă? Creatorul ne împinge să alegem o anumită soluţie, plasându-ne în mijlocul mizeriei, astfel încât moartea să fie preferabilă vieţii.
Cu toate acestea, El nu ne dă forţa necesară pentru a pune capăt existenţei noastre mizerabilei pentru ca astfel să scăpăm de suferinţă. Mai degrabă, Creatorul ne oferă brusc posibilitatea de a întrezări unica soluţie, ce apare ca o rază de soare printre norii grei.
Soluţia nu este în moarte, nici în evadarea din viaţa noastre. Ea constă în eliberarea de orice interes personal în ceea ce obţinem în această lume. Aceasta este singura soluţie care ne poate aduce pacea şi încetarea suferinţei insuportabile.
Nu există nici o libertate de alegere în acest proces; suntem obligaţi să facem astfel, pentru a scăpa de suferinţă. Liberul-arbitru există atunci când încercăm să avansăm, întărindu-ne şi alegând să ne concentrăm acţiunile asupra Creatorului. Am învăţat că dacă trăim pentru binele nostru, asta nu ne aduce nimic altceva decât suferinţă. Procesul constant de corectare şi de controlare a gândurilor este numit „procesul de rafinare“.
Sentimentele de suferinţă cauzate de interesele egoiste ar trebuie să fie atât de acute, încât să fim pregătiţi să „trăim cu o bucăţică de pâine şi cu un strop de apă, şi să dormim pe pământul gol“. Astfel, ar trebui să fim pregătiţi să facem tot ce este necesar pentru a ne elibera de egoism şi de interesele noastre personale.
De îndată ce am atins starea descrisă mai sus şi ne simţim confortabil în ea, putem intra în tărâmul spiritual numit „Lumea următoare/cealaltă“ (Olam haBa). Suferinţa ne poate determina să decidem că renunţarea la egoism este benefică pentru noi. Pentru că am depus efort, pentru că în mod constant ne amintim suferinţele din trecut şi pentru că susţinem şi consolidăm această decizie în inima noastră, putem ajunge în starea în care scopul tuturor acţiunilor noastre va fi beneficiul Creatorului.
În ceea ce ne priveşte, în afară de strictul necesar, ne va fi frică să ne gândim la beneficiul personal sau la plăceri, de teamă să nu experimentăm încă o dată suferinţa copleşitoare provocată de interesul personal.
Dacă am reuşit să alungăm toate gândurile egoiste din mintea noastră, chiar şi gândurile referitoare la lucrurile esenţiale, se spune că am atins stadiul final al renunţării la propriile nevoi.
În viaţa curentă ne-am obişnuit să nu ne mai gândim la noi înşine, la relaţiile noastre personale, la familiile noastre, la munca noastră, la toate îndatoririle pe care le avem în această lume. În exterior nu vom părea diferiţi de cei din jurul nostru. Însă în corpurile noastre – deoarece obiceiul devine a doua natură – nu va rămâne nimic din propriile interesele.
Din acest moment putem trece la următoarea etapă a vieţii spirituale şi putem să începem să ne bucurăm făcându-I pe plac Creatorului. Acest lucru nu mai este o încântare pentru noi, ci doar pentru Creator, deoarece am „ucis“ nevoia pentru plăcerea personală.
Din acest motiv noua plăcere este infinită în timp şi imposibil de estimat, pentru că nu este limitată la nevoile noastre personale. Numai în acest moment putem vedea cât de bun şi magnific este Creatorul, pentru că ne-a dat oportunitatea de a obţine fericirea extraordinară de a ne uni cu El în iubire veşnică.
Lasă Cabala să te călăuzească
Pentru a atinge scopul Creaţiei există două stadii succesive prin care omul trebuie să treacă. Primul stadiu presupune suferinţe şi încercări până când omul se eliberează de egoismul său. Îndată ce am trecut de primul stadiu şi am scăpat de toate dorinţele personale, îndată ce suntem capabili să ne îndreptăm toate gândurile către Creator, putem începe o nouă viaţă, una plină de bucurie spirituală şi linişte eternă, aşa cum a fost concepută iniţial Creaţia prin Voinţa Creatorului.
Nu trebuie să ne anulăm trebuinţele, adică să ne săturăm cu o bucată de pâine, o picătură de apă şi să ne odihnim pe pământul gol pentru a ne obişnui corpurile să renunţe la egoism. Tocmai pentru a nu fi forţaţi să ne anulăm dorinţele fizice ni s-a dat Cabala, Lumina Cabalei, care ne poate ajuta pe fiecare dintre noi să scăpăm de egoism – rădăcina tuturor nenorocirilor.
Lumina Cabalei are o anumită forţă care ne îngăduie să depăşim dorinţele corpului. Însă forţa spirituală pe care Cabala o conţine ne poate influenţa doar dacă suntem convinşi că ne poate ajuta şi că ne este necesară pentru a supravieţui, şi nu pentru a pieri în timp ce experimentăm suferinţe insuportabile. Ne va ajuta doar dacă avem convingerea că studiul Cabalei ne va conduce către scopul nostru, ajutându-ne să obţinem răsplata anticipată: eliberarea de dorinţele egoiste.
Aceia dintre noi care simt acest lucru ca pe un scop vital sunt în mod constant în căutarea căilor de a se elibera. În timp ce studiem Cabala, căutăm îndrumare cu privire la modalitatea de a scăpa de dominaţia interesului personal. Putem determina mărimea credinţei în Cabala în funcţie de elanul pentru studiu şi cercetare.
Dacă gândurile noastre sunt în mod constant preocupate de căutarea unei căi de eliberare de sub dominaţia egoismului, se poate spune că avem credinţă totală. La această credinţă se poate ajunge numai în cazul în care simţim cu adevărat că dacă nu reuşim să găsim o ieşire din starea noastră, acest lucru este mai rău decât moartea, deoarece suferinţa cauzată de interesul personal este într-adevăr imensă.
Numai dacă vom căuta cu adevărat alinare, Lumina Cabalei ne va ajuta. Numai atunci ni se va da puterea spirituală care ne va permite să ne eliberăm de propriul egoism. Şi doar atunci vom fi cu adevărat liberi.
Pe de altă parte, pentru aceia care nu simt această necesitate ca fiind stringentă sau nu o simt deloc necesară, Lumina Cabalei se transformă în întuneric. Ca urmare, cu cât studiază mai mult, cu atât mai adânc se afundă în propriul egoism, deoarece ei nu folosesc Cabala pentru adevăratul său scop.
Atunci când începem să studiem Cabala şi deschidem oricare din cărţile scrise de: Raşbi, Ari, Rav Yehuda Aşlag sau Rav Baruh Aşlag, scopul nostru ar trebui să fie primirea recompensei de la Creator – puterea credinţei – care ne permite să reuşim să găsim calea de a ne schimba. Ar trebui să avem încredere că, până şi în situaţia noastră egoistă, putem primi totuşi un asemenea dar de Sus, pentru că a avea credinţă înseamnă a avea un sprijin pentru a obţine o stare de existenţă opusă.
Şi chiar dacă nu am experimentat toată suferinţa care ne-ar putea forţa să renunţăm la orice interes personal din această viaţă, Cabala ne va ajuta; în locul suferinţei vom primi un alt mod de a ne urma calea.
înapoi la CUPRINS link