înapoi la CUPRINS link
Poveste pentru oameni mari
Ştiţi de ce doar cei bătrâni spun poveşti şi legende? Pentru că legendele sunt cele mai înţelepte lucruri din lume! Totul în lume se schimbă, şi doar legendele adevărate se păstrează. Legendele sunt înţelepciune, iar cel care le spune trebuie să aibă multă cunoaştere şi să vadă lucruri pe care alţii nu le pot vedea.
Pentru aceasta, omul trebuie să fi trăit mult. De aceea, doar bătrânii ştiu cum să spună legende. Aşa cum este scris în cea mai mare şi mai veche carte magică: „O persoană în vârstă este cineva care a dobândit înţelepciune.“
Copiilor le place să audă legende pentru că ei au imaginaţie şi minţi capabile să-şi închipuie totul, nu doar ceea ce văd alţii. Dacă un copil creşte şi încă mai vede ceea ce alţii nu văd, el devine iscusit şi „dobândeşte înţelepciune“.
Deoarece copiii văd ceea ce alţii nu văd, ei ştiu că ceea ce îşi imaginează este real. Ei rămân „copii înţelepţi“, precum este scris în cea mai mare şi veche carte magică, Zohar.
A fost odată un mare magician, nobil şi bun la inimă, care avea toate însuşirile pe care le găsim în cărţile pentru copii. El era bun la inimă, însă nu ştia cu cine să împărtăşească această bunătate. Nu avea pe nimeni asupra căruia să îşi reverse afecţiunea, cu care să se joace, să îşi petreacă timpul şi la care să se gândească.
Magicianul, de asemenea, simţea nevoia să fie dorit, pentru că este foarte trist să fii singur.
Ce ar trebui el să facă? El a crezut că, făcând o piatră, doar una mică dar frumoasă, va găsi răspunsul.
„Voi mângâia piatra şi voi simţi că ceva este în mod constant lângă mine şi amândoi ne vom simţi bine, pentru că este trist să fii singur.“ El a fluturat bagheta şi într-o clipă a apărut o piatră exact aşa cum şi-a dorit.
A început să mângâie piatra, să o îmbrăţişeze şi să îi vorbească, însă piatra nu i-a răspuns. A rămas rece şi nu a făcut nimic în schimb. Orice i-ar fi făcut pietrei, ea rămâne acelaşi obiect neînsufleţit.
Această situaţie nu-i convenea deloc magicianului. Cum se poate ca piatra să nu îi răspundă? El a încercat să creeze mai multe pietre, apoi stânci, dealuri, munţi, terenuri, Pământul, Luna şi Galaxia. Însă toate erau deopotrivă … nimic.
Magicianul se simţea în continuare singur şi trist. În tristeţea lui, el s-a gândit că în loc de pietre ar putea să facă o plantă care să înflorească frumos. El ar uda-o, i-ar da aer, soare, i-ar cânta şi planta ar fi fericită. Astfel, amândoi ar fi fericiţi, pentru că este trist să fii singur.
A fluturat bagheta şi într-o clipă a apărut o plantă, întocmai cum şi-a dorit. Era atât de fericit, încât a început să danseze în jurul ei, însă planta nu s-a mişcat. Nu a dansat cu el şi nu i-a urmat mişcările. A răspuns în cei mai simpli termeni doar la ceea ce magicianul i-a dat.
Dacă i-a dat apă, planta a crescut, dacă nu i-a dat apă, planta a murit. Asta nu a fost de ajuns pentru un magician atât de mărinimos care dorea să dea cu toată inima.
Trebuia să facă ceva mai mult, pentru că este foarte trist să fii singur. A creat atunci tot felul de plante de diferite mărimi: câmpuri, păduri, livezi, plantaţii şi crânguri. Însă toate s-au comportat la fel ca prima plantă şi iarăşi era singur în tristeţea lui.
Magicianul s-a gândit, şi iar s-a gândit. Ce ar trebui să facă? Să creeze un animal! Ce fel de animal? Un câine? Da, un câine micuţ şi drăguţ care să-l însoţească tot timpul. L-ar lua în plimbările sale şi câinele poznaş ar sări şi ar alerga.
Când ar ajunge acasă, la palatul său (sau mai degrabă, fiind magician, la castelul său), câinele ar fi atât de încântat să îl vadă, încât i-ar ieşi în întâmpinare. Amândoi ar fi atât de fericiţi, pentru că este foarte trist să fii singur! El şi-a fluturat bagheta şi a apărut un câine, exact cum şi-a dorit. A început să aibă grijă de el: să îl hrănească, să îi dea să bea apă şi să îl mângâie. Chiar a alergat cu căţelul, l-a spălat şi l-a luat cu el în plimbările sale.
Dar dragostea unui câine se rezumă la a fi mereu alături de stăpânul său. Magicianul s-a întristat văzând că un câine nu poate răspunde în mod reciproc, chiar dacă el se joacă atât de frumos cu căţelul şi îl ia cu el peste tot. Un câine nu poate fi adevăratul lui prieten, nu poate aprecia ceea ce face pentru el, nu îi înţelege gândurile şi dorinţele şi tot efortul care îl face pentru el.
Însă asta era ceea ce îşi dorea magicianul. Aşa că a făcut şi alte creaturi: peşti, păsări, mamifere, toate fără niciun rezultat; nici unul dintre ele nu-l înţelegea. Era foarte trist să fie aşa de singur.
Magicianul a stat şi s-a gândit. Atunci şi-a dat seama că pentru a avea un prieten adevărat, acela ar trebui să fie cineva care l-ar căuta pe magician, l-ar dori tare mult, ar fi ca magicianul, capabil să îl iubească, să îl înţeleagă, să îi semene, să îi fie partener. Partener? Prieten adevărat?
Ar trebui să fie cineva apropiat lui, care să înţeleagă ceea ce el îi dăruieşte şi care să îi poată răspunde în mod reciproc, oferindu-i totul în schimb. Şi magicienii vor să iubească şi să fie iubiţi. Atunci amândoi ar fi mulţumiţi, pentru că este foarte trist să fii singur.
Şi apoi magicianul s-a gândit să creeze un om. Omul ar putea fi adevăratul lui prieten! El ar putea fi ca magicianul. Pentru a fi asemănător creatorului său, omul ar avea nevoie doar de ajutor. Atunci amândoi s-ar simţi bine, pentru că este foarte trist să fii singur.
Dar pentru ca ei să se simtă bine, omul trebuie să se simtă în primul rând singur şi să fie trist fără magician. Magicianul şi-a fluturat din nou bagheta şi în depărtare a apărut un om. Omul nu a simţit că a existat un magician care a făcut toate pietrele, plantele, dealurile, câmpurile şi luna, ploaia, vântul etc. Omul nu a ştiut că El a făcut o întreagă lume plină cu lucruri minunate, cum ar fi computerele şi fotbalul, care îl fac să se simtă bine şi să nu îi lipsească nimic.
Magicianul, pe de altă parte, se simţea în continuare trist pentru că era singur. Omul nu ştia că a fost un magician care l-a creat, l-a iubit, l-a aşteaptat şi care a spus că împreună se vor simţi bine, pentru că este foarte trist să fii singur.
Şi totuşi, cum ar putea un om care este mulţumit, care are totul, chiar şi un computer şi o minge de fotbal, dar care nu ştie de existenţa magicianului să vrea să îl găsească, să facă cunoştinţă cu el, să îl cunoască, să se apropie de el, să îl iubească, să îi fie prieten şi să îi spună: „Vino, ne vom simţi bine amândoi, pentru că este foarte trist să fiu singur, fără tine!“?
Omul cunoaşte doar mediul său, vrea ceea ce vor şi ceilalţi, vorbeşte la fel ca ei, încearcă să nu ofenseze pe nimeni, cere cuviincios ceva: un calculator sau o minge de fotbal. Cum poate omul să ştie că există un magician trist pentru că este singur?
Însă magicianul este bun la inimă şi în permanenţă atent la tot ce se întâmplă cu omul, iar când soseşte momentul, el flutură bagheta şi cheamă în tăcere inima acestuia. Omul înţelege că el caută ceva, dar nu îşi dă seama că magicianul îl cheamă, spunând: „Vino, ne vom simţi amândoi bine, pentru că este foarte trist să fiu singur, fără tine!“
Apoi magicianul flutură din nou bagheta, şi omul îi simte prezenţa. El începe să se gândească la magician, să creadă că le va fi bine împreună, pentru că este foarte trist să fii singur, fără magician.
O altă fluturare de baghetă şi omul simte că există un turn plin cu bunătate şi putere, unde magicianul îl aşteaptă şi doar acolo se vor simţi bine, pentru că este foarte trist să fii singur.
„Dar unde este acest turn? Cum pot ajunge la el? Care este calea?“ se întreabă omul, nedumerit şi confuz. Cum îl poate întâlni pe magician? În inima lui rămâne sentimentul mişcării baghetei şi nu poate dormi. Vede numai magicieni şi turnuri puternice, şi nici să mănânce nu poate.
Asta se întâmplă atunci când omul vrea ceva foarte mult şi nu poate obţine, şi este trist să fie singur. Însă pentru fi la fel ca magicianul: înţelept, mare, nobil, bun la inimă, iubitor şi un bun prieten, o fluturare de baghetă nu este de ajuns. Omul trebuie să înveţe să facă el însuşi minuni.
Astfel că magicianul, în mod secret şi subtil, uşor şi inofensiv, conduce omul la cea mai mare şi veche carte magică, Cartea Zohar şi îi arată calea către turnul puternic. Omul înţelege asta şi astfel poate ajunge repede la magician, la prietenul său şi îi poate spune: „Vino, ne vom simţi bine împreună, pentru că este foarte trist să fii singur!“
Cu toate acestea, există un zid înalt care înconjoară turnul şi gărzile numeroase îl resping pe om şi nu îi lasă să fie împreună cu magicianul şi să se simtă bine. Omul disperă, magicianul se ascunde în turn în spatele porţilor încuiate, zidul este înalt, gărzile vigilente resping pe oricine, nimeni nu poate trece.
Ce se va întâmpla …? Cum pot fi ei împreună? Cum se pot simţi bine? Pentru că este trist să fii singur.
De fiecare dată când omul este extenuat şi disperat, simte imediat mişcarea baghetei şi se grăbeşte din nou către ziduri, încercând să înşele gărzile, nu contează cum! El vrea să spargă porţile, să ajungă la turn, să urce treptele scării şi să ajungă la magician.
Şi de fiecare dată când „valul“ îl poartă înainte şi se află mai aproape de turn şi de magician, gărzile devin mai vigilente, mai puternice şi stăruitoare, sfârtecându-l fără milă. Însă cu fiecare încercare omul devine mai curajos, mai puternic şi mai înţelept. El învaţă să folosească tot felul de trucuri, să inventeze lucruri demne de un magician.
De fiecare dată când este respins, el doreşte mai mult să ajungă la magician, simte o mai mare iubire pentru el şi vrea mai mult decât orice pe lume să fie cu magicianul şi să îi vadă faţă, pentru că le va fi bine împreună. Chiar dacă lui îi este dat totul în această lume, fără magician el se va simţi singur.
Apoi, în momentul în care nu mai suportă să fie separat de el, porţile turnului se deschid şi magicianul, magicianul lui, se grăbeşte spre el şi îi spune: „Vino, ne va fi bine împreună, pentru că este foarte trist să fii singur!“
Şi de atunci ei sunt prieteni devotaţi, se cunosc bine şi nu există plăcere mai mare decât cea care este între ei: eternă şi nemărginită. Ei se simt atât de bine împreună, încât nu îşi mai aduc aminte, nici măcar ocazional, cât este de trist să fii singur.
SFÂRŞIT
Secvenţa de ecrane ascunde Creatorul de noi. Aceste ecrane există în noi înşine şi în sufletele noastre. Creatorul reprezintă tot ceea ce există în afară de noi şi sufletele noastre cu ecranele lor interferente. Putem percepe numai acea mică parte din mediul exterior care poate trece prin ecranul nostru.
Tot ceea ce se află în afară scapă complet percepţiei noastre. Similar, în această lume vedem doar acele obiecte care sunt reflectate pe suprafaţa interioară a ochiului, de îndată ce ele ajung în raza noastră vizuală.
Cunoaşterea lumilor spirituale provine din percepţiile şi senzaţiile pe care le-au dobândit sufletele cabaliştilor şi pe care ni le-au transmis.
Cu toate acestea, realizările lor sunt restricţionate de spectrul vederii lor spirituale. Prin urmare, toate lumile spirituale pe care le cunoaştem există doar în relaţie cu aceste suflete.
Având în vedere cele de mai sus, întreaga Creaţie poate fi împărţită în trei părţi:
- Creatorul
Nu putem discuta despre El datorită faptului că noi putem judeca doar acele fenomene care se încadrează în intervalul nostru de percepţie spirituală, după ce trec prin ecranele cu care interferează. - Scopul Creaţiei
Acesta este punctul nostru de plecare, de la care putem începe să explorăm intenţia Creatorului. În timp ce unii susţin că esenţa Sa se orientează spre plăcerea dăruită creaturilor Sale, nu putem spune nimic altceva despre relaţia Creatorului cu noi, din lipsă de informaţii.
Creatorul a dorit ca noi să simţim influenţa Lui asupra noastră ca Plăcere, şi astfel ne-a creat receptori senzitivi care să ne permită să Îi simţim influenţa. Întrucât toate percepţiile noastre sunt realizate de către suflet, este lipsit de sens să vorbim despre alte lumi fără ca omul să fie conectat cu aceia care percep acele lumi. Fără capacitatea sufletului de a percepe, alte lumi nu există.
Ecranele de interferenţă care stau între noi şi Creator reprezintă de fapt aceste lumi. Olam derivă din cuvântul alama, care înseamnă „ascundere“. Lumile există numai în scopul de a-i transmite sufletului chiar şi o mică parte din Plăcerea (Lumina) emanată de Creator.
- Sufletele
Acestea sunt entităţi generate de Creator, care se percep pe sine ca existând independent. Acest sentiment este extrem de subiectiv şi, în esenţă, reprezintă sufletul care este sinele nostru individual şi care a fost făcut în acest mod de către Creator. În realitate, noi suntem de fapt o parte integrantă a Lui.
Întreaga cale a dezvoltării omului, de la treapta iniţială până la cea finală la care se uneşte complet cu Creatorul în toate calităţile sale, poate fi împărţită în cinci trepte. Fiecare dintre acestea poate fi împărţită în alte cinci trepte care sunt, la rândul lor, formate din câte cinci trepte.
În total sunt 125 de trepte. Fiecare persoană aflată pe o anumită treaptă experimentează aceleaşi sentimente şi influenţe ca oricare altă persoană aflată pe aceeaşi treaptă. Fiecare persoană posedă aceleaşi organe senzoriale spirituale şi, prin urmare, poate simţi la fel ca oricine altcineva care se află pe aceeaşi treaptă.
În mod similar, fiecare persoană din lumea noastră posedă aceleaşi organe de simţ care oferă percepţii identice, dar nu permit perceperea altor lumi.
Prin urmare, cărţile de Cabala pot fi înţelese numai de cei care ajung la nivelul autorului, deoarece doar atunci autorul şi cititorul vor avea experienţe comune. Acest principiu se aplică, de asemenea, şi celor care citesc autori ce descriu evenimente ale acestei lumi.
Sufletul primeşte din lumile spirituale conştientizarea apropierii Creatorului, alături de satisfacţia spirituală şi iluminarea care însoţesc unificarea cu El. Sufletul primeşte, de asemenea, datorită înţelegerii pe care a dobândit-o asupra propriilor dorinţe şi a legilor Dominaţiei Sale, aşa-numita „Lumină a Creatorului“ sau capacitatea de a-L percepe.
Pe măsură ce avansăm pe calea spirituală, percepem treptat că suntem atraşi de Creator. Acesta este motivul pentru care la fiecare fază a călătoriei noastre dobândim o nouă perspectivă asupra Revelării Creatorului.
Pentru aceia care pot sesiza doar lumea noastră, Biblia apare ca o culegere de legi şi evenimente istorice care descriu comportamentul fiinţelor umane în această lume. Însă aceia care sunt mai avansaţi pe calea lor spirituală încep să perceapă acţiunile spirituale ale Creatorului, dincolo de numele obiectelor şi acţiunilor din lumea noastră.
Din toate cele de mai sus devine clar că în Creaţie sunt doi participanţi: Creatorul şi fiinţa umană care a fost creată de cel Atotputernic. Toate celelalte viziuni care ne apar, fie percepţia lumii noastre sau chiar percepţia Lumilor Superioare, sunt doar diferite faze ale revelării şi dezvăluirii Creatorului pe calea Sa, pentru a se apropia de noi.
înapoi la CUPRINS link