înapoi la CUPRINS link
Răspunsul dat intelectului trebuie să fie următorul: „Cred că toate cererile şi rugăminţile mele de ajutor sunt ascultate de Creator.“ Dacă suntem capabili să persistăm în răspunsurile noastre, atât faţă de intelect cât şi faţă de inimă, atunci Creatorul se va revela pe Sine, astfel încât Îl vom vedea şi Îl vom simţi doar pe El.
În fiecare dintre noi există şaptezeci de dorinţe fundamentale. Acestea sunt numite „cele şaptezeci de naţiuni ale lumii“. Prin urmare, sufletele noastre corespund parţuf-ului Zeir Anpin din lumea Aţilut, care include 70 de Sfirot. După ce vom începe să ne apropiem mai mult de Creator şi să primim Lumina Cabalei, ni se vor da sentimente şi dorinţe despre care nici măcar nu ne-am imaginat că există.
Cele şaptezeci de dorinţe derivă din două surse, deoarece înaintăm prin combinaţiile celor două linii: dreaptă şi stângă. Acţiunilor din linia dreaptă li se opune înclinaţia (coaja, klipa) rea (egoistă) împotriva muncii inimii, numită Klipa Işmael.
Munca în linia stângă este contracarată de o forţă rea, care acţionează împotriva muncii intelectului, numită Klipa Esav. Însă atunci când avansăm în munca noastră, vedem că pentru a intra pe tărâmul spiritual trebuie să scăpăm de ambele klipot, pentru că ele nu doresc să primească legile tărâmului spiritual, aşa cum este menţionat în Biblie că Tora şi legile tărâmului spiritual au fost oferite de către Creator lui Esau şi Ismael înainte de a le dărui lui Israel, dar ei nu au vrut să le primească. Numai după ce vom vedea că nu suntem capabili să primim legile altruiste spirituale, nici cu forţa de dreapta, nici cu cea de stânga, putem avansa cu grijă către linia de mijloc, care este numită „Vom face şi vom auzi“, apoi „de dragul dăruirii“ şi, ulterior, Israel.
Din moment ce noi toţi, împreună cu gândurile, intenţiile şi dorinţele noastre, suntem în întregime cufundaţi în egoism, nu putem să gândim independent, obiectiv şi non-egoist. Aşadar, nu putem fi autocritici.
În general, nu simţim nevoia să ne criticăm deoarece ştim deja că tot ceea ce facem se bazează pe dorinţele noastre egoiste. Totuşi, atunci când lucrăm asupra noastră, când facem o muncă ce este împotriva dorinţelor noastre, când investim eforturi pentru dezvoltarea aspiraţiilor spirituale, trebuie să ne examinăm situaţia. Noi înşine trebuie să ne analizăm situaţia, şi nu Creatorul, care ne cunoaşte deja situaţia.
Cea mai sigură cale de a ne testa starea spirituală este să observăm dacă simţim bucurie atunci când lucrăm de dragul Creatorului. Dacă este aşa, constatăm că testarea nu o facem pentru a determina mărimea forţei fizice sau emoţionale pe care o exercităm, ci pentru a ne examina starea interioară. Păstrăm aceeaşi bucurie indiferent dacă primim sau nu de la Creator ceea ce ne imaginăm că este necesar pentru noi?
Cabala priveşte individul ca pe o întreagă lume, deoarece în interiorul fiecăruia dintre noi se găseşte tot ceea ce ne înconjoară: universul, naţiunile, neamurile, oamenii drepţi ai naţiunilor lumii, Israel, templul şi chiar Creatorul Însuşi – punctul care este în inimile noastre.
În primul rând, Cabala ne învaţă despre calităţile noastre interioare, apoi continuă cu aspectele exterioare care, fiind considerate consecinţe ale calităţilor interioare, li se atribuie numele respective. În plus, starea spirituală a calităţilor interioare afectează în mod direct starea spirituală a aspectelor exterioare, iar acestea din urmă exercită influenţă asupra noastră.
Ca fiinţe umane, starea noastră spirituală iniţială este egoismul. Acela care începe să depună efort pentru a se apropia de Creator este numit „o persoană dreaptă aparţinând popoarelor lumii“. Cum poate verifica cineva dacă se află deja la acest nivel? Din moment ce omul posedă doar dorinţe egoiste, ceea ce lipseşte pentru ca egoismul să fie satisfăcut este perceput ca fiind deja primit, ca fiind obţinut, iar apoi retras.
Noi avem acest sentiment din cauza „trecutului“ nostru spiritual: la nivelurile spirituale anterioare, sufletele noastre s-au aflat complet într-o stare de bine, însă odată cu coborârea spirituală în această lume totul a fost pierdut. Prin urmare, în momentul în care simţim că dorim ceva anume, acest lucru este echivalent cu a fi cuprinşi de doleanţe faţă de Creator pentru ceea ce ne-a fost luat sau nu ne-a fost dat – ceea ce omul doreşte.
Astfel, dacă suntem capabili să spunem din inimă că tot ce a făcut Creatorul este spre binele nostru, dacă simţim bucurie şi iubire faţă de Creatorul nostru ca şi cum am primit într-adevăr de la El tot ce ne-am putut imagina pentru noi şi să justificăm întreaga supraveghere a Creatorului, atunci am trecut cu succes testul intenţiilor noastre (kavanot). Cel care a reuşit să facă acest lucru este cunoscut ca o „om drept din popoarelor lumii“.
Dacă, ajutaţi de Creator, lucrăm în continuare pentru a ne corecta dorinţa de a primi, atunci obiectul verificărilor noastre nu îl mai reprezintă gândurile, ci acţiunile noastre. Creatorul ne dă tot ceea ce am dorit vreodată, însă noi trebuie să fim pregătiţi să înapoiem totul şi în acelaşi timp să primim doar partea pe care suntem capabili să o primim de dragul Lui.
În anumite situaţii vom experimenta aceste teste ca pe o alegere între două posibilităţi: simţim ca şi cum o jumătate dintre dorinţele noastre ne trage spre o parte, iar cealaltă jumătate ne trage spre cealaltă parte. În general, nu simţim în interior lupta dintre forţele opuse ale binelui şi răului, deoarece doar forţele răului conduc în interiorul nostru. Astfel, problema care continuă să apară este: Care forţă ne va aduce beneficiul maxim?
Atunci când forţele opuse sunt egale, nu putem alege sau prefera una dintre ele, întrucât simţim că ne aflăm între două forţe care ne influenţează. În acest moment, singura noastră soluţie este să ne întoarcem către Creator, pentru ca El să ne tragă spre partea bună.
Astfel, suntem obligaţi să considerăm că tot ceea ce ni se întâmplă este o încercare trimisă de Sus.
Atunci când facem acest lucru ne înălţăm imediat către scopul Creaţiei. Pentru a înţelege în mod general Creaţia şi în mod particular ceea ce ni se întâmplă, trebuie să înţelegem scopul final al Creaţiei. Atunci vom înţelege acţiunile Creatorului, deoarece ele depind şi sunt determinate de scopul final.
La fel se întâmplă şi în lumea noastră unde, dacă nu identificăm rezultatul, suntem incapabili să înţelegem acţiunile celorlalţi. Se spune: „Nu dezvălui complet ceea ce nu este finalizat.“
Creatorul reprezintă întreaga Creaţie, reprezintă Lumina. Scopul Lui este să ne încânte cu această Lumină. Astfel, singurul lucru pe care El trebuie să Îl creeze este dorinţa de satisfacţie. Tot ceea ce există reprezintă Lumina şi această dorinţă. Toate celelalte care au fost create, în afară de noi, au o singură menire, aceea de a ne ajuta să ajungem la scopul final al Creaţiei.
Noi existăm în Creator, în oceanul de Lumină care umple cu Sine tot ceea ce există. Însă Îl putem percepe pe Creator numai în măsura în care suntem comparabili cu El, cu calităţile Lui. Lumina poate intra numai în acele dorinţe pe care le avem şi care sunt similare cu ale Creatorului.
În măsura în care suntem diferiţi de Creator în calităţi şi dorinţe, noi nu Îl putem percepe, deoarece Lumina Lui nu ne pătrunde. Dacă toate calităţile noastre sunt opuse calităţilor Lui, atunci nu Îl percepem deloc şi ne imaginăm că suntem singuri în această lume.
Creatorul se străduieşte să ne dea plăcere prin calitatea Sa: „dorinţa de a dărui“. Din acest motiv El a creat toate lumile şi locuitorii acestor lumi cu o proprietatea opusă: „dorinţa de a primi“.
Întrucât Creatorul a generat toate calităţile egoiste, această condiţie umilă nu este din vina noastră, ci se datorează faptului că El doreşte să ne corectăm, şi astfel să devenim asemenea Lui.
Lumina dă viaţă întregii substanţe a materiei minerale, vegetale, animale şi umane. În lumea noastră, Lumina este ascunsă şi de aceea nu o putem simţi. Dacă, pe măsură ce înotăm în oceanul Luminii Creatorului, o parte din Lumină ne pătrunde, ea este numită „suflet“.
Având în vedere că Lumina Creatorului aduce viaţă, emite energie vitală şi plăcere, cei care nu simt Lumina, ci obţin doar o strălucire nesemnificativă care susţine existenţa lor fizică, sunt consideraţi morţi spiritual şi fără suflet.
Doar câţiva din această lume, cunoscuţi sub numele de cabalişti (Cabala derivă din cuvântul lekabel: „a primi învăţătură despre modul în care se dobândeşte Lumina“), câştigă abilitatea de a dobândi Lumina. Fiecare dintre noi începe din starea iniţială, în timpul căreia suntem complet inconştienţi de oceanul de Lumină în care „înotăm“.
Trebuie, prin urmare, să ajungem să ne reumplem complet cu această Lumină. O asemenea stare este cunoscută sub numele de „scopul Creaţiei“ sau „corectarea finală“. În plus, această stare trebuie atinsă în timpul uneia dintre vieţile noastre pământeşti.
Gradele spirituale
Atunci când suntem umpluţi treptat cu Lumina Creatorului, stadiile acestui proces sunt numite „grade spirituale“ sau „lumi“. Încercările şi necazurile vieţii ne forţează să ne îndreptăm spre acest scop. Iar dacă în locul plăcerii egoiste experimentăm o mare suferinţă, suntem dispuşi să renunţăm la dorinţa de a „primi“ pentru ca suferinţa să înceteze, deoarece a nu primi nimic este preferabil chinului.
Necazuri diverse ne urmăresc până când renunţăm la dorinţa de „a primi“ şi dorim doar „să dăruim“. Singura diferenţă dintre oameni constă în tipul plăcerii pe care fiecare se aşteaptă să o primească: animalică (plăceri trupeşti, care se regăsesc, de asemenea, şi la animale), umană (faimă, onoare, putere) şi cognitivă (descoperiri, realizări).
Proporţia în care omul se orientează spre oricare dintre aceste plăceri este unică şi specifică. Intelectul uman se prezintă pe sine doar ca o unealtă care ne ajută să ne îndeplinim dorinţele. În timp ce aceste dorinţe se pot schimba, intelectul ne ajută să găsim căi prin care să atingem diferite scopuri.
Când egoismul începe să sufere, el abandonează dorinţa de plăcere şi înclină „să dea“. Perioada necesară pentru a eradica egoismul se spune că este de 6 000 de ani. Acest număr nu are nicio legătură cu conceptul nostru de timp.
Egoismul este cunoscut sub numele de „corp“. Câtă vreme ne aflăm sub influenţa lui, simţim că asta este moarte spirituală. Astfel, ne „ucidem“ corpul îndepărtându-ne de el în cinci stadii, de la cel mai simplu stadiu până la cel mai egoist.
Dacă reuşim să rezistăm dorinţelor egoiste, vom primi Lumina Creatorului. În acest fel, primim secvenţial cinci tipuri de Lumină: nefeş, ruah, neşama, haya şi yehida.
Stadiile ridicării noastre spirituale includ:
- Urmărirea plăcerilor egoiste ale acestei lumi. Ne putem încheia viaţă fără a părăsi acest stadiu, dacă nu vom începe să studiem Cabala. Apoi vom trece la stadiul al doilea.
- Reconoaşterea egoismului ca fiind dăunător şi rău pentru noi, urmată de renunţarea la a-l folosi. Exact în centrul dorinţelor egoiste este sursa sau sămânţa spiritualităţii noastre.
La un moment dat în viaţa noastră vom începe să simţim o dorinţă, o năzuinţă pentru a înţelege şi simţi spiritualitatea. Dacă acţionăm în conformitate cu această dorinţă, dacă o dezvoltăm şi o cultivăm, în loc să o suprimăm, atunci aceste dorinţe vor începe să crească.
Apoi, adăugând intenţia potrivită, dobândită prin îndrumarea profesorul nostru, vom începem să simţim pentru prima dată Lumina spirituală în noile noastre dorinţe spirituale. Prezenţa sa ne ajută să dobândim încrederea şi puterea de care avem nevoie pentru a continua să ne corectăm egoismul. - Atingerea stării în care dorim să Îi aducem mulţumire Creatorului cu fiecare acţiune a noastră.
- Corectarea noilor noastre dorinţe de „a dărui“ în dorinţe „de a primi de dragul Creatorului“. Pentru aceasta trebuie să ne folosim dorinţele noastre pentru plăcere, dar intenţia să fie „de dragul Creatorului“.
Începutul acestei sarcini este numit „învierea din morţi“. În această stare transformăm în opusul lor dorinţele egoiste pe care le-am respins, câştigând dublu. Suntem astfel capabili, atât să-L bucurăm pe Creator, cât şi să ne asemănăm Lui. Încheierea procesului de schimbare a egoismului în altruism poartă numele de „sfârşitul corectării“.
De fiecare dată când corectăm o parte din dorinţe, vom primi o parte a sufletului nostru, iar această Lumină ne îngăduie să continuăm până când ne schimbăm complet, recâştigându-ne sufletele. Cantitatea de Lumină, parte a Creatorului, corespunde exact cu prototipul egoismului nostru, aşa cum a fost creat de El.
Prin transformarea completă a egoismului în altruism putem elimina în întregime toate barierele rămase care împiedică primirea Luminii Creatorului. Acum ne putem „umple“ cu Creatorul lipindu-ne în întregime de El, percepând întregul ocean de Lumină din jurul nostru şi bucurându-ne.
Ni s-a adus la cunoştinţă în mod repetat faptul că potenţialul nostru de a înţelege lumea este limitat.
Cu cât mai puţin ne înţelegem pe noi, cu atât mai puţin Îl putem înţelege pe Creator.
Toate percepţiile noastre sunt rezultatul senzaţiilor subiective, a reacţiilor corpului nostru la stimulii externi.
Cu alte cuvinte, noi primim şi percepem doar cantitatea de informaţii care ne este în mod selectiv trimisă, în concordanţă cu cantitatea, calitatea sau profunzimea potenţialului nostru de a percepe.
Patru perspective fundamentale
Deoarece nu avem informaţii concrete despre structura şi funcţionarea a ceea ce este superior nouă, iar noţiuni vagi nu le putem simţi, ne permitem să filozofăm şi să argumentăm modul în care acesta ar putea fi alcătuit şi cum ar putea funcţiona. Ceva similar se întâmplă atunci când copiii îşi dispută dreptatea asupra unui subiect necunoscut.
Atunci când filozofii religioşi, laici, ştiinţifici şi pseudoştiinţifici încearcă să definească „sufletul“ şi „corpul“, ei se concentrează pe patru perspective fundamentale:
Religioasă
Tot ceea ce „există“ în fiecare obiect este „sufletul“ său. Fiecare suflet diferă de altul în funcţie de calităţile sale, cunoscute sub numele de „calităţi spirituale“ ale unei persoane. Sufletele există independent de corp înainte de naşterea corpului, înainte de a fi înveşmântate în corp, cât şi după ce corpul moare. Acesta din urmă este un proces complet biologic de descompunere a albuminei în părţile sale constitutive. (Noţiunea de „credincios“ nu este asemănătoare cu noţiunea de „religios“.)
Astfel, moartea corpului fizic nu afectează sufletul în sine, ci serveşte doar pentru a separa sufletul de corp.
Sufletul reprezintă ceva etern, deoarece nu este alcătuit din materia acestei lumi. Prin natura sa, sufletul este indivizibil. El nu este format din mai multe părţi şi, prin urmare, nu poate fi divizat, nu se poate dezintegra şi finalmente, nu poate muri.
Corpul fizic, biologic, este „veşmântul“ exterior al sufletului. Este veşmântul în care se îmbracă sufletul şi, acţionând prin intermediul corpului, îşi manifestă atât proprietăţile sale intelectuale şi spirituale, cât şi caracterul său. Acest lucru este similar cu modul în care conducem o maşină, manifestându-ne dorinţele, caracterul şi intelectul în felul în care conducem maşina.
În plus, sufletul dăruieşte corpului viaţă şi mobilitate şi îl protejează astfel încât, fără suflet corpul este lipsit de viaţă şi mobilitate. Corpul în sine este materie moartă, aşa cum ne apare după ce sufletul părăseşte corpul în momentul morţii.
Noi numim momentul morţii „plecarea sufletului din corp“. Ca urmare, toate semnele vitale depind şi sunt determinate de prezenţa sufletului.
Dualistă
Ca rezultat al evoluţiei ştiinţei, a apărut o nouă perspectivă asupra corpului fizic: credinţa că acesta poate exista fără nici o componentă spirituală care să îi dea viaţă.
De fapt, corpul poate exista independent de suflet. Acest lucru a putut fi dovedit prin intermediul experimentelor biologice şi medicale care sunt acum capabile să reînvie corpul sau părţi ale sale.
Însă corpul aflat în această stare nu este decât un obiect biologic care există independent şi care este compus din substanţe albuminoide. Factorul care determină diferitele calităţi personale este sufletul, care coboară de Sus în corp, la fel ca în prima abordare. Diferenţa dintre punctul de vedere dualist şi cel religios constă în faptului că abordarea religioasă sugerează că aşa cum sufletul înzestrează corpul cu viaţă, îi dăruieşte, de asemenea, şi proprietăţi intelectuale şi spirituale.
Punctul de vedere dualist argumentează că sufletul dăruieşte corpului doar proprietăţi spirituale, deoarece experimentele evidenţiază că acesta poate exista de la sine, fără ajutorul altor puteri superioare. Astfel, singura funcţie a sufletului este aceea de a fi sursa tuturor calităţilor care sunt „spirituale“, şi nu materiale.
Mai mult decât atât, această abordare menţine credinţa că, în ciuda abilităţii corpului de a exista independent, el este totuşi produsul sufletului. Sufletul este considerat primordial, deoarece este responsabil de naşterea şi menţinerea corpului.
Necredinţa
Un necredincios este acela care neagă existenţa oricăror structuri spirituale, cât şi prezenţa sufletului în corp. Necredinciosul este cel care recunoaşte doar existenţa substanţelor materiale şi a proprietăţilor lor.
Aşadar, este o argumentaţie bine motivată, deoarece susţine că sufletul nu există, iar intelectul uman, asemenea altor însuşiri ale fiinţei umane, este rezultatul corpului care îl generează. Punctul de vedere al acestei perspective este că organismul reprezintă un sistem care îşi controlează caracteristicile, trimiţând comenzi prin intermediul semnalelor electrice, pe calea nervilor motori. (Necredinciosul nu este similar cu ateul).
Necredinciosul susţine că toate senzaţiile corpului apar ca urmare a interacţiunii dintre terminaţiile nervoase şi stimulii externi. Senzaţiile sunt conduse de nervii senzitivi la creier, acolo unde sunt analizate şi clasificate fie ca „durere“, fie ca „plăcere“.
Mintea reacţionează faţă de un anumit organ, reacţie manifestată ca răspuns la ceea ce percepe drept dureros sau plăcut. În plus, se crede că totul este construit asemenea dispozitivelor dotate cu senzori, prin care semnalele sunt transmise, procesate şi emise de mecanismele cerebrale.
Ele sunt controlate, de asemenea, prin intermediul feedbackului. Creierul operează în conformitate cu principiul distanţării de durere şi apropierii de plăcere. Semnalele de durere şi respectiv de plăcere vor determina atitudinea persoanei faţă de viaţă şi, în consecinţă, acţiunile ei.
Noi percepem raţiunea ca o reflectare a proceselor noastre fizice, asemenea unei fotografii. Principala diferenţă dintre o fiinţă umană şi un animal constă în faptul că la om creierul este mai bine dezvoltat. În realitate, toate procesele care au loc în fiinţa umană sunt condensate într-o aşa imagine exhaustivă, încât noi percepem aceste procese ca raţionale şi logice. Însă întregul nostru intelect este rezultatul percepţiilor noastre fizice şi al conştientizării.
Fără îndoială că dintre toate abordările utilizate pentru înţelegerea problemei, aceasta este cea mai logică, ştiinţifică şi inteligibilă, deoarece se bazează doar pe experienţă şi, prin urmare, se referă mai curând la trupul nostru, decât la o noţiune efemeră numită „suflet“. Această abordare care se ocupă de corpul nostru este cea mai credibilă.
Însă punctul vulnerabil al acestei abordări îl reprezintă faptul că este nesatisfăcătoare şi repulsivă, chiar şi pentru cei necredincioşi. Conceptul prezintă fiinţele umane ca pe nişte roboţi în mâinile unei naturi oarbe (calităţi influenţate de caracter, de legile evoluţiei sociale, de necesităţile corpului pentru a se menţine în viaţă şi pentru a-şi satisface plăcerile etc.) Toate acestea ne deposedează de statutul de fiinţe raţionale.
Astfel, dacă fiinţa umană este pur şi simplu un mecanism forţat să acţioneze în conformitate cu date preexistente în ea şi cu norme acceptate de societate, atunci această teorie neagă întreaga idee a liberului-arbitru şi a dreptului de a ne alege acţiunile (gândirea obiectivă).
Deşi fiinţele umane sunt create de natură, noi ne credem mai deştepţi decât ea.
Ca rezultat, această viziune nu poate fi acceptată nici măcar de aceia care nu cred în Inteligenţa Superioară, deoarece oamenii par a fi conduşi de natura oarbă, căreia îi lipseşte un proiect sau scop, care pur şi simplu se joacă cu oamenii (cu fiinţele raţionale) fără niciun scop şi fără a le oferi un motiv pentru viaţa sau moartea lor. Pentru a mai îndulci cumva o astfel de argumentare ştiinţifică, însă inacceptabilă spiritual, referitoare la problema existenţei, în vremurile noastre umanitatea a adoptat treptat o perspectivă „modernă“ asupra ei însăşi.
Modernă
Acest lucru este la modă, în special astăzi (în ciuda tendinţelor noastre de a accepta abordarea anterioară, materialistă, a Creaţiei, ca fiind cea mai ştiinţifică, solidă şi inteligibilă). Este, de asemenea, la modă să admitem că există ceva etern, nemuritor şi spiritual în noi şi care se îmbracă în carcasa materială a corpului. Mai exact, aceasta este esenţa noastră spirituală, cunoscută sub numele de suflet, în timp ce corpul este doar veşmântul.
Însă partizanii acestei abordări nu pot explica modul în care sufletul este îmbrăcat de corp, relaţia dintre suflet şi corp, sursa sufletului şi esenţa lui. Astfel, închizând ochii la toate aceste întrebări, fiinţele umane recurg la o veche şi testată metodă de automulţumire: uită de toate preocupările lor în vârtejul sarcinilor mărunte de zi cu zi şi a plăcerilor, trăind astăzi aşa cum au făcut-o şi ieri.
Cine poate înţelege astfel de întrebări precum: „Ce este corpul şi ce este sufletul? Care este relaţia dintre ele? De ce ne percepem ca fiind alcătuiţi din două părţi, materială şi spirituală? În care dintre aceste două părţi ne putem găsi pe noi şi eternul „Eu“? Ce se întâmplă cu „Eul“ nostru înainte de naştere şi după moarte? Rămâne el acelaşi, aşa cum îl percepem acum? Este acelaşi cu cel care se simte în interiorul corpului şi în afara lui, înainte de naştere şi după moarte?
Mai mult, noi folosim intelectul de natura materială pentru a analiza toate aceste întrebări şi alternativele posibile. Acesta este modul în care evaluăm transformările şi circuitul sufletelor, precum şi materialitatea corpurilor noastre.
Sunt toate aceste imagini adevărate sau sunt pur şi simplu reprezentări ale imaginaţiei, reflectate de mintea noastră materială? Mintea creează imagini ale lumii spirituale, ale căii de la acea lume la a noastră şi înapoi, în conformitate cu înţelegerea sa pământească şi în lipsa altor informaţii.
Mintea poate opera doar pe baza percepţiei lumii întipărită în ea, dând naştere fanteziilor şi prezumţiilor noastre.
În mod similar, nu putem percepe o fiinţă extraterestră care este complet diferită de noi sub toate aspectele şi care nu se aseamănă fizic cu noi.
Ne confruntăm atunci cu întrebarea: „Ce se întâmplă dacă tot ceea ce suntem capabili să ne imaginăm, adică baza teoriilor vieţii noastre, nu este altceva decât încercarea minţii de a înţelege ceva ce se află dincolo de capacitatea noastră de înţelegere?
Dacă acceptăm ca adevărate noţiunile pe care le produce mintea noastră, bazându-ne pe experienţele din această lume (în lipsa unei alternative), atunci trebuie să ne întrebăm dacă, printre abilităţile noastre de a percepe această lume, există răspuns la întrebarea: „Ce sunt sufletul şi corpul?“
Am semnalat deja în alte părţi ale cărţii problema capacităţii noastre limitate de a înţelege. Aşa cum nu putem vedea, percepe sau examina niciun obiect din această lume, tot aşa nu putem judeca în mod corect sufletul nostru sau, pentru cei la care contează, corpul nostru.
Având în vedere cele patru moduri în care putem înţelege un obiect: structura materială, forma exterioară, forma abstractă şi esenţa lui, putem percepe doar forma exterioară a obiectului, aşa cum ne apare nouă obiectul, iar după ce îl examinăm aflăm materialul din care este făcut. Însă nu putem înţelege forma care a fost eliminată din obiect, adică proprietăţile sale nemateriale (esenţa sa).
înapoi la CUPRINS link