Întregul corp de legi spirituale are menirea de a ne ajuta să depăşim egoismul. Prin urmare, legea spirituală „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ este rezultatul natural al ataşamentului faţă de Creator. Deoarece nu există nimic în afară de El, atunci când omul înţelege asta, toate creaţiile, inclusiv lumea noastră, se contopesc cu percepţia Unicului Creator.
Astfel, devine clar modul în care strămoşii noştri au putut să se supună tuturor legilor spirituale, cu mult înainte ca ele să fi fost transmise urmaşilor. O consecinţă a înălţării spirituale se manifestă atunci când începem să ne iubim duşmanii cei mai răi şi duşmanii din toate neamurile. Astfel, cea mai importantă muncă implică rugăciunea pentru duşmanii noştri.
Atunci când Rav Levi Yiţhac din Berdichev a fost criticat pentru vasta sa muncă de predare a modului corect de a-L servi pe Creator, zvonurile despre aceasta au ajuns la Rav Elimeleh din Lizhensk. El a exclamat: „Ce este aşa de surprinzător! Asta se întâmplă mereu! Dacă nu s-ar întâmpla, atunci nici o naţiune nu ne-ar putea înrobi.“
Există două etape în lupta împotriva dorinţelor egoiste: întâi le vom cerceta, apoi vom încerca să scăpam de ele doar pentru a înţelege că ele continuă să ne urmărească.
Aceia dintre noi care neagă Unicitatea Creatorului încă nu simt faptul că El şi tot ce se întâmplă în lume, inclusiv tot ce se întâmplă fiecărui individ, sunt unul şi acelaşi lucru. Rav Yihiel Mihal (Maghid mi Zlotchiv), un cabalist din secolul trecut, a trăit în mare sărăcie.
Elevii lui l-au întrebat: „Cum poţi rosti binecuvântări Creatorului pentru că ţi-a dat tot ce ai nevoie, când tu ai atât de puţin?“ El a răspuns: „Îl pot binecuvânta pe Creatorul care mi-a dat totul pentru că, în mod evident, de sărăcie aveam nevoie ca să mă apropii de El, şi din acest motiv mi-a dat-o.“
Nimic nu neagă Regula Creatorului mai mult decât depresia. De remarcat că fiecare persoană ajunge la acest sentiment din diferite motive: suferinţa, sentimentul de neajutorare, absenţa a ceea ce îşi doreşte etc. Este imposibil ca cineva să simtă bucurie pentru loviturile primite, cu excepţia cazului în care înţelege necesitatea şi imensa lor valoare; atunci, fiecare lovitură poate fi percepută ca medicament.
Singura îngrijorare a omului ar trebui să fie motivul îngrijorării sale. „O persoană nu ar trebui să considere suferinţa ca fiind rea“ – a explicat Rav Moşe din Kovrin – „deoarece nu este nimic rău pe lume, ci mai degrabă amar, pentru că medicamentul este întotdeauna amar“.
Cel mai serios efort ar trebui făcut pentru a „vindeca“ sentimentele de depresie, întrucât bucuria este consecinţa credinţei, şi doar prin creşterea credinţei se poate salva cineva de tristeţe. Din acest motiv, când se spune în Mişna: „O persoană trebuie să fie recunoscătoare pentru rău“, Talmud-ul adaugă imediat: „Şi trebuie să îl primească cu bucurie,“ pentru că nu există rău în lume!
Întrucât percepem numai ceea ce pătrunde de fapt în simţurile noastre, şi nu ce rămâne în afara noastră, putem înţelege Creatorul doar în măsura în care El acţionează asupra noastră. Prin urmare, avem nevoie ca simţurile noastre să nege unicitatea sursei lor; ele există în mod special pentru ca omul să simtă şi să reveleze, în cele din urmă, Unicitatea Creatorului.
Se spune că, după ce au traversat Marea Roşie, oamenii au crezut în Creator şi au început să cânte. Numai credinţa permite omului să cânte. Dacă omul simte că prin autoperfecţionare va putea să se corecteze, el ar trebui să îşi examineze atitudinea faţă de credinţa în omnipotenţa şi Unicitatea Creatorului, pentru că doar prin Creator, prin rugăciunea pentru schimbare este posibil să schimbe ceva în el.
Se spune că lumea a fost creată pentru încântarea fiinţelor create. Olam (lume) derivă din cuvântul he elem sau ha alama, adică „ascundere“. Doar prin experimentarea tendinţelor opuse, ale ascunderii şi revelării, poate cineva să experimenteze plăcerea. Acesta este înţelesul expresiei „Am creat un ajutor prin împotrivire“ (ezer ke-negdo).
Egoismul a fost creat pentru a ajuta umanitatea.
Treptat, în timp ce luptă împotriva lui, fiecare persoană dobândeşte toate simţurile necesare pentru a experimenta spiritualitatea. Din acest motiv, fiecare persoană ar trebui să privească toate obstacolele şi suferinţele cu conştientizarea deplină a scopului lor, acela de a o determina să ceară ajutorul Creatorului pentru a primi eliberarea de suferinţă. Apoi, egoismul şi alte aspecte neplăcute se transformă în „ajutor împotriva ta“, adică împotriva egoismului însuşi.
Există, de asemenea, posibilitatea unei variante alternative. Imaginaţi-vă că egoismul stă „vizavi de noi“, în locul Creatorului, ecranând-L şi acoperindu-L de noi, ca şi cum ar spune: „Eu stau între tine şi Creator.“
Asta face „Eul“ sau „sinele“ când se află între om şi Creator. În acest scop, există o poruncă pentru ca, înainte de toate, să ne „amintim ce ne-a făcut“ Amalek, iar apoi să „ştergem întreaga amintire“ despre el.
Nu ar trebui să căutăm în noi gânduri care să constituie obstacole, ci mai degrabă ar trebui să luăm primul lucru care apare în mintea şi inima noastră în momentul trezirii şi să îl legăm de Creator. În acest fel, „obstacolele“ ne ajută să ne întoarcem gândurile la Creator. Prin urmare, vedem că cel mai rău lucru este atunci când uităm de El.
În măsura în care egoismul nostru ne împinge spre păcat, în aceeaşi măsura el ne împinge să fim excepţional de drepţi. În ambele cazuri ne îndepărtează de adevăr. Dacă pretindem în faţa altora că suntem drepţi, putem ajunge uneori, fără să ne dăm seama că ne înşelăm, să începem să credem că suntem cu adevărat drepţi.
Rav Iacov Yiţhak din Lyublin (Hoseh mi Lyublin) a spus: „Am mai multă iubire pentru păcătoşii care ştiu că sunt păcătoşi, decât pentru cei drepţi care ştiu că sunt drepţi. Păcătoşii care cred că sunt drepţi nu vor găsi niciodată calea corectă, deoarece chiar şi în pragul iadului ei cred că au fost aduşi acolo să îi salveze pe alţii.“
Un adevărat cabalist vrea ca elevii lui să se teamă şi să Îl respecte pe Creator mai mult decât se tem şi îl respectă pe învăţătorul lor. Astfel, ei sunt încurajaţi să depindă de Creator şi să aibă încredere în El mai mult decât în învăţătorul lor.
Atunci când Rav Nahum de Ruzhin, un cabalist al ultimului secol, i-a găsit pe elevii săi jucând „Dame“, el le-a vorbit despre similitudinea dintre regulile jocului şi cele ale spiritualităţii: în primul rând, nu poţi face două mişcări simultan; în al doilea rând, te poţi mişca înainte, însă nu înapoi; şi în al treilea rând, cel care ajunge la sfârşit poate muta cum doreşte, după propriul plac.
Dacă suntem convinşi că cineva vorbeşte despre noi, devenim interesaţi. Ceea ce se doreşte, dar este ascuns, se numeşte „secret“. Dacă citim Biblia şi simţim că se vorbeşte despre noi, putem considera că am început să studiem înţelepciunea secretă a Cabalei, citind despre noi, deşi încă nu suntem conştienţi de asta.
Pe măsură ce avansăm pe calea spirituală vom realiza că Biblia vorbeşte despre noi, iar apoi Biblia se va transforma din ascunsă în revelată. Cei care citesc Biblia fără să îşi pună întrebări referitoare la ei nu pot distinge părţile ei ascunse sau revelate; acestor persoane Biblia le apare ca o simplă istorie sau o colecţie de reguli statutare.
Pentru cei care studiază Cabala, Biblia vorbeşte doar despre prezent. Din punctul de vedere al egoismului nu există nimic mai ciudat şi nenatural, ireal şi absurd decât să se „vândă“ pe sine, intrând în sclavie la Creator, pentru a-şi şterge toate gândurile şi dorinţele şi pentru a se înrobi Voinţei Lui, oricare ar fi ea, fără să ştie dinainte despre ce este vorba.
Toate cererile spirituale par inutile aceluia care este departe de Creator.
Şi invers, de îndată ce experimentează urcarea spirituală, omul este de acord cu această starea fără rezistenţă sau critica raţiunii. Apoi, omului nu îi mai este ruşine de gândurile şi aspiraţiile lui de a se încredinţa Creatorului.
Aceste situaţii contradictorii sunt date, în mod special, pentru a ne ajuta să înţelegem că salvarea de egoism este deasupra naturii şi că ne este acordată numai prin Voinţa Creatorului. Până atunci, noi trăim o stare de nemulţumire pentru că, fie comparăm starea noastră prezentă cu cea din trecut, fie comparăm prezentul cu speranţele de viitor, şi astfel suferim din cauză că ne lipseşte experienţa dorită.
Dacă am cunoaşte marile plăceri pe care le-am putea primi de Sus, dar pe care încă nu le primim, noi am suferi mult mai mult. Totuşi, se poate spune despre plăcerile spirituale că ele sunt ţinute departe de conştiinţa noastră, în timp ce noi continuăm să rămânem într-o stare de insensibilitate şi nu percepem absenţa lor.
Astfel, este vital pentru noi să simţim Prezenţa Creatorului. Dacă această percepţie ulterior dispare, este clar că vom tânji din nou după ea. Aşa cum se spune în Psalmul 42: „Ca cerbul care freamătă după izvoarele de apă, aşa plânge sufletul meu după tine, Doamne.“
Dorinţa de a-L percepe pe Creator este numită „aspiraţia de a ridica Prezenţa Creatorului din ţărână“, adică de la cel mai jos nivel al înţelegerii noastre, de la care totul în lume ne apare mai de preţ decât capabilitatea de a percepe Creatorul.
Aceia care păzesc poruncile datorită educaţiei lor (care este în sine o manifestare a dorinţei Creatorului) procedează la fel ca cei care aspiră să Îl înţeleagă pe Creator. Diferenţa constă în percepţia celui în cauză. Acest lucru are o mare importanţă, deoarece dorinţa Creatorului este de a acorda un beneficiu creaturilor sale, dăruind-le sentimentul apropierii de El.
Astfel, pentru a renunţa la modul obişnuit de a respecta poruncile şi pentru a acţiona liber, nouă trebuie să ne fie limpede ce am primit ca rezultat al educaţiei din familie şi din societate şi către ce aspirăm acum, ca indivizi independenţi.
De exemplu, să luăm în considerare o persoană care a fost educată în conformitate cu sistemul „Musar“, care susţine că lumea noastră nu reprezintă nimic. În acest caz, lumea spirituală este percepută ca fiind un pic mai mult decât nimic. Pe de altă parte, Cabala ne învaţă că această lume, aşa cum este ea percepută, este plină de plăceri. Totuşi, lumea spirituală, lumea în care Îl simţim pe Creator, este incomparabil mai frumoasă.
Prin urmare, spiritualitatea nu apare ca fiind pur şi simplu ceva mai mult decât nimic, ci ca cea mai mare dintre plăcerile lumii. Este imposibil ca noi înşine să ne obligăm să Îl satisfacem pe Creator în acelaşi fel în care Creatorul ne satisface pe noi, pentru că asemenea înclinaţii nu se regăsesc în fiinţa umană.
Cu toate acestea, ar trebui să ne fie clar către „cine“ se cuvine să aspirăm. Când căutăm adevărul din spatele dorinţei de a ne apropia de Creator, trebuie să ţinem cont de faptul că, atunci când Îl dorim cu sinceritate pe Creator, toate celelalte gândurile şi dorinţele dispar, aşa cum lumina unei lumânări este copleşită de lumina unei torţe.
Până să Îl percepem pe Creator, fiecare ne simţim ca şi cum am fi singuri pe lume. Din moment ce Creatorul este Unul şi Unic, deoarece numai El este capabil să dăruiască şi dăruieşte întregii lumi, iar noi suntem total opuşi faţă de această calitate de a dărui, imediat ce am primit percepţia Creatorului dobândim, fie şi temporar, aceeaşi calitate; ca în analogia dintre lumânare şi torţă.
Trăind în concordanţă cu legile lumii spirituale, noi suntem capabili să dobândim tot ceea ce dorim cât încă ne aflăm în această lume.
Când credem că totul a fost trimis de Creator, inclusiv cele mai rele experienţe, rămânem permanent ataşaţi de El.
Există Creatorul şi creatura – fiinţa umană care nu este capabilă să Îl perceapă pe Creator, însă poate „crede“ în existenţa şi unicitatea Lui, în faptul că doar Creatorul există, iar împărăţia Lui este pretutindeni (cuvântul „crede“ este plasat între ghilimele pentru că, în sens cabalistic, credinţa se referă la percepţia pe care cineva o are despre Creator).
Singurul lucru pe care omul şi-l doreşte este să primească plăcere. Acesta a fost planul Creatorului. Acesta a fost, de asemenea, scopul Creaţiei, aceasta a fost Voinţa Creatorului. Omul ar trebui să experimenteze plăcerea în acelaşi mod în care o face Creatorul. Tot ce s-a întâmplat vreodată, se întâmplă sau se va întâmpla fiecăruia dintre noi, atât bine, cât şi rău, este predestinat şi trimis nouă de către Creator.
La sfârşitul corectării va deveni foarte clar că tot ce s-a întâmplat a fost în beneficiul nostru. Însă cât timp ne aflăm pe calea corectării, fiecăruia dintre noi i se va părea că această cale se întinde pe mii de ani, că va fi extrem de lungă, amară, sângeroasă şi extraordinar de dureroasă. Nu contează cât de pregătiţi suntem pentru următoarea lovitură; de îndată ce percepem că se apropie o nouă încercare, uităm că vine de la acea Unică Putere din lume, de la care vine totul.
Noi uităm că suntem doar instrumente în mâinile Creatorului şi începem să ne imaginăm că acţionăm independent. În consecinţă, credem că circumstanţele neplăcute sunt cauzate de alţi oameni, în loc să le recunoaştem ca instrumente ale Voinţei Creatorului.
Astfel, cel mai important concept pe care trebuie să îl înţelegem este să mergem dincolo de simpla acceptare a faptului că totul vine de la Creator. Ar trebui, de asemenea, să ne concentrăm pe ideea că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de sentimente şi gânduri negative în momentele noastre cele mai dificile.
Nu ar trebui să începem dintr-odată să gândim „independent“, limitându-ne la convingerea că evenimentele care se petrec în viaţa noastră în acel moment sunt cumva cauzate de alte fiinţe umane, şi nu de Creator; nici nu ar trebui să considerăm că rezultatul oricărui fenomen este determinat de alţi oameni sau de anumite circumstanţe, şi nu de Creator.
Este posibil să învăţăm asta numai prin propriile noastre experienţe, însă, în timp ce învăţăm, avem tendinţa să uităm de ce apar aceste evenimente în viaţa noastră. Tot ce se întâmplă în viaţa noastră este pentru a ne dezvolta şi a ne îndrepta spre creşterea spirituală. Dacă uităm asta, putem cădea în falsa credinţă că există o lipsă a Supravegherii Divine şi o completă ascundere a Creatorului.
Acest proces se desfăşoară în felul următor: Creatorul ne face cunoscut faptul că doar El, Creatorul, conduce lumea şi apoi ne plasează în mijlocul unor evenimente înfricoşătoare şi nefericite care au consecinţe dezagreabile. Sentimentele dezagreabile ne cuprind atât de puternic, încât uităm cine le-a trimis şi cu ce scop ne sunt date aceste lovituri dure.
Din când în când, în timpul unui astfel de „experiment“, înţelegem motivul pentru care ni se întâmplă acest lucru, însă atunci când evenimentele înfricoşătoare se înmulţesc, înţelegerea noastră dispare. Chiar şi atunci când, dintr-odată, ne „amintim“ Cine şi de ce ne-a trimis aceste suferinţe, nu putem să ne convingem să le atribuim Creatorului şi să Îi cerem ajutorul.
Deşi înţelegem că totul provine de la Creator, în acelaşi timp încercăm să ne ajutăm singuri. Putem privi acest proces astfel:
- Pe calea noastră către Creator se află o forţă sau un gând impur care ne distrage atenţia şi pe care suntem obligaţi să îl întrerupem pentru a ne agăţa de Creator;
- Atunci când suntem aproape de Creator, suntem ca un copil susţinut de mama lui, însă aceste gânduri/forţe străine încearcă să ne îndepărteze şi să ne împiedice să Îl simţim pe Creator şi Legea Sa;
- Este ca şi cum Creatorul ne dăruieşte ceva important pentru a ne apăra de duşmanul nostru. Apoi, duşmanul atacă, iar noi luptăm vitejeşte împotriva lui.
- Când lupta s-a terminat, devine foarte clar faptul că noi am luptat pur şi simplu împotriva obstacolelor trimise de Creator pentru a dobândi înţelegerea şi avansarea.
În cele din urmă vom dobândi cunoştinţe despre noi înşine şi despre Conducerea Divină a Creatorului, precum şi cultivarea iubirii pentru El şi, în final, înţelegerea motivului pentru care ne-a trimis aceste obstacole.
Educaţia noastră nu ar trebui să ne forţeze sau să ne reprime, ci mai degrabă ar trebui să susţină dezvoltarea abilităţilor de care avem nevoie pentru a ne forma o perspectivă critică asupra stărilor interioare şi a dorinţelor noastre. Educaţia adecvată ar trebui să includă instrucţiuni cu privire la modalitatea de a ne dezvolta abilităţile de gândire şi analiză, în timp ce educaţia tradiţională, dimpotrivă, încearcă să ne insufle acţiuni şi reacţii automate de care să ne putem folosi în viitor.
De fapt, întregul scop al educaţiei ar trebui să fie centrat pe instituirea unor practici obişnuite de analiză şi evaluare a acţiunilor noastre în mod constant şi independent. Acestea sunt acţiuni făcute în mod deliberat, şi nu cele în care am fost constrânşi de o forţă exterioară sau influenţaţi de educaţia noastră.
Cum să ajungem la adevăr când egoismul percepe încrederea ca amărăciune sau durere? Cine este pregătit să se supună unui astfel de calvar de bună voie?
Noi primim vitalitate şi energie de la pasiune, onoare şi invidie.
De exemplu, dacă suntem îmbrăcaţi cu haine ponosite ne simţim ruşinaţi, pentru că alţii sunt mai bine îmbrăcaţi decât noi. În cazul în care şi alţii sunt îmbrăcaţi sărăcăcios, atunci senzaţia neplăcută se înjumătăţeşte. Din acest motiv se spune că „o nenorocire comună este pe jumătate consolată“.
Dacă am primi plăcere doar de la una dintre aceste trei surse, nu am putea avansa niciodată în dezvoltarea noastră spirituală. De exemplu, dacă simţim doar imboldul pentru plăcere, dar nu şi pentru onoare, am umbla dezbrăcaţi când este cald pentru că nu am simţi nicio ruşine. Dorinţa de onoare şi dorinţa de a deţine un statut înalt în societate pot scădea dacă oamenii îşi moderează nevoile, aşa cum se întâmplă în timpul încercărilor grele sau al războaielor.
În dorinţa de a primi plăcere sau de a ne reduce suferinţa, depindem de părerile celorlalţi într-o mică măsură, la fel cum o durere de dinţi nu slăbeşte dacă şi altcineva are o durere asemănătoare. Astfel, munca „de dragul Creatorului“ trebuie să se bazeze pe plăcere, nu pe onoare, altfel omul devine mulţumit şi se opreşte la jumătatea drumului.
Se spune că „invidia savanţilor sporeşte înţelepciunea“. Chiar dacă cineva nu are o dorinţa pentru onoare, tot se va întreba de ce altul este onorat, iar el nu. Din acest motiv, oamenii depun mari eforturi în domeniul ştiinţei, pentru a se asigura că alţii nu vor primi onoruri mai mari decât obţin ei.
Asemenea eforturi extind cunoştinţele, iar un model similar poate fi observat în rândul noilor studenţi. Unii văd că alţii se trezesc înainte de răsăritul soarelui pentru a studia, aşa că şi ei se forţează să se trezească devreme, chiar dacă în adâncul sufletului lor există o dorinţă puternică de a nu face acest lucru.
Dacă înţelegem că fiecare gând nu este cu adevărat al nostru, ci, de fapt, vine din exterior, atunci putem să ne împotrivim gândurilor mai uşor. Societatea îi afectează pe oameni atât de mult, încât oamenii acceptă ca fiind ale lor toate gândurile şi dorinţele imprimate în ei de alţii. Astfel, este crucial să ne alegem un mediu adecvat, caracterizat prin obiective şi aspiraţii corespunzătoare.
Dacă totuşi vrem să fim influenţaţi şi să primim gânduri de la un anumit cerc de oameni, cea mai sigură metodă de a atinge acest scop este să ne plasăm printre aceştia; mai mult, trebuie să îi servim şi să îi asistăm, deoarece procesul primirii are loc de la superior la inferior. Astfel, într-un grup de studiu este esenţial să îi percepem pe toţi ceilalţi ca având mai multe cunoştinţe decât noi.
Acest lucru este cunoscut ca fiind „dobândirea de la autori“, întrucât este dobândit prin intermediul comunicării cu ceilalţi. Mai mult, atunci când suntem împreună cu alţi oameni, la muncă sau acasă, este de dorit să rămânem mental la nivelul colegilor noştri din grupul de studiu. Acest lucru ne va asigura că nu vom prelua în mod involuntar gânduri străine care să ne determine să gândim asemănător vecinilor, partenerului sau colegilor de muncă.
Dorinţa pentru calităţile spirituale
Este absolut imposibil pentru un începător să deosebească un cabalist adevărat de unul fals, pentru că fiecare dintre ei este apărătorul aceloraşi adevăruri despre necesitatea corectării sinelui şi renunţarea la egoism.
Astfel de expresii cum ar fi: „Lumina Creatorului care străluceşte pretutindeni“ pot fi comparate cu o Lumină fără vas, adică omul poate rosti cuvintele cele mai profunde, însă până când nu posedă kelim – vasele care să conţină simţul pentru Lumină – vorbitorul nu poate înţelege sensul lor lăuntric. Este mult mai dificil să extragem idei şi noţiuni din cărţile scriitorilor cabalişti – proces cunoscut ca fiind „mi sfarim“ [din cărţi] – decât să dobândim cunoştinţe direct de la un profesor. Iar dacă cineva doreşte să „absoarbă“ gândurile autorului, atunci trebuie să creadă că autorul este un mare cabalist.
Cu cât respectul pentru autor este mai mare, cu atât omul va fi mai capabil să absoarbă de la autorul cărţii. Dintre miile de oameni care L-au perceput pe Creator, doar anumitor cabalişti – Rabi Şimon Bar Yohai (Raşbi), Rabi Aşkenazi Yiţhac (Ari) şi Rabi Yehuda Aşlag (Baal HaSulam) – li s-a acordat permisiunea de a scrie despre Cabala, într-un limbaj care să fie pe înţelesul celor care nu au dobândit încă percepţia nivelurilor spirituale.
Alte lucrări cabalistice folosesc imagini care sunt doar pe înţelesul acelora care au intrat deja pe tărâmurile spiritualităţii şi, prin urmare, nu pot fi utilizate de începători.
Bazându-se pe alegerea prietenilor şi a cărţilor ca sursă de cunoaştere, omul poate dobândi treptat capacitatea de a gândi independent. Până să ajungă în acest stadiu, el rămâne la statutul comun tuturor fiinţelor umane din această lume, adică la starea dorinţei de a fi independent, dar incapabil să facă acest lucru.
Se spune că invidia, dorinţa şi onoare scot omul din această lume. În termeni simpli, aceste trei dorinţe umane determină omul să acţioneze. Deşi nu sunt considerate dorinţe bune, ele îl motivează totuşi să se schimbe, să crească şi să-şi dorească să obţină din ce în ce mai mult, până când dobândeşte înţelegerea faptului că realul câştig este de natură spirituală, şi decide să părăsească această lume pentru cea spirituală.
De aceea se spune despre aceste trei dorinţe că „duc“ omul din această lume în lumea spirituală care va veni. Ca rezultat al acumulării cunoaşterii şi inteligenţei, omul începe să discearnă ce este mai preţios în această lume şi să înţeleagă faptul că ar trebui să îşi dea silinţa să atingă acele obiective înalte. În acest fel, el se îndepărtează de dorinţele „pentru sine“ şi ajunge la dorinţele „de dragul Creatorului“.
Întreaga Creaţie poate fi privită ca dorinţă de a primi plăcere sau ca suferinţă cauzată de lipsa plăcerii care provine de la Creator. Două condiţii sunt necesare pentru a simţi plăcerea:
- Plăcerea ar trebui să se manifeste şi apoi să dispară, lăsând o impresie, o memorie (reşimo de la roşem – urmă).
- Omul trebuie să dobândească cunoştinţele necesare şi puterea de a străpunge învelişul exterior şi, astfel, să devină vrednic să se înfrupte din roade.
Există mai multe tipuri de forţe impure şi care distrag, cunoscute sub numele de klipot, adică „cochilii“ sau „coji“. Numele lor reflectă scopul pe care îl au. Aceste forţe: a) protejează forţele spirituale pure (fructe în coajă) de elementele care străpung şi prejudiciază tărâmul spiritual – cei fără lumină, care ar putea cauza prejudicii atât lor înşişi, cât şi altora, după câştigarea spiritualităţii şi b) creează obstacole pentru aceia care doresc cu adevărat să între în posesia roadelor.
În consecinţă, luptându-se cu ele, omul câştigă cunoaşterea necesară şi puterea de a străpunge coaja, devenind astfel vrednic să fie părtaş la roade. În nici un caz nu ar trebui să simtă că orice gând împotriva Creatorului, împotriva căii şi împotriva credinţei provine din altă sursă decât de la Creator.
Numai Creatorul, singura Forţă care înglobează o fiinţă umană, acţionează în întreaga Creaţie, în timp ce fiinţei umane i se acordă rolul de observator activ.
Cu alte cuvinte, fiinţele umane sunt lăsate să experimenteze întreaga gamă de forţe care acţionează asupra lor şi să lupte împotriva convingerii că aceste forţe vin din altă sursă decât de la Creator. De fapt, până nu trimite Creatorul asemenea gânduri obstructive pentru a-l împiedica să studieze Cabala, omul nu poate înainta.
Principalele klipot sunt: klipa miţraim (Egipt), care îi schimbă omului dorinţa de a continua pe calea spirituală, şi klipa noga, care îi dă sentimentul fals că totul este bine aşa cum este şi nu este nevoie să înainteze. În acest caz, omul se simte ca şi cum ar dormi, deşi inima nu este de acord cu această condiţie („ani ieşena ve libi er“ – eu dorm şi inima mea este trează).
Adevăratele texte cabalistice, în special cele ale lui Rav Yehuda Aşlag, sunt scrise în aşa fel încât cei care se adâncesc în ele nu mai pot primi plăcere din strălucirea falsă a klipa noga, de îndată ce le-a devenit clară înţelegerea scopului Creaţiei.
Celor puţini care sunt aleşi de Creator să fie aduşi mai aproape de El li se trimite suferinţa din dragoste (isurei ahava). Această suferinţă are menirea de a-i impulsiona pe aceşti oameni să depăşească dificultăţile stării lor şi să se apropie de Creator.
Această luptă interioară pe care individul o simte ca fiind a lui, este numită „presiune din interior“ (dahaf pnimi). Când acţionăm, acest fapt se consideră a fi „revelat“, deoarece poate fi văzut de toată lumea şi nu poate fi subiectul unor interpretări diferite.
Pe de altă parte, gândurile şi intenţiile noastre sunt considerate a fi „ascunse“. Ele pot diferi foarte mult de modul în care alţii le percep, putând fi diferite chiar şi de propriile noastre percepţii şi intenţii. Uneori, nu conştientizăm cu exactitate ce anume ne îndeamnă spre o acţiune sau alta.
Adevăratele intenţii interioare care ne motivează sunt adesea ascunse atât de noi, cât şi de cei care ne observă. Din acest motiv, Cabala este cunoscută ca partea ascunsă a Bibliei – înţelepciunea ascunsă – deoarece ne învaţă despre intenţii şi cum să le direcţionăm spre Creator.
Aşadar, această cunoaştere ar trebui să fie ascunsă de oricine, uneori chiar şi de cel în cauză. Este absolut necesar să credem că totul în lumea aceasta se întâmplă în conformitate cu Voinţa Creatorului, că totul este condus, trimis şi controlat de El.
Există oameni care susţin că suferinţele noastre nu sunt suferinţe, ci recompense.
Acest lucru este valabil doar pentru acei oameni drepţi care pot lega toate circumstanţele şi toate consecinţele care decurg din ele de Regula Creatorului. Numai în astfel de cazuri, în care oamenii pot trăi cu credinţă în justeţea finală a Legii Creatorului, în ciuda marilor încercări şi suferinţe, nenorocirea va fi transformată în binecuvântare.
Totuşi, acele încercări pe care nu le putem depăşi mergând dincolo de limitele raţiunii noastre ne aduc declin spiritual, deoarece putem găsi sprijin numai menţinând credinţa deasupra raţiunii. Odată ce am căzut din credinţă şi ne întoarcem la dependenţa de raţiune, trebuie să aşteptăm să fim salvaţi.
Pe de altă parte, cei care pot rezista acestor încercări vor urca, deoarece suferinţa şi încercările cresc puterea credinţei omului. În astfel de cazuri încercările şi suferinţa se vor transforma în binecuvântări.
O cerere adevărată către Creator trebuie să vină din adâncul inimii omului, asta însemnând că inima trebuie să fie în totalitate de acord cu ceea ce vrea să spună Creatorului. Cererea trebuie să fie exprimată nu prin cuvinte, ci prin sentimente, deoarece Creatorul aude doar ceea ce se află în inima omului. Creatorul aude chiar mai mult decât îşi doreşte omul, pentru că El înţelege toate cauzele şi toate sentimentele pe care El Însuşi le trimite.
Nu există creatură care să poată evita scopul predestinat – să înceapă să îşi dorească calităţi spirituale. Însă ce poate face cel care nu are o dorinţă suficientă de a se rupe de plăcerile acestei lumi? Cum poate face faţă ideii de a se despărţi de rude, de familie şi de întreaga lume atât de plină de viaţă şi de mici desfătări, de toate dorinţele egoiste atât de viu colorate în mintea sa? Ce ar trebui să facă cel care, exact în timp ce cere ajutor Creatorului, nu vrea cu adevărat să fie auzit de Creator şi să i se îndeplinească rugămintea?
Pentru ca cei aflaţi într-o astfel de situaţie să fie ajutaţi şi sprijiniţi este necesară o pregătire specială şi înţelegerea faptului că dobândirea calităţilor altruiste este vitală. O asemenea înţelegere se dezvoltă treptat, pe măsură ce omul îşi dă seama cât de îndepărtat este de bucuriile spirituale şi de pacea interioară – situaţii care îl atrag de la distanţă.
Acest lucru poate fi asemănat cu gazda care trebuie să domolească apetitul oaspeţilor săi cu aperitive, astfel încât aceştia să se bucure de masa care este pregătită pentru ei. Fără această primă pregătire pentru masă, oaspeţii nu vor experimenta o bucurie adevărată, oricât de delicioasă sau abundentă ar fi mâncarea. Această abordare este, de asemenea, eficientă în trezirea apetitului pentru un deliciu nenatural şi necunoscut, cum ar fi primirea plăcerii prin intermediul altruismului.
Nevoia apropierii de Creator se naşte în noi treptat, sub influenţa eforturilor de aspiraţie spirituală în timpul perioadelor de extremă îndepărtare de salvarea spirituală. Acestea cuprind momente de sărăcie severă şi întuneric, când avem nevoie de Creator pentru a ne salva, pentru a ne scoate din situaţiile fără speranţă în care El ne-a plasat.
Dacă avem cu adevărat nevoie de Creator, această necesitate poate fi considerată un semn că suntem gata să-i primim ajutorul, deoarece am dezvoltat un „apetit“ pentru acceptarea plăcerilor pregătite pentru noi de către Creator.
Măsura în care am experimentat suferinţa este egală cu măsura în care vom putea să primim plăcere. Însă dacă trebuie să trecem prin suferinţă şi să primim bucurie de Sus în aceeaşi măsură în care am suferit, atunci aceasta este calea suferinţei, nu calea Cabalei.
În plus, apare o întrebare: Nevoia de a-I cere ceva Creatorului este reală? Poate că omul ar trebui să experimenteze suferinţa până la punctul în care corpul doreşte pe deplin salvarea şi strigă la Creator cu atâta putere, încât El îl va salva.
Răspunsul este simplu: o rugăciune, chiar dacă nu izvorăşte din adâncul inimii cuiva, totuşi pregăteşte omul pentru izbăvire.
În rugăciune, noi Îi promitem Creatorului că după ce vom primi puterea spirituală ne vom concentra toate eforturile asupra aspiraţiilor spirituale care acum lipsesc. În aceasta constă marea putere a rugăciunii.
Creatorul acceptă o cerere de acest fel şi, ca rezultat, vom avansa mai degrabă pe calea Cabalei, decât pe calea suferinţei. Din acest motiv nu ar trebui să fim de acord cu calea suferinţei, chiar dacă suntem siguri că suferinţa este trimisă de Creator şi chiar dacă credem cu tărie că tot ce este trimis de El este în beneficiul nostru.
Creatorul nu vrea ca noi să acceptăm în mod pasiv suferinţa. Dimpotrivă, El se aşteaptă ca noi să preîntâmpinăm suferinţa, să evităm starea în care El trebuie să ne împingă de la spate prin suferinţă. El vrea ca noi să depunem eforturi pe calea credinţei şi, cu acest prilej, să cerem să înaintăm.
Chiar dacă nu avem încă o dorinţă adevărată de a atinge starea corectă, ar trebui să cerem în continuare Creatorului să ne dea dorinţa adevărată şi credinţa prin puterea rugăciunii. Adică ar trebui să cerem Creatorului să ne dea dorinţa de a cere, dorinţă care acum ne lipseşte.
Sufletul nostru, „sinele“ fiecăruia dintre noi, există într-o stare perfectă încă din momentul în care Creatorul a decis felul în care ar trebui să existe. Această stare poate fi descrisă ca o „stare de pace absolută“ (deoarece fiecare acţiune este iniţiată de dorinţa de a ajunge la o stare perfectă) şi ca o stare de fericire absolută (deoarece toate dorinţele create în noi de Creator sunt în totalitate împlinite).
Pentru a ajunge la această stare, trebuie să dobândim dorinţa de a ajunge la ea. Pentru asta, ar trebui să reuşim să transformăm actualele noastre aspiraţii în unele perfecte, altruiste. Nu există alternativă: „Creatorul spune astfel: «Dacă nu vei face alegerea potrivită de bunăvoie, voi pune legi aspre asupra ta, care te vor forţa să te întorci la Mine.»“
Fiecare individ dispune simultan de două stări perfecte: prezentul şi viitorul. În orice moment, noi experimentăm doar prezentul, însă trecerea la starea „viitoare“ poate fi obţinută într-o clipă, prin schimbarea naturii noastre egoiste şi materialiste cu una altruistă şi spirituală.
Creatorul este capabil să înfăptuiască un asemenea miracol în fiecare dintre noi, la un moment dat, deoarece ambele stări există simultan. Diferenţa constă în faptul că putem percepe imediat una din stări, însă nu şi pe cea perfectă, care există în paralel cu prima, în ciuda existenţei noastre simultane în ambele stări.
Motivul pentru care se întâmplă acest fenomen poate fi explicat astfel: calităţile dorinţelor noastre nu coincid cu calităţile stării perfecte, stare pe care nu o percepem. Aşa cum spune Creatorul: „Este imposibil ca Eu şi cu tine să existăm în acelaşi loc“, atâta timp cât suntem opuşi în privinţa dorinţelor noastre.
Din acest motiv, fiecare dintre noi posedă două stări sau, aşa cum este menţionat în Cabala, două corpuri. În special, există corpul fizic, pe care îl ocupăm în momentul actual şi care în Cabala este cunoscut ca „învelişul material“.
Pe de altă parte, sunt dorinţele şi calităţile noastre care, în sens cabalistic, reprezintă corpul, deoarece în ele se află sufletul nostru, care este parte a Creatorului. Dacă în starea prezentă corpul constă în întregime din dorinţe şi gânduri egoiste, atunci doar o parte infimă a sufletului nostru, aşa-numita ner dakik, poate pătrunde în noi ca o scânteie din Marea Lumină care ne dă viaţă.
Al doilea corp, care există în paralel cu primul, este corpul spiritual, pe care noi încă nu îl simţim. El constă din viitoarele noastre dorinţe şi calităţi altruiste care constituie sufletul nostru desăvârşit, adică acea parte a Creatorului care va fi dezvăluită în viitor, odată ce procesul de corectare este încheiat.
Calităţile ambelor corpuri, cel egoist şi cel altruist, precum şi forţele lor dătătoare de viaţă sunt împărţite în sentimente şi intelect, pe care le percepem cu inima şi cu mintea. Corpul egoist doreşte să primească cu inima şi să înţeleagă cu mintea, în timp ce corpul altruist doreşte să dea cu inima şi să creadă cu mintea.
Noi nu suntem capabili să schimbăm nici unul dintre aceste două corpuri. Cel spiritual nu poate fi schimbat pentru că este în totalitate perfect, iar cel prezent este complet imuabil şi nu poate fi corectat deloc pentru că a fost conceput ca atare de către Creator.
Însă există un al treilea corp, care serveşte la conectarea părţilor celorlalte două corpuri. Corpul de mijloc, condus de Sus, constă din dorinţe şi gânduri aflate într-o continuă schimbare, pe care trebuie să ne străduim să le corectăm noi înşine şi să cerem Creatorului corectarea lor. În acest mod, conectăm corpul de mijloc, cunoscut sub numele de klipa noga, cu corpul spiritual.
Când devenim capabili ca, în mod constant, să asociem toate dorinţele şi gândurile care apar cu corpul spiritual, corpul nostru egoist se va depărta şi vom dobândi un corp spiritual. În acel moment, Creatorul va transforma toate calităţile corpului egoist în unele opuse, iar întregul egoism înnăscut se va transforma în altruism absolut.
În toate situaţiile cu care ne confruntăm în viaţă trebuie să ne străduim să vedem totul ca venind direct de la Creator şi să privim punctul Său de vedere ca şi cum ar fi al nostru. Ar trebui să afirmăm că „El este cel care se află între mine şi restul; prin El îi privesc pe toţi din această lume, inclusiv pe mine. Tot ceea ce percep provine de la El şi tot ce provine de la mine merge numai la El. Din acest motiv, tot ceea ce ne înconjoară este El.“ Aşa cum se spune: „Tu eşti atât înaintea mea cât şi în spatele meu şi ai pus mâna Ta pe mine.“ „Tot ceea ce este în mine,“ – ar putea spune omul – „tot ceea ce cred şi simt, vine de la Tine şi reprezintă un dialog cu Tine“.
Cel mai înfricoşător sentiment este să percepem abisul fără sfârşit.
Acesta ne izbeşte atunci când un gol pare să se deschidă brusc chiar sub picioarele noastre, un gol caracterizat prin disperare, frică, lipsa oricărui sprijin şi printr-o îndepărtare completă a Luminii Înconjurătoare care ne-a dăruit un sentiment al viitorului, al zilei de mâine, al clipei următoare.
Toate variantele acestui îngrozitor sentiment negativ provin dintr-o senzaţie originală majoră şi, de fapt, pot fi considerate aspecte ale ei. Toate acestea ne sunt trimise de aceeaşi sursă, Malhut, sufletul gol plasat la distanţă de către Creator, astfel încât fiecare dintre noi va umple cu Lumină fiecare parte a acelui suflet.
Toate senzaţiile de întuneric pe care le experimentăm provin de la acest suflet gol şi pot fi depăşite doar prin credinţa în Creator, prin perceperea Lui. Acesta este motivul pentru care Creatorul ne trimite întreaga suferinţă.
Regele David, întruchiparea sufletelor noastre, descrie starea sufletului în fiecare linie din psalmi, redând toate impresiile sale pe măsură ce urcă la diferite niveluri. Este uimitor cât de mult trebuie să îndurăm înainte de a avea înţelegerea, conştientizarea şi drumul spre calea cea dreaptă. Nimeni nu ne poate spune care ar trebui să fie următorul pas.
Numai din necesitate, poticnindu-ne la pasul anterior, vom alege acţiunea corectă. Cu cât suntem stimulaţi mai mult de greutăţi, cu atât mai repede putem creşte spiritual. De aceea se spune: „Fericit este cel mâhnit de Creator.“
Nu ar trebui să ştim următorul pas şi nici viitorul nostru; interdicţia din Biblie împotriva ghicitului nu ar trebui să fie privită cu uşurinţă.
Creşterea spirituală are loc numai prin creşterea credinţei. Această afirmaţie este susţinută de faptul că toate câte le trăim la un moment dat şi toate câte le vom trăi în momentul următor provin de la Creator şi pot fi depăşite doar prin dobândirea apropierii de El. Acest lucru se produce din necesitate, deoarece natura noastră refuză să admită că El ne conduce.
Cunoaşterea stării viitoare sau, pur şi simplu, încrederea în faptul că o cunoştem ne răpeşte şansa de a închide ochii, de a tăcea şi de a accepta orice manifestare instantanee a Legii Superioare ca fiind adevărată şi dreaptă. Acest lucru este posibil numai atunci când ne apropiem de Creator.
Biblia descrie toate stările progresive ale ascensiunii noastre spirituale într-un limbaj accesibil. După cum ştim deja, există doar două calităţi în toată Creaţia: altruismul şi egoismul, calitatea Creatorului şi calitatea creaturilor sale. Cabala, pe de altă parte, descrie etapele ascensiunii spirituale în limbajul sentimentelor directe – aşa cum se face în această parte a cărţii – sau în limbajul Sfirot, descrierea fizico-matematică a obiectelor spirituale.
Acest limbaj este universal, concis şi precis. Forma lui exterioară este perceptibilă începătorilor. De asemenea, ne ajută să îi înţelegem pe alţii şi să fim înţeleşi de ei, deoarece se concentrează pe obiecte spirituale abstracte şi evenimente care, într-o anumită măsură, sunt îndepărtate de noi.
După ce ajungem la etapele spirituale putem folosi acest limbaj „ştiinţific“ pentru a descrie propriile noastre acţiuni şi sentimente, pentru că Lumina pe care o percepem conţine deja informaţii despre acţiunea în sine, numele acţiunii şi nivelul spiritual.
Cu toate acestea, un cabalist poate transmite sentimente şi senzaţii despre un anumit nivel spiritual numai celui care deja a experimentat acel nivel, întrucât aceste concepte nu vor fi înţelese de altcineva. În mod similar, în lumea noastră, un individ care nu a avut asemenea senzaţii şi care nici nu le cunoaşte prin analogie cu senzaţii similare nu va fi capabil să le înţeleagă.
Există două etape consecutive de corectare a egoismului. Prima etapă este aceea în care nu îl folosim deloc, ci gândim şi acţionăm numai cu dorinţa de a „dărui“, fără să ne gândim la posibilitatea câştigului rezultat în urma acţiunilor. După ce devenim capabili să acţionăm în acest fel, vom trecem la etapa a doua: vom începe să folosim treptat egoismul prin încorporarea lui progresivă în acţiuni şi gânduri altruiste, şi astfel îl corectăm.
De exemplu, o persoană dăruieşte totul altora, fără a obţine nimic în schimb. Acesta este primul pas al dezvoltării. Dacă cineva este cu adevărat capabil să acţioneze în acest fel în orice situaţie, atunci, pentru a fi în măsură să dăruiască şi mai mult, cei bogaţi îi vor oferi acestui individ şi mai mult.
Bogăţiile vor ajunge astfel la acest individ pentru a fi cedate altora. Valoarea averii pe care o va primi de la alţii va depinde de măsura în care poate oferi tot ceea ce a primit, fără a fi ispitit de această bogăţie. Într-un asemenea caz, egoismul va fi folosit pentru o cauză nobilă: cu cât primeşte mai mult, cu atât va dărui mai mult. Însă poate cineva dărui totul?
Cantitatea averii care trece prin mâinile cuiva determină nivelul corectării sale.
Prima etapă este cunoscut sub numele de „corectarea creaturii“ (a egoismului), iar a doua etapă este cunoscută ca fiind „scopul Creaţiei“ sau abilitatea de a folosi egoismul în acţiuni altruiste, pentru scopuri altruiste.
Cabala se concentrează pe aceste două etape de dezvoltare spirituală. Însă dorinţele şi plăcerile menţionate în Cabala sunt de miliarde de ori mai mari decât toate plăcerile lumii noastre la un loc.
Aceste două etape sunt, de asemenea, în conflict constant una cu cealaltă, pentru că prima respinge total folosirea egoismului şi corectarea lui, în timp ce a doua îl foloseşte în cantităţi mici, în funcţie de mărimea abilităţii cuiva de a-l contracara pentru propria corectare. Astfel, acţiunile acestor două condiţii sunt opuse una celeilalte, chiar dacă ambele sunt altruiste ca scop.
Chiar şi în lumea noastră, un individ care dăruieşte totul face o acţiune opusă celui care primeşte, fie şi numai pentru a dărui. Privite astfel, multe dintre contradicţiile şi conflictele descrise în Biblie devin mai uşor de înţeles.
De exemplu, conflictul dintre Saul şi David, argumentele şi contradicţiile dintre şcolile Şamai şi Hilel, conflictul dintre Maşiah Ben-Iosef (Ari) şi Maşiah Ben-David şi altele, adică aproape toate aspectele litigioase şi războaiele sunt interpretate de cei care nu se află în domeniul spiritualităţii drept conflicte între naţiuni, triburi, familii şi indivizi egoişti.
După o perioadă de muncă intensă, de învăţare şi luptă pentru perceperea spiritualităţii, vom simţi nevoia să vedem unele rezultate. Se pare că după toată munca depusă (mai ales în comparaţie cu munca celor din jurul nostru) am câştigat dreptul de a experimenta Revelarea Creatorului, de a vedea manifestarea clară a legilor spirituale studiate cu atâta ardoare şi de a percepe plăcerile lumilor spirituale.
În realitate, lucrurile par a fi exact opuse aşteptărilor noastre: am putea simţi mai degrabă că regresăm, decât că progresăm, în comparaţie cu alţii care nu studiază Cabala. Am putea simţi că, în loc să Îl percepem pe Creator şi Creatorul să ne asculte, noi ne îndepărtăm tot mai mult de El.
Mai mult decât atât, discrepanţa tot mai mare dintre realizările spirituale şi diminuarea aspiraţiilor spirituale pare a fi rezultatul direct al studiilor noastre. Astfel că apare o chestiune legitimă: dacă ne uităm la cei care studiază Biblia într-un mod simplu, obişnuit, putem vedea că ei ajung să simtă superioritatea lor faţă de alţii, în timp ce noi, cei care studiem Cabala, devenim din ce în ce mai nemulţumiţi, văzând cât de rău am ajuns în privinţa dorinţele şi gândurile noastre şi cât de mult ne-am îndepărtat de bunele dorinţele spirituale, cele care ne-au condus odată la Cabala!
Poate că ar fi fost mai bine să nu ne fi preocupat deloc să studiem Cabala! Poate tot timpul dedicat acestor studii va fi irosit în zadar! Pe de altă parte, am putea simţi că doar aici vom găsi adevărul şi răspunsul la întrebările interioare.
Acest sentiment tocmai se adaugă la presiunea deja existentă: nu putem abandona Cabala pentru că ea este adevărul, dar se pare că nu avem nimic în comun cu ea, şi astfel ne îndepărtăm, cu percepţia că dorinţele noastre sunt mult mai mici decât cele ale contemporanilor noştri.
Avem impresia că dacă în locul nostru ar fi fost altcineva, Creatorul i-ar fi răspuns aceluia cu mult timp în urmă şi l-ar fi apropiat mai mult de El. O altă persoană nu s-ar fi plâns şi nu s-ar fi supărat pentru nepăsarea Creatorului faţă de ea sau, eventual, pentru faptul că nu reacţionează deloc la acţiunile ei.
În esenţă, aceste sentimente sunt experimentate mai ales de către aceia care se află în procesul adevăratei lor munci spirituale, decât de cei care sunt preocupaţi de studierea Bibliei doar pentru a afla semnificaţiile sale simple şi pentru a respecta poruncile.
Acest lucru se datorează faptului că cei care aspiră să urce vor depune eforturi pentru a ajunge la o stare spirituală în care toate aspiraţiile, gândurile şi dorinţele sunt lipsite de interese personale. În acest scop, chintesenţa adevăratelor gânduri şi motivaţii este revelată de Sus.
Putem dovedi că suportăm testarea după ce am trecut prin suferinţă, după ce am găsit în noi înşine enormitatea egoismului nostru şi după ce am văzut distanţă mare dintre sine şi cele mai nesemnificative calităţi spirituale. Ne putem dovedi demni de a arunca o privire în lumile spirituale dacă, în ciuda a tot ce am îndurat, putem totuşi să aducem inima la tăcere şi să ne exprimăm dragostea pentru Creator, fără a cere o recompensă pentru eforturile şi suferinţa noastră şi dacă, în ciuda a tot ce am îndurat, aceste condiţii ne sunt mai dragi decât plăcerile animalice şi decât liniştea.
În general, ori de câte ori vom începe să muncim într-adevărat cu noi înşine, vom vedea imediat obstacolele din calea percepţiei noastre spirituale.
Aceste obstacole apar ca diverse gânduri şi dorinţe străine, precum lipsa încrederii în alegerea corectă a căii şi descurajare în faţa dorinţelor noastre reale.
Toate aceste obstacole sunt trimise de Sus pentru a ne testa. Ele vor determina dacă realmente tânjim după adevăr, oricât de opus ar fi naturii noastre egoiste sau oricât de dureros ar fi să renunţăm la propriul confort de dragul Creatorului.
Pe de altă parte, oamenii obişnuiţi nu sunt testaţi şi se simt confortabil cu modul de viaţă obişnuit, gândindu-se chiar că au un loc garantat în lumea cealaltă, deoarece respectă poruncile din Biblie.
Aceşti indivizi simt că atât lumea aceasta, cât şi cea care va veni sunt asigurate, aşa că se bucură la gândul recompensei viitoare, simţind că este binemeritată pentru că urmează Voinţa Creatorului, şi astfel au câştigat recompense atât în lumea aceasta, cât şi în lumea viitoare.
Cu alte cuvinte, egoismul celui care este atent creşte de mai multe ori în comparaţie cu egoismul celui care nu observă, care nu aşteaptă nicio recompensă de la Creator în domeniul spiritual.
Creatorul nu ne testează pentru a vedea unde ne aflăm în spiritualitate. Creatorul ştie deja asta fără să ne testeze, pentru că El este cel care ne pune pe fiecare dintre noi pe o anumită poziţie. El ne testează pentru a ne face conştienţi de propria noastră starea spirituală. Creând în noi dorinţa pentru plăcerile lumeşti, Creatorul îi respinge pe cei nevrednici şi dăruieşte celor pe care doreşte să îi apropie de El oportunitatea de a înainta spre porţile lumii spirituale prin depăşirea tuturor obstacolelor.
Pentru ca individul ales să simtă ură faţă de egoism, Creatorul revelează treptat adevăratul său inamic şi îi arată adevăratul vinovat, cel care stă în calea intrării pe tărâmul spiritualităţii, până când sentimentul de ură se dezvoltă într-o asemenea măsură, încât reuşeşte să se rupă complet de egoism.
Tot ceea ce există în afara „sinelui“ cuiva este Însuşi Creatorul, deoarece baza Creaţiei este percepţia de „sine“ a fiecăruia dintre noi. Această iluzie a „sinelui“ personal constituie Creaţia şi este simţită numai de noi. În afara acestui sentiment al „sinelui“ propriu există doar Creatorul.
Astfel, atitudinea noastră faţă de lume şi faţă de toţi cei care ne înconjoară reflectă atitudinea pe care o avem faţă de Creator. Dacă ne dezvoltăm obişnuinţa pentru o astfel de atitudine faţă de tot ceea ce există,
prin asta vom putea restabili legătura directă cu Creatorul. Dar, dacă nu există nimeni altcineva în afară de Creator, atunci ce este acest „sine“? „Sinele“ este sentimentul „Eului“, sentimentul propriei noastre fiinţe care, în realitate, nu există.
Cu toate acestea, conform voinţei Creatorului, sufletul (care este o parte din El Însuşi) simte în acest fel, deoarece este îndepărtat de Creator. Însuşi Creatorul se ascunde pe Sine, însă pe măsură ce acea parte a Creatorului Îl simte din ce în ce mai mult, „sinele“ începe să perceapă treptat că este mai degrabă parte a Creatorului, decât creatură independentă.
Etapele perceperii treptate a Creatorului sunt cunoscute sub numele de „lumi“ sau Sfirot.
În mod obişnuit, noi ne naştem fără a-L simţi pe Creator şi percepem totul în jurul nostru ca fiind „realitatea.“ Această condiţie formează „lumea noastră“.
În cazul în care Creatorul doreşte să ne aducă mai aproape de El, vom începe uneori să simţim o vagă existenţă a unei Forţe Superioare. Această Forţă nu este încă vizibilă vederii noastre interioare, însă avem sentimentul că la distanţă, în afară, ceva luminează, şi astfel se creează un sentiment de încredere, de exaltare spirituală şi inspiraţie.
Însă Creatorul poate deveni din nou îndepărtat şi imperceptibil. Această situaţie o simţim ca pe o revenire la starea iniţială şi reuşim cumva să uităm că la un moment dat am fost siguri de existenţa Creatorului şi chiar L-am perceput.
Creatorul poate, de asemenea, să se distanţeze, în aşa fel încât noi simţim îndepărtarea Prezenţei spirituale şi, ca atare, deznădăjduim. Acest sentiment este trimis de Creator acelora pe care vrea să îi aducă şi mai aproape de El, deoarece dorul după sentimentul minunat care a dispărut ne determină să încercăm retrăirea lui.
Dacă depunem efort să studiem Cabala şi găsim un profesor adevărat, atunci Creatorul, fie se revelează pe Sine într-o mai mare măsură prin ridicarea noastră spirituală, fie se ascunde, determinându-ne să găsim o modalitate de a ieşi din starea de prăbuşire.
În cazul în care, prin exercitarea voinţei noastre, suntem capabili să depăşim această stare neplăcută a ascunderii Creatorului, atunci vom primi ajutor de Sus, sub forma ridicării spirituale şi a inspiraţiei. Pe de altă parte, dacă nu încercăm să ieşim din această stare prin puterile noastre, Creatorul ne-ar putea apropia sau ne-ar putea abandona complet (după ce ne-a îndemnat de mai multe ori să facem independent un efort pentru a avansa spre El), cu toate că nu suntem încă în măsură să Îl percepem.