înapoi la CUPRINS link
Credinţa mai presus de raţiune ne permite să percepem tocmai prin raţiune cel mai mare duşman (cel care ne împiedică să dobândim bunătatea). Putem simţi şi percepe răul numai în măsura în care credem mai presus de raţiune în plăcerea spirituală. În mod obiectiv, nu există nimic altceva în afară de Creator, însă această înţelegere este dobândită la nivelul cel mai înalt al percepţiei cabalistice.
Până atunci însă, noi ne percepem ca fiind în această lume. În procesul dobândirii percepţiei ajungem să înţelegem ce este: 1. Creatorul; 2. Primul creat; 3. Creaţia; 4. Plăcerea pe care Creatorul doreşte să o dăruiască creaţiilor Sale.
Întreaga evoluţie are loc mai degrabă în conformitate cu lanţul „cauză-efect“, şi nu în concordanţă cu factorul timp. Creatorul există. Creatorul doreşte avansarea Creaţiei pentru a o mulţumi. Creatorul generează dorinţa de satisfacţie (atât în cantitate, cât şi în calitate) doar pentru acea plăcere pe care doreşte să o dăruiască.
Prima fiinţă creată este Malhut. Prima percepţie a Luminii Creatorului de către fiinţa creată este numită „Lumea Fără Sfârşit“. Sintagma „Fără Sfârşit“ este folosită deoarece, în această stare, Malhut a primit Lumina Creatorului fără a limita cantitatea de Lumină acceptată.
Fiinţa creată a dobândit multă bucurie din primirea Luminii. În timp ce primeşte bucurie, ea Îl simte pe Creatorul Însuşi – dorinţa Sa de a dărui. Deoarece a dorit să fie similară cu El, Malhut a respins în cele din urmă Lumina, şi ea a plecat.
Această acţiune a lui Malhut este numită „restricţie“ (restricţia primirii Luminii – ţimţum). Creatorului nu îi lipseşte nimic, aşa încât Malhut nu îi poate dărui în acelaşi fel în care Creatorul îi dăruieşte ei.
Cum poate „dărui“ Malhut Creatorului? Prin respectarea Voinţei Creatorului de a dărui plăcere fiinţelor create şi primind de la Creator. Astfel oferă plăcere Creatorului. Aceasta este considerată „dăruire“ din partea fiinţei create.
Malhut îşi poate schimba doar forma în care primeşte. Această schimbare poate fi realizată adăugând actului primirii intenţia de a-L mulţumi pe Creator.
Primul stadiu necesar pentru a ajunge la noua formă este restricţia – lăsarea Luminii să plece. Malhut restricţionată devine mai târziu divizată în multe, multe părţi – suflete, în care fiecare parte, separat, trebuie să îşi corecteze egoismul.
Aceste mici părţi ale lui Malhut, lipsite de Lumina Creatorului, sunt plasate apoi în condiţia şi situaţia pe care noi o numim „lumea noastră“. Ulterior, încetul cu încetul, aceste fragmente renunţă la dorinţa de a primi pentru sine şi dobândesc dorinţa de a dărui, în timp ce încă se află în „lumea noastră“.
Forţa care ajută sufletele să se îndepărteze de înclinaţiile egoiste este cunoscută sub numele de forţa „salvatoare“, Mesia. Nivelurile corectării spirituale graduale sunt numite „lumi spirituale“, în timp ce gradaţiile interioare sunt numite Sfirot.
Scopul corectării este revenirea la starea iniţială, de dinainte de restricţie, în care plăcerea nu este primită pentru sine, ci de dragul Creatorului. O asemenea condiţie este cunoscută sub numele de „sfârşitul corectării“.
Toate gândurile şi întrebările care apar în noi legate de scopul Creaţiei şi al eforturilor omului, cum ar fi: „Chiar este necesar?“, „Oricum Creatorul acţionează în conformitate cu propriul Plan şi dorinţele sale, atunci de ce ar cere ceva de la noi?“ etc., le avem pentru că ele sunt trimise direct de Creator. Aşa că mai apare o întrebare: „Pentru ce?“
Dacă toate întrebările noastre referitoare la Creaţie ne întăresc pe calea spre spiritualitate, atunci semnificaţia acestora ar trebui să fie clară. Însă în cazul celor care merg pe acest drum pentru prima dată apar constant gânduri referitoare la dificultăţi, lipsa speranţei şi dezavantajele acestei căi.
Nu există nici o altă forţă şi nici o altă dorinţă în afară de Creator, totul fiind creat de El pentru a dobândi înţelegerea scopului Creaţiei, inclusiv întrebările „perturbatoare“, gândurile şi forţele care ne împiedică să înaintăm către El.
Creatorul a aşezat multe piedici pe calea pe care consideră că trebuie să o parcurgem pentru înălţarea spirituală, tocmai pentru a ne teme că nu ne vom atinge scopul, acela de a percepe măreţia Creatorului, rămânând pentru totdeauna în starea noastră inferioară. Această percepţie poate convinge inima noastră să dorească altruismul.
Trebuie să înţelegem că numai Creatorul ne poate deschide ochii şi inimile, astfel încât să putem recunoaşte măreţia spiritualităţii. Întrebările care ne perturbă apar în mod special pentru a simţi această necesitate.
Una din întrebările fundamentale pe care o pun începătorii poate fi formulată astfel: „Dacă ar dori, Creatorul mi s-ar revela şi astfel eu (corpul meu – egoismul – actualul dictator) imediat şi automat aş fi de acord să înlocuiesc actele mele egoiste cu unele altruiste, Creatorul devenind cel care mă conduce.
Nu vreau să am libertatea de a-mi alege acţiunile. Eu cred că El este corect şi că cel mai bun lucru pentru mine este să nu mă gândesc la propriul meu câştig. Numai atunci voi deveni merituos, însă eu pe mine nu mă pot schimba. Aşa că Îl las pe Creator să vină şi să facă asta pentru mine, deoarece El Însuşi m-a creat astfel, şi numai El poate corecta ceea ce El a făcut.“
Creatorul poate cu siguranţă să dăruiască omului atât dorinţa pentru spiritualitate, cât şi simţirea ei, aşa numita „trezire de Sus“. Însă dacă ar face aşa, noi nu am fi capabili să scăpăm de regula dictatorială a egoismului de a ne gratifica, iar apoi am fi forţaţi să muncim de dragul plăcerii, fără libertatea de a alege.
O asemenea muncă nu este considerată a fi făcută de dragul Creatorului, ci de dragul de a primi plăcere. Scopul Creatorului este de a ne determina să alegem de bună voie calea corectă în viaţă, justificând astfel acţiunile Lui. Putem înţelege acest lucru doar atunci când suntem complet eliberaţi de egoism, indiferent de plăcerea personală.
Din acest motiv Creatorul a realizat o condiţie esenţială pentru înălţarea spirituală: acceptarea credinţei în El şi în corectitudinea Sa ca Îndrumător.
Având în vedere cele de mai sus, sarcinile noastre sunt următoarele:
- Să credem că există un Conducător al lumii;
- Să recunoaştem că, deşi nouă poate să nu ni se pară importantă credinţa, Creatorul a ales în mod special această cale pentru noi;
- Să credem că trebuie să urmăm calea „dăruirii“, şi nu pe cea a „primirii“;
- Să credem, în timp ce lucrăm „de dragul Creatorului“, că El acceptă munca noastră indiferent de cum o vedem noi;
- Să parcurgem, în procesul de autodezvoltare, două categorii ale „credinţei mai presus de raţiune“: a) să înaintăm cu credinţa mai presus de raţiune, deoarece nu avem alternativă; b) să alegem să urmăm calea credinţei mai presus de raţiune, chiar dacă am acumulat suficiente cunoştinţe încât să nu trebuiască să ne bazăm pe acestea;
- Să ştim că dacă munca este făcută pe tărâmul egoismului, atunci rodul întregului succes la care dorim în imaginaţia noastră să ajungem este folosit pentru propria noastră plăcere. Totuşi, atunci când omul Îl iubeşte pe Creator, toate beneficiile Îi vor fi cedate Lui cu bucurie şi întregul rod al eforturilor sale va fi folosit pentru ceilalţi.
- Să mulţumim Creatorului pentru trecut, întrucât de el depinde viitorul, de vreme ce măsura în care cineva apreciază trecutul şi pentru care mulţumeşte Creatorului este egală cu măsura în care apreciază ceea ce a primit de Sus. Apoi devenim capabili să menţinem ajutorul primit de Sus.
- Să finalizăm munca iniţială, cea care este importantă pentru avansarea pe linia dreaptă, cu un sentiment de împlinire. Omul este fericit chiar dacă măsura conexiunii cu spiritualitatea este minimă.
Şi este, de asemenea, fericit că a meritat să primească dorinţa şi capacitatea de a face chiar şi cel mai mic lucru pe tărâmul spiritual pentru Creator - De asemenea, să avanseze pe linia stângă. Însă treizeci de minute pe zi sunt suficiente pentru a se gândi la cât de mult preferă iubirea pentru Creator în locul iubirii de sine. În măsura în care omul recunoaşte anumite lipsuri, în aceeaşi măsură trebuie să se roage Creatorului în privinţa acestor sentimente, astfel încât El să îl atragă pe adevărata cale, care combină ambele linii.
În însăşi munca noastră trebui să ne concentrăm gândurile şi dorinţele într-o anumită ordine:
- Să învăţăm căile Creatorului şi secretele Cabalei, astfel încât această cunoaştere să ne ajute să împlinim Voinţa Creatorului. Acesta este cel mai important scop al omului;
- Să dorim să ne corectăm complet sufletul şi să ne întoarcem la rădăcina sa – Creatorul;
- Să ne dorim cu ardoare să Îl recunoaştem pe Creator şi să ne lipim de El, odată cu recunoaşterea perfecţiunii Sale.
Creatorul se află într-o stare de absolut repaus, aşa cum este şi cel care a realizat scopul Creaţiei. Este clar că această stare de repaus poate fi apreciată doar de cineva care a fost anterior în situaţia de mişcare, trudă şi muncă. Deoarece aici ne referim la „repausul spiritual“, în mod clar mişcarea, truda şi munca omului sunt, de asemenea, de natură spirituală.
Munca spirituală constă în străduinţa de a aduce plăcere Creatorului.
Toată munca noastră începe atunci când corpul (dorinţa de a primi) se opune acestei muncii care nu aduce nici un beneficiu propriu. Acest lucru se datorează faptului că el (corpul, egoismul) nu înţelege implicaţiile muncii altruiste şi nu simte că obţine o recompensă în schimbul muncii.
Din partea noastră se cer eforturi considerabile pentru a rezista plângerilor justificate (în principiu) ale corpului. O lungă perioadă de timp ne vom căzni să înţelegem spiritualitatea.
Ce primim în schimb? Ştiţi pe cineva care a excelat într-o astfel de muncă? Este posibil să vrea Creatorul ca noi să suferim astfel?
Învăţă din propria experienţă! Ce-ai realizat? Starea actuală de sănătate îţi permite să abuzezi de tine, aşa cum faci acum? Gândeşte-te la tine, la familia ta, la copiii tăi!
Dacă aşa doreşte Creatorul, atunci El va continua să ne conducă mai departe în acelaşi fel în care ne-a adus la Cabala, deoarece El guvernează şi conduce totul. Aceste plângeri şi multe altele similare (auzite adeseori de la rude, care sunt, de asemenea, asociate cu conceptul de organism) sunt absolute justificate, însă nu există răspunsuri pe care să le putem da.
În realitate, răspunsurile nu sunt necesare pentru că, dacă dorim să ieşim din graniţele corpurilor noastre, trebuie pur şi simplu să nu acceptăm aceste argumente şi să nu le acordăm atenţie.
În schimb, ar trebui să ne spunem: „Corpul nostru are dreptate, argumentele sunt logice, plângerile lui sunt adevărate. Totuşi, eu vreau să ies din corpul meu sau, altfel spus, să mă eliberez de dorinţele lui. În consecinţă, voi urma calea credinţei, şi nu pe cea a simţului comun. Numai în lumea noastră raţionamentul meu este considerat logic.“
„Însă în lumea spirituală, chiar dacă nu înţeleg asta pentru că nu am încă viziunea sau gândirea spirituală, totul funcţionează în conformitate cu o lege diferită, care pentru moment îmi pare ciudată, deoarece nu este fondată pe bazele realităţii fizice.“
„Totul funcţionează pe baza legii omnipotenţei Creatorului, prin cedarea completă şi voluntară în faţa Lui, atât în minte cât şi în spirit, cu încredere deplină în ajutorul Său, contrar dorinţei de a primi şi a protestelor corpului.“
Această muncă îndreptată asupra noastră este numită „a dărui de dragul dăruirii“; ea este un act pur altruist şi reprezintă linia dreaptă. Dăruim pur şi simplu totul pentru că dorim să dăruim. Plăcerea pe care o primim dintr-o asemenea muncă izvorăşte din asemănarea noastră cu Creatorul, deoarece doar dăruim, asemenea Creatorului. Aceasta este numită „Lumina credinţei sau milei“ sau Or Hasadim.
Dacă cineva încearcă să se comporte astfel, atunci Creatorul îi oferă sentimentul imensei Sale măreţii şi puteri. Credinţa face loc cunoaşterii; corpul începe să simtă importanţa Creatorului şi este gata să facă orice de dragul Lui, pentru că acum percepe importanţa Măreţiei şi asentimentul Creatorului de a primi ceva de la noi.
Acest lucru este privit ca realizarea plăcerii. Însă în acest caz simţim din nou că am progresat în direcţia corpului. Nu măreţia Creatorului, ci plăcerea şi gradul de încredere personală în munca făcută de dragul Măreţiei Lui, sunt cele care ne determină acţiunile. Astfel, încă o dată am căzut în braţele egoismului şi câştigului personal.
Totala noastră incapacitatea de a percepe Creatorul ne îngăduie să continuăm asumarea împlinirii tuturor acţiunilor, atât a celor altruiste, cât şi a celor spirituale, de dragul Lui. Revelarea Creatorului, care este reprezentată de linia stângă, este cunoscută sub numele de „cunoaşterea Luminii Înţelepciunii“.
Prin urmare, Revelarea Creatorului necesită din partea noastră aplicarea cu stricteţe a unor restricţii privind dobândirea cunoştinţelor, guvernarea şi perceperea măreţiei Sale. Ea echilibrează credinţa şi cunoaşterea, absenţa percepţiei şi plăcerea pentru Creator, într-o proporţie care să nu ne permită să nu cădem din nou pradă egoismului.
Dacă adăugăm o mică porţiune de egoism stării iniţiale, atunci o putem folosi, procedând în continuare ca şi cum am fi la fel de neştiutori ca în starea iniţială. Echilibrând linia dreaptă prin adăugarea unor cantităţi mici din linia stângă, vom crea linia de mijloc.
Partea liniei stângi din cadrul liniei de mijloc determină înălţimea nivelului nostru spiritual. Starea spirituală în sine este considerată a fi aceea de „Măreţie“. Înaintările următoare ne duc până la nivelul final, care este şi cel mai înalt, până la contopirea noastră cu Creatorul în calităţi şi dorinţe.
Acest lucru se întâmplă treptat, dezvoltând alternativ linia dreaptă şi apoi linia stângă. Echilibrarea ambelor linii are loc la fiecare nivel al scării spirituale. În starea liniei drepte, trebuie să fim fericiţi fără nici un motiv, doar gândindu-ne la existenţa Creatorului în această lume. Nu cerem alte condiţii pentru a fi fericiţi.
O asemenea stare este numită „a fi fericit cu ceea ce ai“. Dacă nimic nu ne poate scoate din această condiţie, ea este considerată absolută. Însă dacă începem să ne verificăm starea spirituală, vom vedea că în nici un caz nu ne apropiem de Creator. Întrucât am experimentat deja faptul că nu ne putem corecta pe noi înşine, cerem ajutor Creatorului. Lumina Creatorului care ne ajută să depăşim egoismul corpului (dorinţa de a primi) este cunoscută sub numele de „suflet“.
Cea mai bună modalitate de a determina dacă o acţiune este altruistă sau egoistă este să verificăm dacă simţim că suntem gata să ignorăm orice rezultat, inclusiv plăcerea recompensei, indiferent de dorinţa imensă de a ne gratifica pentru rezultatul propriei munci.
Numai în acest caz, după ce am primit plăcere, putem susţine că am făcut asta de dragul Creatorului, şi nu pentru noi înşine.
Întreaga cale a avansării spirituale presupune refuzul treptat de a primi plăceri din ce în ce mai mari: în primul rând plăcerile lumii noastre, apoi plăcerile spirituale reale şi în special percepţia Creatorului.
Creatorul s-a ascuns pe Sine pentru a ne îngădui să ne acomodăm treptat cu această sarcină. Prin urmare, ascunderea Creatorului ar trebui să fie privită ca un aspect al corectării noastre, iar noi ar trebui să Îi cerem să ni se reveleze deoarece, de îndată ce suntem capabili să Îl percepem fără ca aceasta să ne dăuneze, El imediat se va revela pe Sine.
Dacă am putea simţi plăcerea de a-L percepe pe Creator în starea iniţială de egoism, atunci niciodată nu vom avea suficientă putere să renunţăm la egoismul nostru pentru a-I cere Creatorului să ne acorde voinţa prin care să rezistăm tentaţiei de a obţine o recompensă. Aşa cum fluturii se grăbesc noaptea către lumina care îi ucide, tot aşa am pieri şi noi în flăcările plăcerii, încă incapabili să îi rezistăm.
Doar aceia dintre noi care au experimentat lipsa puterii în faţa unei mari plăceri înţeleg că nu am fi capabili să oprim plăcerile care rezultă atunci când bucuria este mai mare decât puterea voinţei noastre şi decât puterea recunoaşterii răului.
Creatorul se ascunde de noi anume pentru binele nostru, pentru a nu fi copleşiţi de plăceri, în acest fel făcând posibilă înaintarea pe calea credinţei şi dobândirea vaselor de dăruire. Dacă vrem să facem ceva care nu este în beneficiul nostru, atunci corpul (egoismul) imediat începe să calculeze exact dacă merită să facă acest lucru.
Fără un scop, fără răsplata plăcerii, noi nu suntem capabili să muncim şi căutăm tot felul de neajunsuri, de dorinţe spirituale şi deficienţe ale scopurile sau obiectivele noastre. Corpul nostru întreabă în primul rând: „În ce scop ne implicăm în asta?“
În această situaţie corpul este numit „înclinaţia rea“. În stadiul următor, el ne distrage de la realizarea a ceea ce ne-am propus, caz în care este numit „satan“ (în ebraică satan derivă din verbul listot, care înseamnă a se îndepărta) pentru că vrea să ne facă să deviem de la cale.
După aceea, ne „ucide“ spiritualitatea, îndepărtând toate sentimentele spiritualităţii obţinute prin studiu şi prin implicarea în Cabala, oferindu-ne în mod special plăceri îmbrăcate cu veşmintele acestei lumi – situaţie în care este numit „îngerul morţii“.
Există doar un singur răspuns la toate nemulţumirile corpului: „Înaintez, în ciuda a ceea ce îmi spui, cu puterea credinţei, pentru că aşa cere Creatorul.“
Această condiţie a Creatorului este cunoscută sub numele de „legea lumilor de dincolo“. Noi nu avem puterea să ne abţinem de la primirea plăcerii dacă nu suntem convinşi, înainte de toate, că acest lucru ne este dăunător. Aşa cum se spune: am pus raţiunea mai presus de simţire.
Oricum, chiar şi în acest caz, nu va fi nevoie de mai mult decât de un simplu calcul referitor la ceea ce este bine pentru noi: plăcere imediată şi suferinţă ulterioară sau evitarea plăcerii, rămânând în starea actuală. Ori de câte ori respingem plăcerea, trebuie să dăm socoteală corpului nostru, explicându-i de ce nu merită să obţinem plăcerea care ajunge la noi.
Putem răspunde corpului într-un limbaj pe care el îl poate înţelege: fie în limbajul plăcerii, adică este util să scăpăm acum de plăcerile prosteşti şi ocazionale de dragul plăcerilor din lumea de dincolo, fie în limbajul suferinţei, spunând că nu merită să primim acum plăceri, iar mai apoi să îndurăm suferinţa iadului. În acest fel trebuie să construim linia de apărare împotriva corpului nostru.
Este important să fim totuşi conştienţi că în acest fel pofta de plăceri poate preveni în mod sensibil evaluarea şi poate înfăţişa o imagine falsă a corelaţiei dintre plăceri şi suferinţe. Cea mai sigură soluţie este să ne adresăm corpului spunându-i că am decis să lucrăm pentru spiritualitate, fără nici un câştig propriu.
În acest caz tăiem toate legăturile dintre acţiune şi corp, iar corpul nu mai poate interveni cu socotelile sale legate de utilitatea sau inutilitatea muncii. Acest răspuns este numit „munca inimii“, deoarece inima doreşte plăcere.
înapoi la CUPRINS link