înapoi la CUPRINS link
Tot ceea ce ne dorim să ştim despre lumea noastră este rezultatul Creaţiei şi Providenţei Creatorului sau ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „legile naturii“. Omenirea, prin intermediul invenţiilor sale, încearcă să reproducă unele detalii ale Creaţiei, utilizând cunoştinţele pe care le are cu privire la legile naturii. În acest mod se încercă să se reproducă acţiunile Creatorului la o scară mai mică şi cu materiale de calitate inferioară.
Profunzimea înţelegerii naturii este limitată, deşi graniţa se extinde treptat. Totuşi, până în prezent, corpul omenesc este considerat a fi un corp material. O asemenea viziune nu face deosebire între oameni, întrucât individualitatea fiecărui om este determinată mai degrabă de forţa spirituală şi de calităţile lui, decât de formele corpului.
Astfel, se poate spune că toate organismele, indiferent de numărul lor, formează din perspectiva Creaţiei un corp unic, deoarece nu există deosebiri între ele pe baza cărora să le putem diferenţia. Din această perspectivă, pentru a-i înţelege atât pe ceilalţi, cât şi întreaga lume din jurul nostru, pentru a înţelege cum să ne raportăm la ceea ce se află în afara corpului noastru este suficient să privim în noi şi să ne înţelegem natura interioară.
De fapt, aşa ne şi comportăm, deoarece suntem creaţi să percepem ceea ce pătrunde din afară, adică să reacţionăm la forţele exterioare. Astfel, dacă sub aspect spiritual nu suntem diferiţi de alţii şi toate acţinile noastre sunt obişnuite şi în limitele diferitelor caracteristici fiziologice ale corpului material, atunci este ca şi cum noi nu am exista.
Fără o individualitate spirituală distinctivă este ca şi cum am fi părţi ale unui corp comun, constituit din toate corpurile noastre. Cu alte cuvinte, singura modalitate prin care ne putem deosebi de alţii este dată de sufletele noastre. Prin urmare, fără să deţinem un suflet, nu putem spune ca avem o existenţă individuală.
Cu cât ne diferenţiem mai mult sub aspect spiritual, cu atât mai importanţi suntem, iar dacă aceste diferenţe nu există, atunci nici noi nu existăm.
De-ndată ce se creează în noi prima şi cea mai mică diferenţiere spirituală, această stare spirituală este numită naştere, deoarece pentru prima dată ceva individualizat apare în noi, ceva care ne diferenţiază de oricine altcineva.
Astfel, naşterea individualităţii apare prin separarea de marea masă. Similar situaţiei în care sămânţa a fost plantată, se succed două procese contradictorii: procesul de descompunere şi procesul de creştere, în cadrul cărora are loc o detaşare completă de forma anterioară. Însă până când aceasta nu este înlăturată complet, până când forma fizică a omului nu este lepădată, nu se poate trece de la corpul fizic la forţa spirituală
Până când nu se parcurg aceste stări (numite „procrearea fructului de sus în jos“), nu se poate naşte în noi, de jos în sus, prima forţă spirituală, nu poate începe să crească şi să ajungă la nivelul şi la forma Celui care ne-a dat naştere.
Procese similare au loc în lumea anorganică, vegetală, animală şi umană, deşi în forme diferite. Cabala defineşte „naşterea spirituală“ ca fiind prima manifestare într-un individ a celor mai neînsemnate calităţi ale celei mai de jos lumi spirituale – ieşirea omului în afara graniţelor lumii „noastre“ până la primul şi cel mai de jos nivel spiritual.
Spre deosebire de un nou-născut din această lume, cel ce se naşte spiritual nu moare, ci se dezvoltă continuu. Omul poate începe să se înţeleagă pe sine doar din momentul în care devine conştient de sine, niciodată mai devreme.
De exemplu, noi nu ne amintim stările noastre anterioare, cum ar fi: momentul concepţiei, momentul naşterii sau stadii chiar mai timpurii. Putem înţelege doar dezvoltarea noastră, nu şi formele noastre anterioare.
Cu toate acestea, Cabala descrie toate stările care preced Creaţia, începând cu starea în care există doar Creatorul şi până la crearea de către El a unui suflet comun – fiinţa spirituală. Urmează apoi coborârea treptată a lumilor spirituale, de la cel mai înalt nivel la cel mai jos nivel, până la ultima stare a celui mai de jos tărâm spiritual.
Cabala nu descrie celelalte stadii care urmează (modul în care un individ al lumii noastre ajunge la cel mai de jos nivel al tărâmului spiritual şi ascensiunea lui ulterioară de jos în sus, către scopul final – revenirea la punctul de început al Creaţiei). Acest lucru se datorează faptului că urcarea şi coborârea sufletului are loc în conformitate cu aceleaşi legi şi niveluri, iar toţi cei care vor să înţeleagă acest proces trebuie să experimenteze independent fiecare etapă a naşterii spirituale, până la ultimul nivel al desăvârşirii spirituale.
Toate sufletele care au ajuns la sfârşitul corectării lor, la starea de corectare deplină a calităţilor iniţiale, se vor întoarce la Creator şi se vor uni cu El într-o stare de absolută indivizibilitate, datorită totalei lor asemănări.
Cu alte cuvinte, din momentul naşterii spirituale şi până la ataşarea completă de Creator, sufletul trebuie să avanseze, de jos în sus, prin aceleaşi 125 de trepte pe care a coborât, de sus în jos, de la Creator până la noi.
În Cabala, primul nivel din partea de jos este cunoscut sub numele de „naştere“, iar ultimul, cel mai de sus nivel, se numeşte „corectarea finală“. Toate stadiile intermediare sunt denumite cu numele aşezărilor sau personajelor din Biblie, prin simboluri cabalistice, cu nume de Sfirot sau lumi.
Din cele de mai sus devine clar că suntem incapabili să înţelegem Creaţia şi pe noi înşine fără a înţelege în totalitate scopul Creaţiei, actul Creaţiei şi toate stadiile dezvoltării până la sfârşitul corectării. Deoarece examinăm doar lumea noastră interioară, putem explora numai acea parte a existenţei pe care o percepem. Aşadar, nu ne putem cunoaşte complet pe noi înşine.
Mai mult decât atât, cunoaşterea noastră este limitată deoarece, pentru a înţelege un obiect, trebuie să cercetăm latura lui negativă, iar noi suntem incapabili să ne vedem propriile lipsuri. În ciuda oricăror dorinţe contrare, natura noastră exclude automat aceste neajunsuri din conştiinţă întrucât, dacă suntem conştienţi de ele vom simţi o imensă durere, iar natura noastră va evita automat astfel de sentimente.
Numai cabaliştii, care lucrează la corectarea propriei lor naturi pentru a dobândi calităţile Creatorului, descoperă treptat neajunsurile naturii lor până la gradul la care se pot corecta. Întrucât aceste caracteristici sunt deja în curs de corectare, este ca şi cum atributele necorectate nu mai aparţin individului. Numai atunci intelectul şi natura cabalistului vor permite recunoaşterea acestor neajunsuri.
Tendinţa noastră de a vedea la ceilalţi în primul rând trăsăturile negative nu ne ajută să ne analizăm. Deoarece natura umană evită automat senzaţiile negative, noi suntem incapabili să transferăm asupra noastră însuşirile negative pe care le recunoaştem la alţii. Natura noastră nu ne va îngădui să percepem în noi aceleaşi aspecte negative.
De fapt, suntem capabili să detectăm însuşirile negative ale celorlalţi pentru că acest lucru ne face plăcere!
Astfel, se poate afirma cu certitudine că nici măcar o singură persoană din această lume nu se cunoaşte pe sine.
Un cabalist, pe de altă parte, înţelege întreaga sferă a naturii omului, a rădăcinilor sale, înţelegându-l în forma sa primară, formă care este dată de suflet.
În conformitate cu acest lucru, pentru a dobândi o reală înţelegere a Creaţiei, omul trebuie să o analizeze de sus în jos – de la Creator la lumea noastră – şi apoi de jos în sus. Calea de sus în jos este numită „coborârea treptată a sufletului în lumea noastră“. Aceasta reprezintă concepţia şi dezvoltarea sufletului prin analogie cu aspecte similare din lumea noastră – punctul în care fetusul este conceput în corpul mamei cu sămânţa tatălui.
Până când nu se manifestă în om nivelul cel mai de jos, un nivel la care este complet depărtat de Creator, ca un rod al părinţilor săi, ca o sămânţă care şi-a pierdut complet forma iniţială, el nu poate deveni un organism fizic independent. În lumea spirituală, la fel ca în lumea noastră, omul continuă să fie complet dependent de Sursa sa până când, cu ajutorul acesteia, devine o fiinţă spirituală independentă.
Abia născut spiritual, omul ajunge la nivelul la care este cel mai îndepărtat de Creator şi începe treptat să îşi însuşească nivelurile ascensiunii către El. Calea de jos în sus este cunoscută ca „înţelegerea personală şi ascensiunea“ în stadii de creştere spirituală, în concordanţă cu legile tărâmurilor spirituale. Ele sunt compatibile cu cele din lumea noastră, în care un nou-născut se dezvoltă în conformitate cu legile acestei lumi.
Stadiile creşterii de jos în sus corespund exact cu stadiile prin care sufletul a coborât de la Creator în lumea noastră, de sus în jos.
Din acest motiv Cabala se concentrează asupra coborârii sufletului, în timp ce etapele urcării trebuie să fie învăţate în mod independent de către fiecare persoană care urcă, pentru a fi capabilă să crească spiritual.
Prin urmare, sub nicio formă nu ar trebui să se intervină asupra elevului şi nici să fie forţat să facă acţiuni spirituale. Acestea din urmă trebuie să fie dictate de propria conştientizare a evenimentelor din jurul lui, cu scopul de a explora şi corecta toate trăsăturile care au nevoie de corectare. Acesta este, de asemenea, motivul pentru care cabaliştilor le este interzis să împărtăşească informaţii referitoare la propriile lor urcări şi coborâri.
Pentru că cele două căi – de sus în jos şi de jos în sus – sunt absolut identice, dacă omul înţelege calea de jos în sus, atunci va înţelege şi calea de sus în jos. În acest fel, pe parcursul dezvoltării sale, el ajunge să-şi înţeleagă starea dinainte de naştere.
Programul Creaţiei coboară în lumea noastră de sus în jos; cel mai înalt nivel spiritual dă naştere celui inferior, pe parcursul întregii căi până în lumea noastră, unde se naşte un individ, la un moment dat, în timpul uneia din vieţile sale. Din acel moment procesul se inversează şi obligă omul să crească spiritual până când ajunge la cel mai înalt nivel.
Cei care sunt în creştere spirituală trebuie să includă propriile eforturile în timpul dezvoltării şi să adauge Creaţiei propriile acţiuni pentru dezvoltare, până la finalizarea ei. Aceste acţiuni constau doar în reconstituirea completă a procesului Creaţiei, pentru că omul nu poate inventa ceva ce nu există nici fizic, nici spiritual în natură. În acelaşi mod, tot ceea ce facem nu reprezintă altceva decât idei şi modele luate din natură. Prin urmare, întreaga cale de dezvoltare spirituală constă doar în aspiraţia de a reproduce şi reconstrui tărâmul spiritual care a fost deja implantat de către Creator în natura spirituală.
Aşa după cum s-a precizat în prima parte a cărţii, atât creaturile acestei lumi, cât şi tot ceea ce le înconjoară au fost create în corespondenţă deplină cu condiţiile necesare fiecăreia dintre ele. La fel ca în lumea noastră, natura a pregătit un loc sigur şi adecvat pentru dezvoltarea urmaşilor, iar venirea unui nou-născut stimulează nevoia părinţilor de a avea grijă de el.
În mod similar se petrec lucrurile şi în lumea spirituală unde, până la naşterea spirituală a unui individ, totul se întâmplă fără cunoaştere individuală şi fără intervenţia cuiva.
De îndată ce individul creşte, apar dificultăţile şi disconfortul, fiind necesare eforturi pentru a-şi continua existenţa.
Pe măsură ce se maturizează, omul manifestă tot mai multe însuşiri negative.
La fel se întâmplă şi în lumea spirituală unde, odată cu progresul spiritual, însuşirile negative ale omului devin din ce în ce mai evidente. Această structură este special creată şi pregătită de Creator prin intermediul naturii, atât în lumea noastră, cât şi în lumea spirituală. Ea ne aduce la stadiul necesar de dezvoltare încât, prin privaţiuni repetate, să înţelegem că numai iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine putem dobândi fericirea. Numai atunci vom putea redescoperi corespondenţa dintre sine şi acţiunile de sus în jos ale „naturii“.
Prin urmare, de fiecare dată când găsim „greşeli“ în natură sau „imperfecţiuni“ ale Creatorului putem folosi acea oportunitate pentru a ne desăvârşi natura şi a ne corecta atitudinea faţă de lumea din jurul nostru.
Trebuie să îi iubim pe toţi şi tot ceea ce există în jurul nostru ca pe noi înşine, în conformitate cu descinderea lor din nivelurile spirituale, de sus în jos.
Atunci vom fi complet de acord cu Creatorul şi, astfel, vom ajunge la scopul Creaţiei – binele şi plăcerea absolută. Toate acestea sunt la îndemâna noastră, iar Creatorul în nici un caz nu se va abate de la planul Său, pentru că El l-a conceput pentru noi, Vrând să împartă binele şi plăcerea absolută cu noi.
Sarcina pe care o avem constă doar în studierea nivelurilor prin care se realizează coborârea spirituală, de sus în jos, pentru a obţine înţelegerea modului în care trebuie să ne comportăm în propria ascensiune, de jos în sus. Sentimentul aparent nefiresc de iubire faţă de alţii (nu a celor „apropiaţi“ nouă, ci a celor ca noi, pentru că cei care sunt lângă noi ne sunt deja dragi) pe care Creatorul îl cere de la noi ne face să simţim o restrângere internă a „eului“, la fel ca orice sentiment altruist sau ca orice negare pe care egoismul o va exprima.
Dacă putem renunţa la interesele personale sau dacă le putem restrânge, atunci spaţiul spiritual lăsat vacant de egoism poate fi folosit pentru a primi Lumina de Sus, care va acţiona asupra vidului, umplându-l şi extinzându-se. Împreună, aceste două acţiuni sunt numite „pulsaţia vieţii“ sau „sufletul“ şi sunt deja capabile să determine acţiuni de restrângere şi extindere.
Numai în acest mod vasul spiritual al omului poate să primească Lumina Creatorului şi, cu sufletul extins, să se înalţe. Restrângerea poate fi cauzată de o forţă externă sau de acţiunile calităţilor interne ale vasului. În cazul restrângerii ca urmare a efectelor dureroase ale presiunii unei forţe exterioare, natura vasului determină sporirea forţelor pentru a se opune acelei restrângeri. El se extinde şi apoi revine la starea iniţială, eliberându-se de presiunea exterioară.
Dacă această restrângere este cauzată de vasul în sine, atunci vasul este incapabil să se extindă până la starea sa iniţială, pe cont propriu. Dacă Lumina Creatorului intră în vas şi îl umple, atunci vasul are posibilitatea să se extindă până la starea anterioară. Această Lumină este numită „Viaţă“.
Viaţa în sine este dobândirea esenţei vieţii şi poate fi obţinută doar prin restrângerile precedente, deoarece omul este incapabil să depăşească graniţele spirituale în care a fost creat. Omul se poate restrânge pentru prima dată doar sub influenţa unei forţe exterioare sau rugându-se Creatorului pentru a primi ajutor din partea celor mai înalte forţe spirituale, deoarece, până când omul nu primeşte ajutor – viaţă – pentru prima dată în sufletul său, el este incapabil să genereze o asemenea acţiune nefirească a sufletului.
Atâta timp cât omul depinde de forţa exterioară, şi nu este în măsură să se „restrângă“ independent, el nu este considerat a fi în viaţă, pentru că „natura vie“ este definită ca având capacitatea de a acţiona independent.
Învăţăturile Cabalei descriu în mod clar întreaga Creaţie. Cabala împarte tot ceea ce există în Creaţie în două concepte: Lumină (Or) şi vas (kli).
Lumina este plăcere, iar vasul este dorinţa de a primi plăcere. Când plăcerea intră în dorinţa de a primi plăcere, ea dă acestei dorinţe nevoia specifică de a primi plăcerea. În absenţa Luminii, vasul nu ştie ce plăcere vrea să primească. Astfel, vasul în sine nu este niciodată independent, doar Lumina dictează tipul de plăcere pe care o va primi – gândurile, aspiraţiile şi toate calităţile lui. Din acest motiv, valoarea spirituală a vasului şi importanţa lui sunt complet determinate de cantitatea Luminii care îl umple.
În plus, cea mai mare dorinţă a vasului de a primi plăcere este cea mai „grosieră“ pentru că depinde de Lumină într-o mai mare măsură şi este mai puţin independentă.
Pe de altă parte, cu cât este mai „grosieră“, cu atât mai mare este cantitatea de plăcere pe care o poate primi. Creşterea şi dezvoltarea depind tocmai de dorinţele mari. Acest paradox apare ca rezultat al calităţilor opuse ale luminii şi vasului.
Recompensa pentru eforturile spirituale este recunoaşterea Creatorului, însă „sinele“ nostru este cel care Îl ascunde pe Creator de noi.
Deoarece dorinţa este cea care defineşte un individ, şi nu corpul lui fiziologic, în momentul în care apare o nouă voinţă este ca şi cum un nou individ se naşte. Acesta este modul în care putem înţelege conceptul de circuit al sufletelor, ceea ce înseamnă că, cu fiecare gând nou şi cu fiecare dorinţă nouă, omul se naşte din nou, pentru că dorinţa este nouă.
Dacă dorinţa individului este animalică, atunci se spune că sufletul acestuia s-a îmbrăcat într-un animal, iar dacă dorinţa este elevată, atunci el devine înţelept. Numai în acest mod ar trebui omul să înţeleagă circuitul sufletelor. Individul este capabil să perceapă cu claritate cât de contradictorii pot fi uneori opiniile şi dorinţele lui (ca şi cum el nu ar fi unul singur, ci mai mulţi indivizi diferiţi).
De fiecare dată când omul experimentează anumite dorinţe care sunt cu adevărat puternice, el nu îşi poate imagina că ar mai putea exista o altă stare, complet opusă celei în care se află în acel moment. Acest lucru se datorează faptului că sufletul omului este etern, întrucât este parte a Creatorului. Din acest motiv, omul se aşteaptă să rămână pentru totdeauna în orice stare care i-a fost dată.
De Sus, Creatorul modifică sufletul omului, ceea ce constituie circuitul sufletelor. Astfel, starea anterioară dispare, şi „un nou individ se naşte“. În mod similar, în ascensiunea noastră spirituală, în stările de inspiraţie şi declin, de bucurie şi depresie, pare de neconceput faptul că am putea trece de la o stare la alta, aşa cum din starea de euforie spirituală nu ne putem imagina cum ar putea exista un alt interes în afara creşterii spirituale.
Aşa cum morţii nu îşi pot imagina că există o stare precum viaţa, nici cei care sunt vii nu se gândesc la moarte. Toate acestea au loc datorită existenţei Divinităţii şi, prin urmare, a naturii eterne a sufletului.
Întreaga noastră realitate a fost creată special pentru a ne distrage de la perceperea lumii spirituale. O mie de gânduri ne distrag în mod constant de la scopul nostru, şi pe cât de mult vom încerca să ne concentrăm, pe atât de mari vor fi obstacole pe care le experimentăm.
Singura soluţie împotriva acestor obstacole este Creatorul. Acesta este scopul pentru care El le-a creat: pentru ca, în căutarea căii de mântuire personală, să ne întoarcem la Creator.
Aşa cum încercăm să distragem atenţia copiilor spunându-le poveşti în timp ce îi hrănim, tot aşa şi Creatorul, pentru a ne conduce spre bine, este forţat să încorporeze adevărul altruist în cauze egoiste, astfel încât să dorim să experimentăm spiritualitatea. Apoi, de îndată ce am experimentat-o, vom dori să beneficiem de această hrană spirituală.
Întreaga cale a corectării este construită pe principiul unităţii cu Creatorul, a conexiunii cu obiectele spirituale, pentru a dobândi calităţile lor spirituale. Numai în contact cu spiritualitatea suntem capabili să fim părtaşi la obţinerea lor.
Din acest motiv este foarte important să avem un profesor şi câţiva colegi care sunt în căutarea aceluiaşi scop; chiar şi în relaţiile zilnice, cărora nu le dăm atenţie şi, prin urmare, nu suntem stingheriţi de corp, putem dobândi dorinţe spirituale. Cu cât este mai mare străduinţa de a fi cu cei care au scopuri spirituale înalte, cu atât mai mari sunt şansele de a fi influenţaţi de gândurile şi dorinţele lor.
Deoarece efortul real este considerat a fi cel care este făcut împotriva dorinţelor corpului, este mai uşor să depunem efort dacă există exemple şi mulţi le urmează, oricât de nefiresc ar părea. (Conştiinţa majorităţii este determinantă; acolo unde toţi sunt dezbrăcaţi, în saună sau în societatea „primitivă“, veşmintele sunt uşor de lepădat.)
Grupul de prieteni şi profesorul sunt doar instrumente ajutătoare. În procesul urcării spirituale Creatorul va continua să se asigure că omul va fi forţat să apeleze doar la El pentru ajutor.
De ce există atât o Tora scrisă, (forma scrisă a legilor spirituale) aşa cum este Biblia, cât şi una orală? Răspunsul este simplu: forma scrisă ne oferă descrierea proceselor spirituale care se realizează de sus în jos. Ea se rezumă doar la acest procedeu, deşi foloseşte limbajul narativ al povestirilor istorice şi al documentelor legale, limbajul profeţiei şi al învăţăturii cabalistice.
Scopul principal pentru care sunt dăruite legile spirituale este ascensiunea spirituală a omului de jos în sus, până la Creator, iar aceasta este o cale individuală, a fiecăruia, o cale determinată de calităţile şi particularităţile sufletului individual.
Astfel, fiecare înţelege ascensiunea nivelurilor tărâmului spiritual în mod propriu. Revelarea legilor spirituale de jos în sus este numită „Tora orală“, pentru că nu este necesar şi nici posibil să fie oferită o versiune a ei fiecărui om. Fiecare ar trebui să înţeleagă individual, rugându-se Creatorului.
Toate eforturile depuse în studiu şi în munca cu noi înşine sunt necesare pentru a conştientiza că suntem neputincioşi şi pentru a ne întoarce spre Creator pentru ajutor. Însă noi nu ne putem evalua acţiunile şi nici nu putem striga la Creator după ajutor, până când nu vom simţi nevoia de ajutor.
Cu cât studiem şi muncim mai mult cu noi înşine, cu atât mai mari sunt nemulţumirile noastre faţă de Creator.
Chiar dacă, în cele din urmă, ajutorul vine de la Creator, nu îl vom putea primi fără să ne rugăm pentru el. Astfel, cel care vrea să înainteze ar trebui să exercite eforturi în toate acţiunile posibile. Cel care stă şi aşteaptă este descris ca „un nebun care stă cu braţele încrucişate şi se macină pe sine“.
„Efortul“ este definit ca fiind orice face omul împotriva dorinţelor corpului, indiferent de natura acţiunii. De exemplu, dacă cineva doarme în ciuda dorinţelor corpului, acesta este un efort. Marea problemă constă în faptul că omul anticipează întotdeauna o recompensă pentru eforturile făcute. Pentru a-şi depăşi egoismul, el trebuie să se străduiască să facă un efort fără a fi recompensat pentru asta.
Omul ar trebui, deci, să ceară Creatorului putere pentru a face acest lucru, deoarece corpul nu poate lucra fără o recompensă. Aşa cum un artist care îşi iubeşte opera se gândeşte doar la ea în timp ce lucrează, şi nu la recompense, tot astfel şi cel care Îl iubeşte pe Creator, doreşte putere pentru a-şi suprima egoismul. În acest fel, omul poate fi mai aproape de Creator pentru că aşa doreşte el, şi nu pentru că apropierea îi va oferi o plăcere nelimitată.
Dacă omul nu se străduieşte să obţină o recompensă, el este în mod constant fericit deoarece, cu cât sunt mai mari eforturile pe care le face cu ajutorul Creatorului, cu atât este mai fericit atât el, cât şi Creatorul. Într-un fel, este ca şi cum omul ar fi în mod constant recompensat.
Din acest motiv, dacă omul consideră că autoperfecţionarea este foarte dificilă şi nicio plăcere nu derivă din ea, acesta este un semn ca egoismul este încă prezent. Omul nu a făcut încă tranziţia de la marea masă a societăţii către cei puţini din această lume care lucrează pentru Creator, şi nu pentru ei înşişi.
Însă acela care simte cât de dificil este să facă chiar şi cel mai mic efort pentru Creator, şi nu pentru sine, se află deja la mijlocul drumului dintre mase şi cabalişti.
În orice caz, masele nu pot fi educate în mod corespunzător, pentru că ele sunt incapabile să accepte noţiunea de muncă fără recompensă. Educaţia maselor este construită pe baza satisfacerii egoismului. Din acest motiv le este uşor acestor oameni să respecte poruncile în cel mai strict sens şi, eventual, să caute dificultăţi suplimentare.
Cu toate acestea, stadiul preliminar de simplu credincios este o necesitate pentru toată lumea. În consecinţă, marele cabalist Rambam (secolul al XII-lea) a scris că la început toţi învaţă aşa cum învaţă copiii. Lor li se arată că obiceiurile trebuie păstrate pentru beneficii egoiste, pentru recompensa din lumea viitoare. Mai târziu, când cresc, iar unii dintre ei devin mai înţelepţi şi învaţă adevărul de la un profesor, ei pot fi învăţaţi treptat cum să se îndepărteze de egoism.
În general, rezultatul pe care cineva îl aşteaptă ca urmare a acţiunilor lui se numeşte recompensă, chiar dacă acţiunile au loc în domenii diferite. Omul nu poate munci fără recompensă, însă poate transforma recompensa, înlocuind plăcerile egoiste cu plăceri altruiste.
De exemplu, nu există nicio diferenţă între plăcerea pe care o are un copil când se joacă cu o jucărie şi plăcerea pe care adultul o primeşte din spiritualitate. Diferenţa constă doar în forma exterioară a plăcerii, în veşmântul ei. Pentru a schimba forma, la fel ca în lumea noastră, omul trebuie să crească.
Apoi, în loc să îşi dorească o jucărie, el va dori spiritualitatea, adică forma egoistă a dorinţei va fi înlocuită cu una altruistă. Prin urmare, este incorect să se susţină că profesorii cabalişti ne învaţă să ne abţinem de la plăceri. Dimpotrivă, în conformitate cu legile Cabalei, cel care îşi refuză un anumit fel de plăcere trebuie să aducă jertfă, un fel de amendă, pentru a ispăşi păcatul de a nu fi folosit tot ceea ce Creatorul a acordat oamenilor.
Scopul Creaţiei este exact acela de a încânta sufletele cu plăcere deplină, iar o astfel de plăcere poate fi găsită doar în forma altruistă. Cabala ne este dată pentru ca, cu ajutorul ei, să putem fi convinşi că este necesar să modificăm forma exterioară a plăcerii noastre, astfel încât adevărul să ni se pară mai degrabă dulce decât amar, faţă de cum pare el în acest moment.
De-a lungul vieţii noastre suntem obligaţi să modificăm forma exterioară a plăcerii, datorită vârstei sau societăţii. Nu există cuvânt în vocabularul nostru care să definească plăcerea. Există, în schimb, cuvinte care descriu forma, veşmântul şi obiectele care ne oferă plăcere: mâncare, natură, jucării. Noi descriem dorinţa pentru plăcere în funcţie de tipul ei. De exemplu: „Îmi place peştele.“
Plăcerea preferată a celor care studiază Cabala poate fi determinată de întrebarea: Ce este important pentru om, Cabala sau Cel care dăruieşte Cabala? Este Cabala importantă pentru ca vine de la Creator? Este Creatorul important sau respectarea legilor spirituale şi recompensa care decurge din respectarea lor sunt mai importante?
Complexitatea întregii probleme constă în faptul că, deşi există o cale scurtă şi uşoară de a atinge starea spirituală, egoismul nu ne permite să o urmăm. De regulă, avem tendinţa să alegem cea mai dificilă şi întortocheată cale dictată de egoismul nostru; ne întoarcem la punctul iniţial după multă suferinţă şi doar atunci vom urma calea corectă.
Calea scurtă şi uşoară este calea credinţei, iar calea lungă şi grea este calea suferinţei. Însă pe cât este de greu de ales calea credinţei, pe atât este de uşor de urmat, de îndată ce a fost aleasă.
Obstacolul sub forma cererii din partea intelectului nostru, ca mai întâi să înţelegem şi apoi să acţionăm, este numit „piatră de încercare“ sau „piatră“ (even). Fiecare se împiedică de această piatră.
Cabala vorbeşte doar de un singur suflet, sufletul fiecăruia dintre noi, şi despre ascensiunea lui la stadiul final. Se spune în Biblie că atunci când braţele (credinţa) lui Moise (Moşe, care derivă din verbul limşoh – a trage, a scoate pe cineva din egoism) au devenit slabe, el a început să piardă lupta cu duşmanii (aceia pe care îi credea a fi duşmani erau, de fapt, gândurile şi dorinţele lui egoiste).
Atunci, bătrânii (gândurile sale înţelepte) l-au aşezat (au coborât intelectul) pe o piatră (deasupra egoismului), i-au ridicat mâinile (credinţa) şi au pus o piatră sub ele (au ridicat credinţa deasupra simţului comun, egoist), astfel încât Israel să triumfe (aspiraţia către ascensiunea spirituală).
Se spune, de asemenea, că strămoşii noştri erau adoratori de idoli (aspiraţiile iniţiale ale omului sunt egoiste şi urmăresc beneficiul propriului corp) şi că au fost fugari (Ţion derivă din cuvântul yeţia, care ne spune că prin yeţiot – ieşiri din egoism – Lumina este primită).
În lumea cabalistului începător există doar două stări: cea a suferinţei sau cea a perceperii Creatorului.
Până când individul nu îşi corectează egoismul şi nu îşi îndreaptă toate gândurile şi dorinţele personale spre Creatorul, lumea din jurul său va fi percepută doar ca o sursă de suferinţă.
Apoi, după ce L-a simţit pe Creator, omul vede că El umple lumea cu Sine, deoarece întreaga lume este formată din obiecte spirituale corectate. Această imagine a lumii apare doar dacă omul câştigă vederea spirituală. În acel moment, toate suferinţele prin care a trecut încep să apară ca necesare şi plăcute, pentru că a primit o corectare a celor trecute.
Mai mult decât atât, omul trebuie să ştie cine conduce lumea şi trebuie să înţeleagă că totul în lume se întâmplă conform dorinţei Sale, în ciuda faptului că trupul, cu Voinţa Creatorului, susţine continuu că tot ce se petrece în lume este întâmplător.
Cu toate acestea, în ciuda corpului, omul trebuie să creadă cu tărie că toate acţiunile din lume sunt urmate fie de pedeapsă, fie de recompensă. De exemplu, dacă cineva simte deodată dorinţa de a se ridica spiritual, poate părea că această dorinţă a apărut din întâmplare. După ce a cerut ajutor Creatorului pentru a acţiona corect, nu a primit imediat un răspuns şi, din această cauză, nu acordă suficientă importanţă ultimei rugăciuni, pe care a şi uitat-o. Dorinţa este recompensa pentru fapta bună făcută anterior: i-a cerut ajutor Creatorului pentru a acţiona în mod corespunzător.
De asemenea, dacă omul susţine că în etapa actuală, în care simte că este înălţat spiritual, nu are alte griji în viaţă cu excepţia celor nobile, trebuie să înţeleagă că: 1) această stare este trimisă de Creator ca răspuns la rugăciunile anterioare; 2) printr-o asemenea afirmaţie omul se proclamă pe sine capabil să lucreze în mod independent.
Acest lucru înseamnă că ascensiunea spirituală a omului depinde mai degrabă de acţiunile sale, decât de cele ale Creatorului. În plus, dacă în timp ce învaţă începe brusc să perceapă obiectul studiului, trebuie ca încă o dată să fie convins că acest lucru nu este întâmplător, ci că această stare îi este trimisă de Creator.
Astfel, în timp ce studiem ar trebui să ne plasăm într-o stare de dependenţă faţă de Voinţa Creatorului, astfel încât să ne putem întări credinţa în Providenţa Superioară. Devenind dependenţi de Creator, vom forma o legătură cu El, legătură care, în cele din urmă, ne conduce la ataşamentul complet faţă de Creator.
Există două forţe opuse care acţionează asupra noastră: forţa altruistă, care susţine că a trăi potrivit Voinţei Creatorului ar trebui să fie scopul suprem în această lume şi că totul ar trebui să fie făcut de dragul Său şi forţa egoistă, care susţine că totul pe lumea asta este creat pentru oameni şi datorită oamenilor.
Deşi în toate situaţiile forţa altruistă prevalează, există atât o cale lungă, a suferinţei, cât şi o cale scurtă, numită calea Cabalei.
Fiecare om ar trebui să se străduiască în mod voluntar să scurteze radical calea şi timpul propriei corectări, altfel va fi obligat să accepte calea suferinţei pentru a ajunge la aceeaşi destinaţie. Creatorul îl va forţa inevitabil să accepte căile Cabalei.
Cel mai natural sentiment al omului este iubirea de sine, iubire care este specifică nou-născuţilor şi copiilor. Dar nu mai puţin natural este sentimentul de iubire pentru altul care se naşte din iubirea de sine şi care furnizează nenumărate teme în domeniul artei şi poeziei. Nu există o explicaţie ştiinţifică pentru iubire şi implicaţiile ei.
Pe parcursul vieţii ne-am întâlnit cu fenomenul natural şi inerent de iubire reciprocă, de apogeu al acestui sentiment şi apoi, în mod ciudat, de declin. Tocmai în cazul iubirii reciproce, cu cât este mai puternic sentimentul, cu atât trece mai repede.
Invers, un sentiment slab pe care îl are o persoană, adesea stimulează la altcineva un sentiment forte intens, dar amplificarea bruscă a stării emoţionale ar putea foarte bine diminua sentimentul iniţial de iubire al celuilalt. Acest paradox poate fi observat în diverse tipuri de iubire: iubirea dintre sexe, dintre părinţi şi copii etc.
Mai mult decât atât, se poate spune că dacă omul manifestă o mare dragoste faţă de cineva, el nu îi dă celuilalt posibilitatea de a-şi dori să îl iubească mai intens. Adică, afişarea unei mari iubiri nu permite celui care este iubit să răspundă acestui sentiment într-o măsură deplină, dimpotrivă, transformă treptat sentimentele de iubire în ură. Acest lucru se datorează faptului că cel care este iubit încetează să se teamă că îl va pierde pe cel care îl iubeşte, confruntându-se cu iubirea lui veşnică şi necondiţionată.
Dacă în lumea noastră rareori avem şansa de a iubi pe cineva, chiar şi în mod egoist, nu este surprinzător faptul că sentimentul de iubire altruistă ne este complet străin şi inaccesibil. Deoarece exact aceasta este iubirea pe care Creatorul o revarsă asupra noastră, El îşi ascunde sentimentele până când ne vom dezvolta calităţile necesare să Îi răspundem în deplină reciprocitate şi în mod constant.
Atâta vreme cât nu simţim iubire faţă de noi, vom accepta orice fel de iubire. De îndată ce vom primi iubirea şi devenim mulţumiţi de ea, începem să fim mai selectivi, dorind numai sentimente de o intensitate neobişnuit de mare.
În această situaţie există posibilitatea unei aspiraţii constante de intensificare a iubirii pentru Creator. O iubire de neclintit, constantă şi reciprocă este posibilă doar dacă nu depinde de nimic.
Din acest motiv iubirea Creatorului este ascunsă de noi şi este revelată treptat în conştiinţa cabalistului, în măsura în care acesta este capabil să scape de egoism, egoismul fiind singura cauză a descreşterii sentimentului de iubire reciprocă în lumea noastră.
Am fost creaţi egoişti pentru a ni se da posibilitatea de a depăşi graniţele propriilor sentimente, permiţându-ne să simţim dezvăluirea iubirii Creatorului. Numai dacă simţim iubirea Creatorului, în dorinţa de a ne uni cu El, tânjim să ne eliberăm de egoism – inamicul comun. Se poate spune că egoismul este a treia componentă a triunghiul Creaţiei (Creatorul, noi şi egoismul), componentă care ne îngăduie să Îl alegem pe Creator.
Mai mult decât atât, scopul ultim al Creaţiei şi toate acţiunile Creatorului, indiferent de modul în care le vedem, sunt clădite pe baza acestei iubiri absolute şi constante. Lumina care emană de la Creator – care a construit toate lumile şi care ne-a creat, o doză infimă din ceea ce se află în corpul nostru şi care constituie viaţa noastră – ne reaminteşte ce va fi sufletul nostru după corectare. Această Lumină este sentimentul iubirii Sale.
Motivul creării noastre este simpla dorinţă de a crea binele, dorinţa de a iubi şi de a satisface, simpla dorinţă de altruism (deci, neinteligibilă nouă), dorinţa ca noi, obiectele iubirii Sale, să experimentăm în totalitate iubirea Sa şi să găsim satisfacţie în asta, la fel ca în propriile sentimente de iubire pentru El. Doar o senzaţie simultană a acestor două sentimente, atât de contradictorii în lumea noastră, ne răsplăteşte cu plăcerea totală, care este scopul Creatorului.
Propria noastră natură poate fi cuprinsă într-un singur cuvânt – egoism. Una dintre cele mai evidente manifestări ale egoismului este percepţia propriului „sine“. Un individ poate îndura orice, cu excepţia sentimentului de umilinţă. Pentru a evita umilirea, omul este adesea gata să moară.
În toate situaţiile, fie că este vorba de sărăcie, înfrângere, pierdere sau trădare, vom încerca mereu – şi chiar facem asta – să găsim cauzele exterioare şi motivele care sunt independente de voinţa noastră şi responsabile pentru starea în care ne aflăm. În caz contrar, niciodată nu am fi capabili să ne disculpăm în ochii noştri sau ai altora, lucru pe care natura noastră nu îl permite.
Natura noastră nu va îngădui niciodată să ne umilim, pentru că în acest fel o parte din ceea ce a fost creat, parte percepută de noi sub forma „sinelui“, va fi distrusă şi înlăturată din această lume.
Din acest motiv, noi nu putem distruge singuri egoismul, ci numai cu ajutorul Creatorului. Egoismul va fi înlocuit în mod voluntar numai ridicând, mai presus de orice, importanţa scopului Creaţiei în ochii noştri.
înapoi la CUPRINS link